CAMPANIA 1960 – HERCULANE

                                                 

                   8 februarie 1960

          ASTĂZI NE-AM MUTAT ÎN CASA NOASTRA. Am trăit un sentiment de împlinire cu totul deosebit. Totul ar fi minunat, dar încălzirea centrală  funcționează defectuos în apartamentul nostru. Cu toate încercările de aerisire a coloanei, nu am putut înlătura defecțiunea . An pus un reșou electric în camera Codruței și ne-am descurcat.

                                19 mai 1960 – Topleț

            A trecut o iarnă destul de grea. Am avut mereu probleme  cu căldura , care nu am reușit să o remediem .Codruța a fost mult timp bolnavă din cauza frigului. Și-a revenit în ultima lună. Acum e bine. Plecarea pe teren nu a cruțat-o nici pe  ea.De aproape o săptămână suntem cu toții în comuna Topleț, unde vom sta vre-o două luni, până vom termina U.P. II Iardaștița.

                Stăm într-o casă modestă, cu pământ pe jos, dar însfârșit, stăm undeva. Codruței i-a priit schimbarea de aer. Mănâncă foarte mult, e durdulie, stă la soare și gângurește mult – pa-pa, ba-ba. Se joacă foarte frumos cu Anuș, fata pe care o avem să o îngrijească. Când Anuș îi zice : cucuți, și se ascunde , râde in hohot

                Mâine împlinește șapte luni. I-am făcut un cadou, de fapt nu eu ci codrul, codrul care îi e tată sufletesc. Trecând pe Culmea Pietrosului, pichetând, lânga o tulpină dormea un suflețel mic, un puișor de căprioară. Muncitorul l-a observat și până ca puiul să se trezească, l-a prins. L-am dus acasă. De căldură era aproape să moară. I-am dat lapte de capră și și-a revenit. A țiuit, a plâns mult timp, apoi s-a culcat sub pat la întunerec și răcoare. E o ființă firavă, gingașă care îți inspiră numai milă. Niște picioare lungi, un corp siluet, slăbuț, o inimă ce bate repede, niște ochi umezi, rugători și un botișor umed și el, într-un cuvânt o făptură splendidă. Codruța nu s-a speriat de el. De la început a vrut să se joace cu el, puțin mirată de așa o jucărie. O lua de botișor, se juca cu ea și a fost foarte supărată când n-am mai lăsat-o să o chinue. Vrem s-o creștem câtva timp, să crească împreună. E un sentiment superb pe care îl simt, văzându-i cum cresc împreună, doi copii firavi ai codrului, unul, și al dragostei de codru, celălalt. Parcă ar fi doi frați. L-am botezat “mugurel”. Cine știe care îi va fi soarta.

                Să-l iubești Codruța, e primul tău frățior.

                                25 mai 1960.

            Au trecut deja două săptămâni de la începerea noii campanii. Ne-am acomodat cu noua regiune, cu noii oameni. Băile Herculane- o stațiune balneară deosebit de pitorească, parc-ar fi undeva in Alpi sau în alți munți  cu caracter alpin. Pentru moment am  stat puțin, două zile, cu ocazia instructajului, apoi ne-am instalat la Topleț. Toplețul e o comună înghesuită la gura unui pârâiaș ce se varsă în Cerna, pe un con de dejecție a pârâiașului. Un stil de comună foarte interesant, cu casele înghesuite, înalte, cu porți mari închise.

                Oamenii nu sunt prea primitori până nu le intri la suflet. Mulți lucrează la uzina Magheru din localitate. Agricultura se face puțină în aval și în amunte de sat pe Lunca Cernei.Mici distracții, un cinematograf, din când în când câte un circ  și  jocul de cărti pe băncile din colțurile ulițelor.

                Sarcaștița și Iardaștița, două văi, destul de lungi ce vin din munții Almăjului și se varsă în Cerna în apropierea comunei. Munca și viața de aici nu ne oferă ceva deosebit.

                               

                                1 iunie 1960

                I-a ieșit primul dinte Codruței. E neliniștită, plânge, cârâie, vrea să muște tot mereu ceva . Primele chinuri deosebite din viața ei. Cine știe câte o mai așteaptă de-alungul vieții.

                Cu toții ne-am acomodat cu Toplețu, chiar și Mugurel. Muncim de zor, cu toții, dar atmosfera e plăcută. În vecini stau inginerii Țurcanu si Damian. Ne gândim cu tristețe la lunile viitoare când va trebui să o trimitem pe Codruța la Gurahonț, pentrucă noi vom urca pe Cerna.

                                19 iunie 1960

            Am vizitat insula Ada kaleh. Am plecat dimineața cu autobusul și am trecut Dunărea cu o barcă. De la debarcader am trecut prin parc și am vizitat mormântul lui Mischin Baba, fiul unui rege din Buchara, mort aici printre turci în 1788. Am vizitat apoi cetatea, construită prin 1440 de către 4.ooo de prizonieri, timp de 35 de ani.

                Cetate imensă, cu bolți, creneluri impresionante, care a fost parțial locuită până la marea inundație din 1940. În cetate stau acum înghesuite casele celor 500 de locuitori ai însulei. Servim o cafea bună la Hakhi Iaia Senchet. Continuăm vizitarea prin altă parte a cetății, vedem smochini cu 6 recolte pe an. Spre malul sârbesc vizităm cimitirul vechi cu doi chiparoși columnari, apoi moscheea  cu covorul imens de 9/16 metri și cu o greutate de 400 kg.  Vedem și restul insulei si ne întoarcem mulțumiți la debarcader.

                Codruța a suportat foarte bine această primă excursie din viața ei. La debarcader, pe iarba verde, a mâncat cu o poftă grozavă.

                                20 iunie 1960

            Codruța împlinește azi 8 luni. A crescut mult și s-a făcut tare draguță.Are 8,8 kg. . stă bine în picioare, sprijinită, se ridică singură în cărucior și….cade dacă nu suntem atenți, se întoarce pe toate părțile și se târăște puțin.Este foarte atentă la orice se întamplă în jurul ei, se joacă cu noi, spune și vorbește mult: ba-ba-ba, ap-a, ap-a, și face o mulțime de năstrujnicii. E foarte răbdătoare și bună. Trebuie să fie ceva cu totul deosebit ca să plângă. Mănâncă bine și doarme …mai puțin. Toata ziua s-ar juca și se joacă și singură. Culege toate scamele, duce la gură orice îi vine în mână. Cei doi dințișori i-au crescut binișor.

                Primul ei prieten-Mugurel- , a crescut și el și se joacă cu Codruța. I-am făcut fotografii reușite și cu Mugurel și cu două gâsculițe într-un lighian. Prin tot ce face ne topește inimile de drag și cu durere mă gândesc de acum ce voi face peste câteva zile când va pleca la Gurahonț.

                                22 iunie 1960

            Se apropie plecarea Codruței la Gurahonț. Tristețea ne apucă nu numai pe noi ci și  pe “Uina Sofia”, la care stăm în ultimul timp și pe toate femeile din sat care trec toată ziua să o vadă și să o admire. E ceva cu totul surprinzător. O mulțime de femei din sat, chiar și bărbați, o strigă pe nume cu atâta drag de câte ori trec pe aici, o iau în brațe, o gugulesc. Nu mai vorbesc de un roi întreg de fetițe și băieți care toată ziua s-ar juca cu ea, îi aduc frăguțe. Se bucură de atâta dragoste și atenție din partea unor oameni străini, cum nu ne-am putut închipui. Poate, numele ei aparte în concordanță cu ocupația părinților ei, poate drăgălășenia ei, nu pot ști care e explicația.

                E într-adevăr foarte drăguță. Cu atâta gingășie spune ea și face cu mânuța : pa-pa-pa…spune din ce în ce mai bine și …mam…mam..Azi, când Anuș se juca  și o stropea cu apă, Uina Sofia a invățat-o s-o scuipe și  atât  de drăguț strânge ea gurița și o scuipă pe Anuș.

                                11 iulie 1960

            Ora 4/30

                Toată noaptea a bătut un vânt puternic, încât de câteva ori am crezut că ne ridică în aer cortul. Deși rece, după ziua de ieri în care a plouat aproape încontinuu speriindu-ne, totuși cea de-a doua noapte dormită în cortul  instalat în curtea șantierului, a fost plăcută. Salteaua moale, plapoma călduroasa și…purecii mulți.

                M-am trezit odată cu zorii zilei și  spre mirarea și bucuria mea am constatat că vântul de astă noapte a avut darul de a împraștia toți norii. Perspectiva urcușului pe Valea Cernei, într-o lume necunoscută, într-o zi frumoasă, compensează tristețea despărțirii de scumpa noastră Codruța.

                Am început să ne pregătim, să ne strângem bagajul, să mă bărbieresc, etc.

                Ora 6/00

                Cu mașina au sosit toți oamenii în frunte cu Gogu , cam băuți, dar veseli. Febril, am continuat facerea bagajelor.

                Ora 9/00

                Caii pregătiți din timp de binevoitoarele organe silvice au sosit și am început îmbarcarea. Cei trei cai erau cam puțini și o parte din bagaj l-am pus în căruța lui Petraș, un technician care lucra paralel cu noi la la măsurători topografice. Spre marea  bucurie, constatăm că la ocol sosiseră între timp încă 3 cai, așa că acum aveam suficienți. În fața ocolului, înainte de plecarea caravanei am făcut o fotografie.

                Ora 9/30

                Caravana compusă din 6 cai cu câte un om la cal încarcați cu bagaje, a defilat prin stațiunea Herculane. Falnici, ca niște cavaleriști, am luat drumul Cernei, spre unitatea înfundată Iauna-Craiova, care ne aștepta.

                La cantonul Porumbu am făcut un mic popas  pentru a-i aștepta pe cei întârziați: Ovidiu Damian, inginer stagiar, Gogu Bârlan, technician, cu o parte din bagaje. I-am așteptat puțin, apoi am plecat lăsând doi cai pentru ei.

                Am început a depăna peisajul superb al Văii Cerna : Crucea Ghizelei, 7 Izvoare reci, Piatra Coșiului.

                Ora 13/00

                Am ajuns la casa bine așezată a lui Nea Lazăr. O luncă frumoasă, mare, cu o cultură frumoasă de porumb sub țancurile Inelețului Mare. Sus pe aceste țancuri a fost odinioara granița dintre România și Austroungaria.

                Facem un popas. Nenea Lazăr ne ospătează cu tradiționala mâncare de vară de aici: mămăliguța cu brânza și cu lapte. Ascultăm și comentăm știrile de la Solistor. Aparatul de radio cu tranzistori, o mare noutate în acest moment, pe care mi l-a cumpărat ing. Pătrășcoiu la București, dintr-un lot de 900 aparate ce apăruseră în iarnă în România. I-am făcut o cutie specială din placaj, ce se putea încuia.

                Încet, incet, din povești, am început a-l cunoaște pe Nea Lazăr Feneșan, care era un bun gospodar,

                Ora 15/00

                                Am plecat de la Nea Lazăr și trecem peste mica vale a Țesnei, ce iese din niște chei spectaculoase. Aici cobora și granița  până acum 41 de ani și continua pe Valea Cernei.

                Ora 15/30

                Ajungem la gospodăria lui Vrăbete, pe malul celălalt al Cernei, după ce am trecut pe un pod din lemn și am urcat un drum pieptiș. Ne-am despărțit de coloana de cai ce continua drumul pe “patraula româneasca”, pe care puteau merge. Noi pedestrașii continuăm drumul pe patraula nemțească, care era mai scurtă, dar numai pentru picior.

                Vrăbete, un oltean așezat aici, este “hangiul” neoficial de la Podul Țesnei, punct important în drumul pe Cerna.Vrăbete este o figură  interesantă, un oltean vorbăreț, iute, isteț și ospitalier. Mărunțel, cu ochii ageri, cu un pic de chelie și cu o cămașa mereu scoasă din pantaloni. E o figură cunoscută pe Valea Cernei. Punct obligatoriu de trecere. Ospitalitatea lui este probabil axplicată de avantajele pe care le are  în urma ei.

                Aici ne așteaptă pădurarul Stoican cu 4 cai și facem schimbul bagajelor pe caii odihniți. Nu avem speranță să ne ajungă cu graba parte din convoi ramasă în urmă.

                Plecăm mai departe. De aici ne despărțim. Caii se întorc în vale la pod, trec Cerna și continuă drumul pe patraula românească, grea prin continue urcușuri și coborâșuri, dar accesibilă pentru cai. Noi, conduși de Scherter, tehnicianul topo care lucrează  deja de un an  în zonă, luăm patraula nemțească, care este mai ușoară, mai scurta, dar cu porțiuni inaccesibile pentru cai.

Toată Valea Cernei e accesibilă  numai pe cele două patraule, fără ele ar fi imposibil de urcat pe ea. Patraula nemțeas

ca  se menține la o oarecare înalțime fața de Cerna, astfel că tot timpul ai perspectiva versanților abrupți și a rupturilor de calcar de pe versantul stâng și albia sălbatecă a Cernei.

                Trecem peste gura Văii Prisăcina, cu niște chei impresionante, asemănătoare ca măreție               cu cele ale Cheilor Bicazului. Poteca coboară în firul apei, în apropierea unei mori miniaturale, țărănești, apoi urcă iarăși pe versantul pietros, încins de soarele fierbinte de iulie, pe care se chinuiesc câteva exemplare de arbori piperniciți și unde mișuna viperele. Trecem apoi prin poienița de la Medved, unde sunt câteva case isolate. Trecem peste pârâul Iuta și apoi ajungem la Piatra Pușcată, o trecere dificilă, unde poteca trece printr-o surplombă, realizată cu secole în urmă de către nemți. Sub poteca îngustă, fierbe Cerna, limpede și albastră. Bem  apă dintr-un izvor amenajat chiar pe malul apei, apoi continuăm drumul pe înserate.

                Ne despărțim de Helmuth Scherter, care urcă în cătunul  Scărișoara unde are gazda. Dupa puțin mers ajungem  la locul hotărât pentru regrupare și popas în acea noapte, la popasul cunoscut  a lui Vasile Tamburu. Nu găsim pe nimeni la casa plăcut amplasată într-o poiană și așteptăm. După vre-o jumătate de oră apare Nea Vasile de la  coasă, aproape în același timp cu coloana de cai, venită pe patraula românească. Cu caii a sosit și pădurarul Stoican, titularul cantonului de pe Iauna, unde vom lucra.

                S-a încins o veselie, ațâțată de o muzică săltăreață prinsă la aparatul de radio. Facem planul de bătaie pentru a doua zi, apoi ne despărțim de oameni care se culcă în fânare, iar noi în casa ospitalierului Nea Vasile.

                                12 iulie 1960

            Un somn bun și sănătos din care ne-am trezit în plină asistență. Pădurarii amândoi și cei ai casei stăteau și așteptau să ne sculăm, cu toate cele necesare pregătite. În scurt timp, caravan  din nou întregită  era gata de drum.

                Nea Vasile este un om original.  Oltean de origine, poreclit “Tamburu”, poreclă de care nu se supără, este un om sincer și foarte primitor. Așezat  și  într-un loc până unde ajung doar vizitatorii îndrăzneți ai Văii Cernei, a avut mulți vizitatori din toate categoriile sociale și de toate națiile, cu care se mândrește. Vestigii ale acestor vizite îi impodobesc casa. Un turist ungur i-a trimis o reușită poză color făcuta împreuna cu ai casei. Echipa de alpiniști ai C.C.A. în traversarea Carpaților, a fost găzduita și ea de Nea Vasile și i-au trimis o scrisoare de mulțumire. Alții i-au lăsat fotografii obișnuite , alb negru. Se mai află pe geam cutii de conserve străine, în ambalaj elegant, cu staniol, atâtea și atâtea vestigii care dovedesc popasuri ale multor oameni aici. Omul acesta este într-adevar ospitalier și casa lui are și un minim de confort care o ridică față de celelalte așezări mizère de pe această vale înfundată.

                După o mâncare pe care nu am putut-o refuza, urcăm bagajele pe cai și plecăm, nu fără a ne lua rămas bun de la gazdă. Caravana urcă întâi un versant pieptiș și greu, până ajumgem intr-o poiană la înălțime, după care drumul devine mai ușor, în șerpuiri continue peste Valea Topeniei și pe culmea lui Stepăn, de unde se deschide perspectiva asupra Văii Iauna.

                Facem un popas într-o poiană plină de margarete ce se înalța din fânul copt, după care o potecă scurtă ne coboară direct la confluența celor două Iaune. Caravana a ajuns cu bine până în acest punct și împreună cu pădurarul căutăm locul cel mai bun pentru a ne instala bivuacul. Poiana de pe vale e frumoasă, plană, cu apa aproape. Cu lemnăria unei mori vechi. Preferăm însă o poziție dominantă, livada  lui Dumitru Stanciu în Poiana Făgețel, la cca 10 minute de mers din vale.Alegerea s-a dovedit după aceea mult mai inspirată. Am găsit aici un locșor  plan pe o culme secundară, la un pas de coliba lui Nea Dumitru, între cireșii și merii lui, un loc cu o poerspectivă admirabilă. Vedem de aici amândouă văile ce compun Iauna, până sus în zimțuirile Vlașcului, care separă Valea Cernei de Bela Reca. Spre sud est se conturează Culmea Stanciului, profilată pe bazinul mărisor al Văii Arșasca, străjuită de geanțurile abrupte și golașe  ale Vârfului lui Stan. În jur, poiana cu fânul copt, cu porumbul și cartofii  bine crescuți și cu toată gospodăria lui Nea Dumitru.

                Aici ne-am instalat tabăra, pentru prima etapa și cea mai lungă. Abia sosiți, până în seară am instalat toate cele trei corturi, in careu. Pentru oameni am rezolvat culcușul în podul unui grajd. Cu alimentația vom sta destul de bine, deoarece găsim aici produse lactate, cartofi, chiar și țuică.

                Vali, după un efort deosebit, e mulțumită de noul amplasament și plină de curaj pentru aventura ce începe. Prima noapte în cort, plăcută și plină de liniște. 

                                13-14 iulie 1960.   

                Pentru aprovizionarea cu pâine și alte alimente de bază a trebuit să luăm legătura cu Oltenia –cu exploatarea forestieră Capra ce aparține de Baia de Aramă. Am plecat în dimineața lui 13, pe drum necunoscut spre Capra. Știam cu aproximație locul, dar nu aveam hărți. Am trecut Cerna pe puntea de la Bobot. O ploaie torențială din dimineața de 13 a crescut debitul Cernei încât am trecut puntea, din doua bârne, cu groază. Ne-am încumetat apoi pe poteca ce se cațără pe geanțuri, abrupturi calcaroase pe care se chinue să crească mojdreni (frasini  de calcar, pitici). Am ajuns pe un pârâiaș într-o lume a încântării. O vâlcea admirabilă, cu fânețe și pomi fructiferi care se pierd până în marginea prăpastiei, priveghiată de abrupturi calcaroase, sterpe –Geanțul Hermănului. Trei colibe sunt aciuate în această priveliște admirabilă, prin fânețele înflorite spuză de margarete.

                De aici o potecă ne-a trecut peste bazinetul Râmnuței Vânăte, traversând pâraie și urcând culmi, cățărându-ne prin cireși. Am ajuns în culmea separatoare de Valea Caprei, de unde pe o potecă paralelă cu un funicular nou Wiessen, am coborât în vale.Magazinul forestier era închis, dar am luat legătura cu oamenii ce lucrau acolo și ne-am informat. Seara am coborât cu trenulețul la Apa Neagră, la central  I.F-ului. Am rezolvat cu brutăria, cu central I.F-ului (Intreprinderea Forestiera) și am dormit acolo într-o cameră oficială.

                A doua zi, (14), am plecat dis de dimineață  la Baia de Aramă, orășel mic și mizer, de unde la ora 11 am plecat spre munții mei, pe jos. Am trecut prin Mărășești, Obârșia, Godeanu, culmea Cernei la Mazdroni, un punct cu o perspectivă extraordinară asupra Văii Cernei și a Munților Cernei, am coborât pe Valea Arșasca și seara, odată cu înserarea am ajuns cu bine la bivuac, cu misiunea indeplinită. Am stabilit  astfel legătura cu Oltenia și am rupt-o cu baza de plecare de la Herculane. Trăim în continuare independent, fără legătura permanentă  cu șantierul.

                                18 iulie 1960

            Am început serios munca. Am atacat întâi bazinetul Iauna Mare. Ambele bazinete ale Iaunei sunt total împădurite cu făgete virgine, impresionante. Încep să le descifrez tainele. O masă compactă, din vale și până la golul alpin de pe culmea Cernei. Discret, în subetaj, brad. Fagul urcă până la golul alpin, la 1400-1500 m. Lipsește etajul de molid.

                Am format  5 echipe de lucru, cu un efectiv total de 14 oameni și dimineața pornim toți în toate părțile. Avem muncitori bănățeni și  olteni., precum și doi oameni din Cornereva cu doi cai, pentru a ne aduce alimentele odată pe săptămână, inclusiv pâinea. Ne descurcăm bine și s-a realizat în scurt timp o atmosferă placută. “Solistorul” își are partea sa de contribuție.

                Vali e destul de abătută, nu mai are fetița și tânjește mult după ea. E prinsă însă vrând nevrând în iureșul taberei. În mijlocul careului de corturi avem o masă rudimentară din lemn cu bănci și un stâlp înalt pe care am pus un fanion. Funcționăm ca o adevarată tabără expeditionară într-o zonă aproape nelocuită, departe de civilizație.

                                20 iulie 1960

            Timpul urât ține de două zile.  Toată ziua s-au vânturat norii pe de-asupra munților , negri, pâsloși, grei. A plouat ușor, mărunțel și continuu. Cum se încetinea puțin și vroiam să plecăm la lucru, începea iar mizgăiala. Totuăi am lucrat ceva, am pichetat câteva culmi.

În cortul vecin la  Gogu, s-au încălzit iar cărțile de joc.

                Cu tot timpul urât, prin năclăiala de nori de pe Vlașcu, oamenii de la Cornereva au venit totuși. Ne povestesc că acolo a fost un potop de  ploaie noaptea trecută. Au sosit azi mulți oameni în Făgețel. A venit și soția lui Nea Dumitru și oamenii ce lucrează la cubaje.

                În munte și în cort viața e posomorâtă când încep ploile astea lungi. Vremea se răcește, frigul te scutură din toate încheieturile. Noaptea zgribulim iar dimineața ne trezim cu salteaua pneumatică desunflată, direct pe vatră. Miraculosul Solistor ne ține legătura cu civilizația. Cu tot greul acestor zile, viața în tabără continuă cu moralul ridicat.

                                22 iulie 1960

            A patra zi de ploaie, de ploaie continuă. Totuși azi avem ceva deosebit: temperatura s-a mai ridicat ceva, nu mai dârdâim. Soarele se întrezărește prin spărturile norilor ce s-au subțiat, iar vântul bate ca niciodată, de sus dinspre munte. Bate atât de puternic încât ne e teamă să nu ne umfle corturile. Se pare însă că ele au fost bine ancorate și trec cu bine și acest test. Fagii de alături se încovoaie și gem sub biciuiala rafalelor năpraznice.

                Stăm în corturi, țintuiți la podea, scutiți de vânt și scriem, gândim, ascultăm muzică, unii joacă cărți –ocupații de bivuac în zile grele. Sperăm la zilele toride cu soare jucăuș și zări limpezi.

                            25 iulie 1960

            Vali a visat-o astă noapte pe Codruța. S-a sculat foarte neliniștită. Mi-a spus: trebuie să mă duci imediat la fetița mea. Un ordin care  trebuie respectat. Ne-am făcut un bagaj sumar și am pornit-o pe jos  spre Herculane. Am urcat Culmea lui Stepăn, am coborât la Tamburu și la Piatra Pușcată ne-am înpotmolit. Pe porțiunea de cca 10 metri de surplombă, era ruptă o porțiune de potecă și trebuia făcut un pas mare peste ruptură. Jos la câțiva metrii apa, întunecată. Vali s-a oprit și nu a vrut să treacă, spunea că o să cadă, o să moară și rămâne fetița fără mamă. Am încercat să o lămuresc, că o ajut eu, o țin de mână până trece și nu e nici un pericol. A început să plângă și nu vroia sa facă pasul riscant. A durat aproape o jumătate de oră încercarea de a o convinge, fără succes. În final, amintindu-i că fetița o așteaptă, am reușit să o trec fără probleme  peste păcătosul hop.

Am continuat drumul greu și lung de 4o km. și  spre seară am ajuns în Herculane.  A doua zi dimineața am urcat-o în tren, iar eu am luat calea întoarsă spre Iauna.

                1 august 1960

            După câteva zile petrecute la Gurahonț cu odorul ei, VALI  s-a întors  la Herculane. O așteptam. Am plecat spre munte, de data aceasta cu autobusul prin Cornereva. Fostă comună de graniță, pe unde era cea mai ușoară trecere în Valea Cernei, pe sub Vârful Vlașcu. În trecut pe aici era  importanta trecere de contrabandă, peste vechea graniță.

Comuna   , deși împrăștiată pe zeci de km., în partea superioară a râului Bela Reca, cu 32 de cătune și cca 1000 numere de casă, este așezată pe niște plaiuri frumoase,  cu perspectiva munților, cu un climat plăcut, este o comună interesantă. Izolată, cu legături de drum destul de grele până acum de curând, cu o viață mai mult legată de ciobănit, curat românească , aici s-au păstrat o serie de obiceiuri interesante în grai.

                Oameni sănătoși, voinici, isteți, iuți. Prenume rar întâlnite prin alte părți: Trinca, Căta, Stănica, Petria. Portul din țesături de casă cu cânepă, in, cu modelașe: flori, arnici, în culori vii: roșu, albastru. Adeseori sorțuri negre, mai mult în față. La fete iile cu neț, foarte aspectuoase.

                Un element interesant este  politețea  pe care nu am mai întâlnit-o în alte zone. . Soția îi spune soțului Dumneata, indiferent de diferența de vârsta dintre ei. Un respect fața de bărbat impresionant. În grai, o reminiscența de asemenea  rară. Folosirea unei particole "do".“Am să “do” termin cositul.

                Mâine 2 august “cornerevinții” păstrează sărbătoarea ursului și nu lucrează. Este o interesantă reminiscență barbară, sau cine știe de ce origine.Ursul este primejdia mare a stânelor. Stânele sunt numeroase dar mici -300 la 500 oi. Construcția stânelor este și ea interesantă .O încăpere mare cu zidărie uscată de piatră, cu acoperișul din șindrilă, alungit mult in față, formând un fel de ceardac. Colțul acoperișului la intrarea în cerdac este întotdeauna sprijinit pe o lespede mare, special găsita, înfiptă în pamânt pe vertical cu lungimea ei.

                Am plecat pe la amiază spre tabără. Am trecut prin livezi cu cireși  încărcați de cireșe coapte, am ajuns în gol, am trecut prin șeaua de sub Vârful Vlașcu și spre seară, după 4 ore de mers am ajuns în Făgețel. Înserează tainic. Spre apus, soarele care a căzut după Vlașcu înainte de apus, ajurează cu auriu niște nori  ce  flutură pe lângă crenelurile culmei munților Cernei. După o zi călduroasă, răcoarea serii e binevenită.

                Odata cu înserarea, de pe toate coclaurile încep a veni echipele, obosite, după o zi muncită din plin. Una a venit cu o viperă, care era cât pe ce să-l muște pe Nelu. Toți sunt dornici de veștile aduse de jos. Povestim puțin, apoi toți trec la treburile lor, spălat, făcutul mâncării. Radioul cântă o  muzică populară, focul  lucește în vâlvătăi, drapelul stă liniștit , nici un pic de vânt. Atmosfera taberei este admirabilă, armonie și bună dispoziție. Minunate clipe se pot trăi și aici la depărtare de așezări omenești.

                                5 august 1960

            O zi frumoasă de august, senină, liniștită. Prevestire a toamnei. Ieri, timpul s-a răcit puțin, a bătut puternic vântul. Înserarea a venit cu răcoare mare, o boare ce se cobora din gol. Astăzi dimineață  ziua a început cu o vizibilitate splendidă. Deșteptarea a fost pe la 5. O stafetă  a plecat la Herculane să vadă ce e cu Ovidiu. Spre ora 6, creasta Vlașcului a început să se împurpureze, semnul răsăritului soarelui. Imediat am plecat la lucru. Am lucrat pe versantul spre Cerna, prin stâncăriile cu arboret rar, pitic, de protecție, plin de vipere. La amiază am ajuns jos în Cerna. Ne-am respectat cu o oră de odihnă  și  plajă, apoi am pornit iar la lucru, urcând întregul versant, vre-o 600-700 metri diferență de nivel. Este plăcut să-ți poți face itinerariul  în așa fel încât  în fiecare zi să atingi un obiectiv frumos. Parca mi s-a format un reflex încât în ziua în care nu ajung la  amiază în gol, sau în vre-o poiană  frumoasă, sau  la o vale mare, nu mă simt bine. Interesante pasiuni  îți dă viața aceasta de amenajist.

                În Valea Cernei  am întâlnit un om din Obârșia prin care am trimis o veste pădurarului Trăilescu. S-a oferit cu toată bunăvointa. Remarc cât de mult respectă oamenii aici comunicarea verbală, o necesitate  vitală. În această  regiune  înfundată,  sau chiar la stâne, de unde nu se poate comunica, singura posibilitate de a transmite un mesaj este graiul sau o scrisoare prin curier. Și oamenii de aici au un adevarat cult pentru aceasta, respectând o promisiune chiar cu prețul  unui efort în plus.

                                7 august 1960

            Duminecă, zi de repaos, recreere și veselie în tabără. Binemeritată, după  8 zile de muncă continua  pe care  ni  le-a prilejuit timpul frumos. Oamenii au dormit mult, au mâncat bine, au frecat serios cărțile de joc, au mai făcut și trânte și astfel a trecut plăcut ziua. Mi-am improvizat un laborator foto într-o cameră la Nea Dumitru și am făcut o mulțime de fotografii pentru toți oamenii, care le așteaptă  cu nerăbdare.

                Este ultima duminecă  pe care o petrecem cu toții aici la Făgețel. În curând vom muta tabăra la Opleșata. Ieri am și făcut pregătirile.

                Atmosfera care s-a așternut aici în tabără e foarte plăcută, multă  armonie și conlucrare între oameni. E minunat să reușești să creezi, undeva în singurătatea munților, atmosfera familială și viața normală. Mult contribuie la această  atmosferă și Solistorul, care în clipa în care scriu, cântă un minunat program de romanțe.

                Răsare luna. Gândurile zboară  departe, în toate părțile, la alte  locuri cutreerate, la alți oameni. Și aici, oamenii din Făgețel, buni, primitivi, dar primitori, micuța Stănica, Doda Nica, Nea Dumitru, Mama Stana, Aurica, toți  își vor aduce aminte cu drag de zilele acestei tabere. Și noi, la rândul nostru, vom incălzi  cu drag în amintiri, imaginea și întâmplările acestor zile. Mai ales năzdrăvăniile lui Ovidiu, inginerul stagiar, fiul directorului de liceu din Sibiu, procreat la 60 de ani. Foarte inteligent dar  puțin  trăznit. Veșnic  în decalaj  față de un program normal. Dimineața când  noi plecam la lucru el se trezea. Ieșia tacticos din cort, își dădea  întai cu Flit-ul  în trening, pentru purici, apoi începea să se organizeze. Pleca la lucru înspre amiază  și  venea pe întunecate. Odată  a pățit-o rău. L-a prins o furtună  pe înserate în fundul  Iaunei, pădure virgină, fără  potecă. A bâjbâit cu muncitorul  lui  și abia pe la miezul nopții, când  noi  eram  foarte îngrijorați  au sosit, uzi leoarcă, în tabără. Dar obiceiul  lui  cel  mai năstrujnic, care o teroriza pe Vali era jupuitul viperelor și atârnarea lor prin toți pomii din jurul taberei.

                Curioasă  este  viața  noastră a amenajiștilor. Turiștii nu reușesc decât în trecăt să culeagă frumosul și tainicul locurilor. Amenajiștii se leagă de fiecare loc, căruia  îi scurmă tainele, el  își  seaman  sufletul peste tot, prin toate poienile și fundurile de văi pe unde colindă. Nicicând  nu  poți  să  pătrunzi  sufletul  unor locuri mai bine  decât cu această  viața  de “hoinar al pădurilor”.

                                18 august 1960

            Ultima  înserare la Făgețel.Tainică și plină de sens, poate de data aceasta și de amărăciune. Regretele plecării din acest loc, vestita tabără de la Făgețel, sunt prezente. Peste ani de zile, amintirea acestor zile va fi un glob luminos  în clipele de meditare a oamenilor care au trăit aici aproape două luni.Și pentru noi, zilele acestea rupte din viața noastră și presărate în priveliștea și iarba fragedă de la Făgețel, va rămâne de neuitat. În ceața aducerilor aminte vor rămâne și figurile de aici: Aurică șmecherul, Nea Dumitru și Mama Stana și toți ceilalți ail or, cu Stănica cea mică, cu noatenii, cu Căta și ceilalți din Cracul Stancii. Imagini vii, trăite, asimilate in filmul vieții noastre.

                S-au scurs câteva zile în care s-au succedat evenimente într-un ritm alert, ce nu mi-a permis să le înșir aici la vremea lor. În 10 august a plouat toată ziua. Dimineața pe la 11 ne-au venit în vizită geologii care stau în Cracul Stepănului și împart aceeași mizerie cași noi. O familie foarte simpatică – familia Bercea – de care ne-am apropiat mult în cele câteva ore de discuții.

                Seara a sosit casierul și șefii noștrii  în control, directoarea , inginerul șef-Smejkal și șeful de șantier –Fantaziu. Au dormit aici, în condițiile noastre două nopți, au controlat și au găsit totul bine. Le-a plăcut mult tabăra. După plecarea lor am plecat și noi la Gurahonț să o vedem pe Codruța. Ieri am sosit la Herculane și după un marș forțat de 8 ore am ajuns din nou la tabără. Am găsit totul bine, cu excepția lui  Damian, care nu a venit nici astăzi, deși promisese că se va întoarce luni.

                E trist să fii puțini în tabără.Noroc că aseară au găzduit la noi doi  proiectanți de drumuri de la ICAS. O seară plăcută, la foc, cu radioul miraculos.  Azi am fost pe teren în triunghiul frontal, pe Cracul Comănențelor. Versant foarte abrupt, stâncos, lung. Seara la întoarcere am intâlnit o geoloagă și am venit împreună până la tabără. O durea tare stomacul și li se terminase pâinea. Le-am dat pâinea ce o adusesem de acasă.

                Acum seara, oamenii au făcut un foc mare, un adevărat foc de tabără. De adio. Pălălaia mare se observa  desigur și din golul alpin. Străpunge întunerecul și predispune la visare.

                                20 august 1960

            Ieri am trecut în etapa 2-a, Opleșata. Mutarea a fost plină de peripeții. Dintr-o informare gresită, Stana nu a venit cu caii din Cornereva și a trebuit să chemăm caii de la Opleșata, de la stâni. Au venit târziu, pe la 3 și jumătate. Bagajele pregătite au fost încărcate pâna la ora 4, când pe cerul perfect senin pâna atunci, a apărut peste  culmea Burbii, un mic nouraș. Caravana, cam prea încărcată, cu numai 4 cai, a pornit. Când s-a ajuns la Cracul Stancii, jumatate din cer era acoperit, soarele s-a ascuns și tunetele îndepartate se apropiau mereu. Cu toate acestea am pornit mai departe, sperând ca vom scăpa de porțiunea grea a potecii, pe stâncarie goală.

                Urcușul greu, încărcătura mare, făceau ca pașii să fie rari. Furtuna se apropia. În punctual numit “la cerc” poteca trece peste o piatră mare, înclinată, alunecătoare. Pentru a o evita, s-a ocolit puțin sub ea, pe o porțiune mica pieptișa și tot stâncă. Al treilea cal care avea vopseaua, din opintiri, I  s-a rupt chinga și șeaua cu bidoanele au căzut jos, rostogolindu-se de câteva  ori. Norocul, că fiind bine închise, nu s-a vărsat nimic din vopsea. Am sărit imediat la bidoane și pentru moment le-am ascuns într-un tufiș. Nu mai vedeam posibil să le urcăm în acea seară. Am dat drumul la ultimul cal, care a alunecat cu ultimele picioare de pe piatră și a început să se rostogolească. A făcut 4-5 tumbe. La cea de-a treia tumbă i s-a rupt chinga, a scăpat de încărcătură și noroc în  semintișul și buruienile din marginea potecii în care s-a oprit  și s-a ridicat imediat. Nu a pățit nimic. La câteva minute s-a dezlănțuit ploaia, cu piatră  mare cât oul, năpraznică , cu trăznete, ce a ținut vre-o oră și jumătate, în trei reprise.

                Până în seară am putut aduna toate bagajele, ude leoarcă, le-am urcat pe cai și uzi până la piele am ajuns seara în Opleșata, la ușa stânii, unde am și rămas o noapte. Ne-am uscat, am mâncat și am adormit obosiți, care pe unde.

                                21 august 1960-Opleșata

            Ne-am trezit cu un cer senin și limpede.Ne-am refăcut moralul, am întins corturile, ne-am organizat bine și înca în acea zi, după amiaza, am plecat la lucru, toate echipele. Nu mai era timp de pierdut. Se apropia toamna, în câteva zile turmele vor coborâ în sate și vom rămâne singuri în munți.

                                1 septembrie –Opleșata

            Suntem de mai bine de 10 zile în Opleșata, în golul  acesta alpin, izolat ca o insulă pe o culme secundară ce se desprinde din Culmea Munților Cernei, între Valea Iaunei și Valea Craiovei. Suntem la peste 1400 metri altitudine. Ducem o viață grea, aspră, de trudă . Frigul și vântul ce pătrund până la os sunt permanent prezente. Drumurile zilnice sunt lungi și urcușurile în prag de înserare, cu care se încheie activitatea zilnică, sunt amare. Alimentația e mai săracă, aici aici abia găsim lapte, oile au ințărcat. Cartofii și porumbul de fiert au rămas la Făgețel.

                Stăm  înghesuiți într-o stâna veche, puțin amenajată  și  în cele trei corturi, care de data aceasta sunt resfirate , ascunse  prin pădure pentru a fi scutite de vânt. Aranjarea lor, priveliștea taberei, dovedesc  zile de restriște. Într-o noapte a venit ursul în gol și a speriat caii. În goană  au  trecut   la câțiva  metri  de sforile de ancorare a corturilor. Suntem totuși în vecinătatea stânei.

                Se muncește pe brânci, zi de zi, până  la  extenuare, pentru a scăpa de această etapă și a coborâ pentru ultima etapă la cantonul silvic “La Schit”, la vărsarea Văii Craiovei în Cerna. Atmosfera de încordare este generală și se menține cu încăpățânare. Timpul frumos care a ținut de când am urcat aici este o adevarată binecuvântare.

                Cu cinci zile în urmă, într-o dupa amiază ne-a vizitat Doina, sora lui Vali. A venit de la Cornereva cu pădurarul Laitin. A rămas o noapte și a rămas impresionată de viața noastră. Aducea vești  bune  de la Gurahonț, toți erau bine. În seara sosirii, am stat mult de povești. Era si Ovidiu. La un moment dat Doinița întrebă dacă avem purici. În momentul următor, Ovidiu, pe care  il  gâdila un puric pe piept, bagă repede mâna în cămașă și  scoate între  degete  demonstrativ, purecul. A fost un haz de zile mari.

                A doua zi a plecat împreună cu Vali, care își  terminase  stagiul în munte. Era și timpul. Se comportase eroic , cum nici nu ași  fi  crezut, în toată  această etapă din Cerna.

                In dumineca următoare, ne-am deplasat cu o parte din efectiv la o stâna de pe Cracul Gâștii, limita unitătii noastre, pentru două zile. Trebuia să  lucram  parcelele  de  la  Izvorul Văii  Craiovei. O zi frumoasă, veselie. Bagajele pe doi cai. Ovidiu își gătise de dimineața o fasole uscată cu cârnați. Mâncarea era într-un sulfertaș pe cal. Cand am ajuns la stână, rupți de foame, Ovidiu nu a mai găsit cârnațul în fasole. Pe drum, Gogu Bârlan a băgat degetele în sulfertaș  și a scos cârnațul. Ovidiu a bănuit  imediat cine a fost făptașul- ce a fost apoi la gura lui.

                Ieri am avut din nou un control, inginerul Stănciuc de la București. A făcut și recepția partial  a  ce făcusem până  atunci. Mulțumit de tot ce a găsit, aici în munți.

                Aseară s-a așternut  ceața și a început  ploaia.Azi dimineață a bătut cu putere vântul, apoi spre amiază  zările s-au deschis și vântul s-a domolit. Azi am gonit mult. Întorcându-mă de la lucru am urcat în Vârful Opleșata, din mijlocul golului, să mă bucur de vizibilitatea frumoasă și să visez. Înserează. În timp ce scriu, soarele a căzut în spatele Boldovenilor. Când am venit, soarele era înca de-o șchioapă sus și profila umbra Opleșatei pe  apa  Motrului  Sec, cu țuguiul ascuțit pe Piatra Cloșanilor. Ce minunată perspectivă de aici. În spate, spre apus este șirul continuu al Munților Cernei , ce urcă din Arjana Bogâltinului până departe în Godeanu, Paltina, iar mai departe se profilează Pleșa, Piule, Peleaga. Aproape, în aliniament  cu Opleșata se văd  confluențele  văilor  ce se varsă în Cerna:Prisăcina, Iuta, Topenia, Iauna, în jos, apoi Craiova, Olanul, Balmeșul, Cărbunele, în sus. Apoi, la capătul culmilor paralele ce coboară  toate  până  la o linie, culoarul lung al Cernei, de 60 km., impresionant de linear. Pe versantul stâng  se observă  arida ruptură termală, cu abisuri, dinți  fierăstruiți  și  pereți  imenși  verticali de calcar.  Peste  ruptura termală, câteva văi mai mici, aici în dreptul Opleșatei: Arșasca, Râmnuțele, a căror obârșie coboară culmea separatoare dintre bazinul Cernei și văile Olteniei, într-o șea joasă  de unde se văd jucând  dealurile Izvernei și de la Baia de Aramă.

                Admirabili munți, modulare a lumii, înălțare și abis, întunerecuri și luminișuri, funduri de văi și  culmi. Cât de mult vă îndrăgesc, cât de mult trăiesc prin voi, nici nu pot uneori să mă înțeleg. Îndur  zile  de trudă și amar, fascinat de minunăția  lor. Nici unde liniștea vieții mele nu e mai cristalină ca aici, în pustietatea țancurilor. Tainici și minunați  munți, vă  las. A coborât înserarea și răcoarea. O ceața albastră, ceața înserării se așterne pe văi, pe orizonturi. Luna s-a ridicat  stingheră și privește și ea adâncurile. Pe culmile ce încă mai sunt puțin rumenite ale Godeanului și Micușei, se preling niște zdrențe de nourași, ceață albă, ca vata. În albastrul verzui, metalic al cerului la apus, joacă în amurg o stramă de nor.

                Din Opleșata și din ceilalți munți au plecat oile. Câinii se aud lătrând la stânile de jos, iar tăcerile genunii hăuesc peste altarele înălțimilor.

                                10 septembrie 1960

            Vremea urâtă care a venit pe neașteptate, ne-a alungat din Opleșata. Pe un vânt puternic și o ceață deasă, umedă și rece, ne-am făcut miercuri dimineața bagajele, le-am încărcat pe cei doi cai barbate  ai Dodei Stana, ne-am încărcat și spinările noastre și pe căi neumblate, pe poteci uitate de om, am coborât la Schit. Am rătăcit puțin, totuși dupa amiază am ajuns jos.

                O luncă  frumoasă  pe  valea Cernei, sub parapetul sever al rupturii termale. O clădire sănătoasă și încăpătoare a cantonului silvic, care ni se pare palat  după nesfârșitele săptămâni în corturi. Câteva zile am lucrat mai lejer, recreindu-ne. Nopțile le dormim bine, liniștiți, cu căldura necesară. Parcă am coborât într-o altă lume, care deși pustie, pe aici rar vezi câte un trecător, e totuși primitoare.

                A înserat. Azi e o zi de repaos,  când majoritatea oamenilor au plecat acasă pentru câteva zile. Cantă plăcut radioul în cameră, soba scoate fum, dar și încălzește. Pe geam zăresc piramida din lemn din luncă, profilată pe verdele  pădurii de dincolo de Cerna. Clipe tainice de visare, în care gândul  îmi  zboară la multe. Visez la Codruța mea dulce, al cărei zâmbet nu i l-am mai sorbit de atâtea săptămâni, visez la viitorul ei, la trecut, la atâtea lucruri frumoase.

                Rezervele de optimism și de răbdare îmi sunt  pe sfârșite.

                                25 septembrie 1960 – La Schit

            Au trecut încă două săptămâni de muncă asiduă pe Valea Craiovei. O vale sălbatecă, în totalitate împădurită cu făgete virgine. O potecă abia conturată pe vale. În rest albie virgină, cu trunchiuri căzute și putrezite, cu buruieni adeseori cât omul, cu mult bolovăniș, cu porțiuni dificile de trecut. Și….zilnic trebuie să urcăm 5-8 km. pe această vale. Dar a dat Dumnezeu și am terminat cu bine toate lucrările.

                Viața aici, deși în condiții mai bune, a fost totuși izolată de lume. În amonte la cca 3 km. este cătunul Cerna-Sat, cu cca 10-15 case, singura așezare permanentă de pe Valea Cernei. Aparține de comuna Cloșani și toate legăturile  cu comuna lor este pe jos, peste Dealul Cernei. În josul văii, nu aveau motiv să circule. Așa că, cu adevărat am făcut pustnicie, ca la un schit.

                Efectivul nostru este mai redus. Pentru alimente  tot Doda Stana cu caii. Noroc în radioul care ne ține legătura cu lumea. Am aflat în acele zile de lansarea de către ruși a primului satelit. Într-o seară senină, privind cerul, am avut impresia că văd o lumină  mică ce se mișca printre stele.Încep să-mi fac bilanțul campaniei ce se încheie.

                Contactul direct cu muntele, trei luni de viață rudimentară, într-o regiune superbă, mi-a sugerat titlul unor poeme pe care  vreau să le scriu. Poemul muntilor. Poemul golului alpin. Un cânt al înălțimilor azurii, al plaiurilor ondulate ce se pierd în siniliul zărilor, al liniștei  ce  domnește aici și al vieții ce se deapănă în aceste goluri.

                Un cânt al bucuriei omenești în farmecul primitiv al culmilor pleșuve. O încântare pentru cei ce drumețesc pe aici. Poemul pădurilor. Poemul naturii.

                M-a preocupat de asemenea problema pădurilor  virgine pe care le-am întâlnit în această campanie, din plin.Întâi  forma specială a trunchiurilor, elagate pe cca ¾ din înălțime, ceeace face ca volumul exemplarelor să  fie mai mare decât cel din tabele. Apoi structura generală  a acestor arborete. Un alt aspect ce m-a șocat este prezența bradului  în aceste arborete, care parțial  a fost extras de oameni. Făcut șiță pe loc și apoi  transportată  cu caii în sate. Singura intervenție umană în aceste arborete.

                Peste o zi îmi iau rămas bun de la oamenii ce au trudit alături de mine și de toate aceste locuri superbe, de neuitat. Le voi mai vedea vre-odată  sau  voi  rămâne doar cu amintirile ?

                                1 octombrie 1960 – Băile Herculane    

                                Dupa lunile trăite în Valea Cernei, mai avem o scurtă etapă de petrecut în Stațiunea Herculane. Printr-o fericită întâmplare, ne-am pomenit cu o cameră în fosta vilă a comunității, în spatele bisericii și a hotelului Cerna. Pentru luna pe care o mai avem de stat aici, condițiile în care stăm sunt o fericire.

                A venit și Vali cu Codruța  care a crescut foarte mult. Stă bine în fundic și chiar și în picioare, dacă e ținută, merge de-a bușilea, face multe trăznăi. Spune: tata, mama, papa și alte cuvinte mai puțin deslușite. Înțelege foarte multe ,  vine  să ne sărute, să-l sărute pe  Love, leul acela roșcat  care chițăie , să arate că vrea măr, etc.

                Am dat o mână de ajutor colegilor care au lucrat aici și nu și-au terminat lucrările.

                                7 noiembrie 1960

            Ieri după amiază am plecat din Herculane cu trenul . Am găsit la Timișoara totul bine, mai puțin căldura, care nu a fost remediată.

                                26 noiembrie 1960.

            În sfârșit  azi  ni s-au reparat caloriferele. S-a găsit un dop de lemn la un cot al unei țevi , uitată acolo de instalatori. Încalzirea central  este  o noutate în oraș și noi suntem un bloc experimental. Acum în casa noastră e plăcut, cald, o atmosferă  minunată.

                Am început lucrările  de  redactare la birou. Atmosferă foarte plăcută. Ne prinde foarte bine  perioada de sedentarism. 

Campania 1959 - Voevodu

                          15 martie 1959

            Prima  iarnă de când suntem angajați a trecut ca o nălucă. Ne-am pomenit cu zilele călduroase a lui martie, dătătoare de fiori ai plecării la munte. Deja boala o primisem.

                                30 martie 1959

            Au inceput a inflori caișii, corcodușii, alintați de căldura zilelor prevestitoare a primăverii. După o organizare și o pregătire sumară, ne-am luat zborul în cea de-a doua campanie. Într-o duminecă am plecat  împreună cu Costică Rădulescu și cu Iloiu. Eram prima echipă de cocori timpurii. Vali a rămas la Timișoara. Este din nou însărcinată și trebuie să o menajez.

                Am fost primii soli în Petroșani, cu misiune specială : trebuiau făcute câteva cubaje restante în bazinul Braia din ocolul silvic Lupeni.Cei de la OcolulSilvic Petroșani, unde urma să ne desfășurăm Campania au fost foarte binevoitori. Ne-au oferit o cameră pentru sediul amenajiștilor pe care am amenajat-o, cu mese și scaune.

                Apoi au fost câteva zile agitate. Am dus bagajele la Voevodu, în unitatea pe care  mi-o alesesem. Apoi am plecat la Lupeni pentru câteva zile. Ne-am cazat intr-o cameră mica la un oarecare Purece, din cartierul Braia, la marginea Lupeniului. Povestea cu păduchii lui Grigore, un muncitor de-al nostru, cantina improvizată deoarece nu aveam mâncare, sunt câteva aspecte  deosebite ale acestui preludiu al campaniei. Muncitori am găsit ușor în localitate. Lucrările de cubaje le-am executat grăbit și forțat, chiar pe lapoviță, pe valea grea și prăpăstioasă  Braia.

                Cele câteva zile de efort s-au încheiat  cu recepția făcută de șeful ocolului, inginerul Tatulici. Apoi ne-am întors la Timișoara.

                                12 aprilie 1959

            Am început propriu zis Campania. Oameni și bagaje, înghesuiți în mașina de teren a filialei, am plecat din Timișoara și după 6 ore am ajuns la Voevodu, unde vom sta întreaga campanie.

                Punctul Voevodu este o poiană destul de mare la o confluent  spre obârșia  Jiului de Est. Dece are acest nume nu am reușit să aflu. De fapt întreaga zonă are o mulțime de denumiri  foarte  interesante-poate vestigii ale unei istorii uitate. În mijlocul poienii o cabană mare din lemn cu trei nivele, cu un acoperiș  jucat, cu balcoane, deosebit de cochetă, ca un mic castel. Cabana fusese construită în urmă cu câțiva ani de către IFET-ul Petroșani, unde inginer șef era inginerul Nalea Vucea, fratele fostului nostru șef de șantier. Se spune că după  terminarea cabanei, au urmat reclamații, apoi un control de la București. Se spune că cei care au controlat afacerea, au văzut cabana splendidă, au chefuit și au zis : bine că s-a făcut așa ceva. 

                Parterul cabanei are o sală mare de ședințe sau recepții, o bucătărie și încă două camera oficiale. La primul etaj  este un hol mare, din care se intră  in cele câteva camere de locuit. Intr-una stă doamna Drăgulănescu, o femeie văduvă și în vârstă care este administratoarea cabanei. Destul de inchisă, severă, dar respectuoasă cu noi, care veniserăm cu o recomandare din partea inginerului șef Vucea. Am primit o cameră lânga a ei. Spațioasă, cu acces la un balcon, bine mobilată , cu covor pe jos. Condiții excepționale la care nici nu ne-am așteptat. La etajul doi alte câteva  camere, într-una din ele stau tehnicienii noștrii: Rădulescu și Găvăgină Țaranu.

                Accesul la Voevodu se face cu trenulețul mic forestier, care zilnic pe la ora 9 sosește de la Petroșani.

                                14 aprilie 1959.-Voevodu

            Am pornit pe teren. Poposesc într-o poiană în așteptarea muncitorilor. E senin, doar câțiva nori fugari pătează cu umbra lor rătăcitoare pădurile înca neînfrunzite. Astă noapte a plouat iar sus pe creste a nins. Aerul e pur și călduț.

                In vale se aude susurând pârâul Muncelului, ce izvorește  de sub cetinile umbroase și tainice a molizilor ce tivesc marginea pădurilor spre gol.  Departe, undeva pe cele culmi, pe Măgura, se mai zăresc oițe răzlețe de zăpadă.Aici insă, mai aproape de vale se simte cum începe să mustescă viața. Mugurii se umflă, florile au înpânzit pădurea și colțul  ierbii începe să răsară de-alungul pajiștilor. Ca un sol, venit să anunțe învierea pădurii, un glas ritmat: cucul. L-am urmărit și în alți ani. La început cântă timid, răzlet, peste întinderea pădurilor încă amorțite, apoi tot mai insistent, insinuant chiar, până când în toiul căldurii, înainte de a-și face dispariția bizară din concertul pădurii iși pervertește ritmica firească a motivului său sonor. Alături de cuc, concertul este întregit de multe alte păsărele.

                Stând așa în reverie, le auzi pe toate : susur de ape, foșnet de crăci, ciripit de păsări, vezi tot ce se întâmplă și toate aceste elemente se plămădesc în miracolul unic : liniștea armonioasă  și  grăitoare a codrului. Înțeles acest miracol, te absoarbe și te confunzi treptat cu el.

                                22 aprilie 1959 –Voevodu.

            De trei zile timpul s-a  posomorât aici  în  munte. Astăzi, am colindat un versant, am urcat pe o culme și apoi ne-am oprit. A început să ningă și ceața a strâns vălul  lăptos în jurul nostru. Am poposit în orizontul acesta miniaturizat, am facut un foc sub cetina câtorva molizi și am stat în așteptare. Ninsoarea s-a intețit, a început să se albească  pământul. Aici la 1250 metri, frunza încă nu a dat și floricelele abia răsărite prin pădure s-au ofilit de frig și acum de zapadă.

                Se vede în jur doar cca 50 metri, iar mai departe  doar siluete  ce se pierd în ceață. Vrând nevrând în acest décor de iarnă  trebuie să-ți apleci atenția la măruntul ce te înconjoară. În ușor obscurul cetinilor de molid se scurge o întreagă viață.

                                9 mai 1959 – Voevodu. 

                Lucrăm pe Valea Cerbului. E o vale domoală, presărată de fânețe ce se întind în special pe culmi, zdrențuind pădurea. Toate fânețele de aici sunt înzestrate cu colibe. Sunt din lemn, destul de stabile și bine amenajate, cam întunecoase însa, cu geamuri mici, în care oamenii locuiesc o mare parte din an, stând cu vitele pentru a mânca fânul pe care nu-l pot coborâ în vale.

                În zilele acestea când pădurea are culoarea verdelui crud, e o adevărată încântare să te plimbi prin aceste fânețe. Colindând , am ajuns la coliba lui Negoi Dumitru Buhan. Priveliștea de aici este magistrală. Nici unde caracterul de dominant nu este mai pregnant decât aici. Frontal, golul alpin al Parângului cu vârfurile: Mândra, Slăvei, Câlcescu . În stânga vârfurile  domoale împădurite, sumbre, ale Caprei, Buha, Sălanele. În dreapta depresiunea Petroșaniului ce se zărește până  în fund, estompată de alte vârfuri: Negrele, Ciglău, Piule,.În prim plan se pierd într-o adorabilă  dantelărie  fânețele presărate printre pâlcuri de pădure. În spate, zidul intunecos al pădurii de pe Culmea Frunților.

                Duhul acestei poziții este inegalabil, prin complexitatea și dominanța  priveliștei  și  prin armonizarea sentimentelor inspirate.

                                14 mai 1959.

            Cu  tot timpul urât ce s-a așternut de câteva zile , continuăm să bântuim coclaurii. Azi spre amiază s-a luminat puțin. Vârfurile mari au  câte o caciulă pufoasă de nori.

                Am terminat cu lucrările în Valea Iepii, o vale greu accesibilă, cu pante mari. Se deosebește  de celelalte văi pe care le-am amenajat: Copăciosu, Cerbu, Molidu. Eu  străbat toate coclaurile, parcelă  cu parcelă. Vali, care s-a acomodat deja cu ambianța, cu numeroșii locatari ai cabanei , lucrează  atât cât poate în jurul cabanei: descriere parcelarî  și cubaje. Are doi muncitori.

                Muncitorii pe care îi avem la toate echipele, pe care i-am găsit în cea mai mare parte aici, rămași de la lucrările de împăduriri,  stau la  o cabană la câteva sute de metri în aval de cabana noastră.

                                18 mai 1959.

            Început de săptămână  dar  și  început de vreme rea.Cer înorat, mohorât. Cu toate acestea plecăm la lucru de dimineața. Am intrat în bazinul Pârâului lui Pătru, sau Bilele  și  anume pe Pârâul Cracului. Am urcat într-o plantație  și a început o ploaie deasă, burnițată. Ne-am aciuat sub o cetină de unde privesc în vale printre siluetele zvelte ale câtorva molizi regenerați natural, zbenguiala ceții și traiectoriile picurilor de ploaie.

                Așa cum e acum, muntele e mahmur și trist. Încep să înțeleg parcă, dece “momârlanii” sunt în general oameni închiși, posaci, dece peisajul montan cu capriciile lui se reflectă  și  în  stilul  construcțiilor lor: colibele cu geamuri mici, cu lumină  puțină. E foarte interesant acest paradox: aici  în țara zărilor, unde oamenii au mai ușor viziunea  spațiilor largi de pe culmi, cu lumină multă, ei sunt  totuși  închiși  , sobri. Poate faptul  că ei trăiesc mai mult în văi, unde te simți  mereu copleșit, învins.

                                31 mai 1959

          Au trecut două  luni de când am venit pe teren. Munca e aceeași, asiduă , trudită. Urcuș  și coborâș  zilnic, mers de-alungul versanților,  pe  t imp  frumos  sau pe ploaie, cu atenția tot timpul încordată. Aceasta este viața de amenajist.

                Adeseori, pierd parcă simțul realității  și execut mecanic, zi de zi, o muncă ce devine uneori obsedantă. E adevărat că e o muncă  de cunoaștere continuă, de conturare a unor concepții, practice și de cercetare. Aici am întâlnit molidul pe care nu-l cunoșteam decât parțial. Am colindat bazine cu aspecte interesante, cu peisaje mereu noi: Răscoala, Copăciosu, Cerbu, Iapa, Molidu, Bilele, Cândeșu, Bârloagele, Grivei, Piciorușul.  În general terenul e greu, cu pante mari. Alaltăieri, într-un tur de forță, am ieșit din limitele unități  și am colindat de la Gura Potecului, peste Seaca, Puru, la Iezărul Șurianu. Cât de splendidă e toată Obârșia Văii Sebeșului. întins compact de molid, fără urmă de altă specie, doar cu petele parchetelor și a arsurilor.Pantele sunt în general domoale, încât parcurgerea terenului e o adevarată  încântare.Poieni splendide cu denumiri interesante: Luncile Prigoanei, Oașa, etc.Este doar prima incursiune aici, într-o lume aparte, a plaiurilor domoale împădurite cu molid. E parcă ceva din peisajul Nordului îndepărtat.

                Profilat pe orizont, Vârful lui Pătru cu versantul nordic acoperit de jepi. Aștept alte zile de evadare, alte colinduri pe culmi.

                Vali e mult acasă la cabană. Burta crește, nu o mai  las pe teren. Completează  carnete, citește, lucrează  prin casă și crește în pântece  bucuria  viitorului  nostru. Copil drag, iți  voi putea oare  insufla toată  sfințenia pe care am gasit-o  eu în culmile astea prelungi și tainice?

                Cu câteva zile în urmă am coborât la Petroșani, la șantier și pentru aprovizionare. La  întoarcere am adus  o mulțime de puișori de găină  pe care ziua  îi ținem într-un mic țarc, peste vale, iar noaptea îi luăm într-o lădița în cameră. Mai zilele trecute, într-o rariște  pe  un versant am dat peste un cuib cu puișori de cocoș de mesteacăn. Micuți  dar foarte iuți. Am reușit să prindem vre-o șase și în geanta de teren i-am adus acasă. Seara i-am băgat  în aceeași  lădița  cu puișorii de găină. S-au zbătut toată noaptea iar dimineața  erau toți morți. E o specie atât de sălbatecă  în cât nu poate suporta captivitatea.

                Tot in zilele trecute am avut și un eveniment neplăcut. Un muncitor de-a lui Costică Rădulescu, oltean din Andreești Gilort, Solomon Ioan, a cules câteva ciuperci otrăvitoare  , Amanita muscaria, care semănau cu crăițele, Amanita cezarea  de la el din Gilort și cu toate avertismentele lui Rădulescu, le-a mâncat seara. Bineînțeles, s-a intoxicat grav, a trebuit să-l coborâm  la Petroșani unde a stat în spital vre-o săptămână. Cred că s-a lecuit de ciuperci.

                                9 iunie 1959.-Mănăstirea Lainici

            E duminecă. Am planificat împreună cu familia Pătrășcoiu, șeful de șantier, o excursie la mănăstirea Lainici, din defileul Jiului. Am luat de dimineața trenul din Petroșani și am coborât la halta Ilie Pintilie, în apropierea mănăstirii. Am vizitat în fugă Mănăstirea Lainici. Întemeiată  în 1817 de către boieri gorjeni, într-un loc pustiu, îndepărtat, Poiana Lainici, până  unde se circula foarte greu pe vechiul drum roman. Mănăstirea a fost loc de adăpost pentru Tudor Vladimirescu în zilele de restriște, azi e un loc de reculegere. Prin fața mănăstirii trece drumul de pe Valea Jiului, construit încă  înainte de primul razboi mondial, realizându-se astfel o nouă  legatură între Ardeal și Țara  Romanească.

                Pădurile ce acoperă  versanții abrupți din jur sunt alcătuite din fag, cu pâlcuri de gorun și exemplare rare de tei, carpin, mesteacăn, înverzesc frumos și armonios priveliștea din jur, priveliște închisă, de vale. De aici în amunte începe defileul  propriu zis al Jiului. Drumul, barat pe anumite porțiuni de aliniamente de duzi, fagi, frasini, se strecoară încet în defileu, în special după ce trece  frumosul pod arcuit , cu arcadele-i  elegante și în general cu o frumoasă arhitectură. Urmează  apoi clădirea  impozantă a fostei vămi de la Lainici.

                De aici în amunte lunca dispare și drumul e săpat pe o mare parte în stâncă, chiar în surplombă, urmarind valea vijelioasă a Jiului. Pe tot restul drumului de cca 12 km. până  spre Surduc, valea se zvârcolește  înspumată  în ocoale largi printre picioare de stânci, de culmi secundare, pe care le-a dăltuit cu forța-i  timp de milenii. Ai tot timpul sentimental  dezorientării  în această  vălurare dezordonată de versanți și de picioare de stancă. Cotiturile mari pe care le face valea nu te lasă  să întrezarești firul și direcția  principal  a văii. Priveliștea  e impresionantă, emoționantă, creând sentimentul complet al neliniștei   și zbuciumului.

                Pe versanții abrupți, colțuroși, garnisiți de stâncării, se încăpățânează  totuși  să trăiască: fagul, pinul, mesteacănul, teiul și o mulțime de arbuști. Acum în primavera  e  plin de flori, ce cățărate pe toate stâncile ornează minunat micropriveliștile.  Atât  ele,  prin culorile vii cât  și  zmocurile de iarbă  prinse pe cleanțuri, înveselesc monotonia zbuciumată  și  intunecată  a  granitului  și andezitului.Ca originalități  deosebit de interesante în peisaj sunt limbile de stânci  ce  pătrund în interiorul buclelor Jiului, care prin dimensiunile mult reduse față  de grandiosul versanților, apar prietenoase.

                Peste tot în acest defileu sunt impresionante construcțiile curajoase ale liniei ferate: viaducte, tunele, ziduri de sprijin uriașe, care îți impun  un sentiment major, tonic, în învălmășeala aceasta naturală de forme sculpturale, care în totalitate te copleșesc.

                Am parcurs pe jos tot a cest defileu. Vali a rezistat eroic, deși gravidă  în  luna patra. Pe parcurs am intâlnit cateva țigănci, care au ghicit “fetelor”. Spre seară am ajuns la Petroșani, apoi a doua zi la Voevodu, la treburile noastre.

                                12 iunie 1959. –Voevodu.

                Ploi interminabile. Un an foarte ploios. De două săptămâni curg șiroaie de apă din nori negricioși, pâsloși,  ce acoperă toate  culmile din jur. Aici în fund de vale, norii negri întunecă zarea, închid  orice  dorintă  de  evadare. Ploile acestea interminabile sunt obositoare, obsedante, deprimante. Avem noroc de micul confort pe care ni-l oferă cabana, care ne concentrează în micul orizont al familiei.

                                17 iunie 1959 – Gura Potecului.               

                Pe neașteptate, ieri s-a făcut timp frumos. E atâta bucurie în albastrul cerului mult așteptat, încat toți suntem plini de optimism. Pieptul respire  mai  adânc, până  în fund, ozonul pădurilor de molid, piciorul calcă  mai sigur și te duce cu îndrazneală  pe  coaste.

                Am început să dormim la stâni , la minunatele  stâni din acești munți.  Pe culmea ce inconjoară  unitatea,  stânile se țin lanț, unele a satelor din câmpie, altele a Lomănărenilor, alte a Sugăgenilor, ca: Muncelul Birăoanilor, Piscul Răscoalei, Frunți, Bilele, Gura Potecului, Smida Mare, Smida Mica, Sălanele, etc. Stânile  sunt adevărate așezăminte de cultură și serioase puncte sociale. Viața la stâni  e trăită  cu mult sens, totul decurge după un dichis tradițional : urcatul la stâni, aranjarea stânelor, măsuratul oilor, activitatea zilnică, nedeile, etc.

                                La stânile din Valea Sebeșului și Valea Lotrului grija stânelor este în sarcina femeilor, a “băcitelor”, adeseori fete tinere. Datorită acestui fapt, toate stânele sunt curate si frumos aranjate.

                Sunt minunate înserîrile și nopțile  aici  pe culmi, în clincănit de clopote și hămăit de câini. Pulsează  aici o viață  încărcată  de tradiții, neschimbate de 1-2000 de ani. Cât farmec poți  găsi  aici, în această  viață  pastorală, bucolică.

                Am colindat azi pe poteca ce duce de la Gura Potecului la Poiana Muierii. O porțiune dintre Gura Potecului și Smida are o perspectivă  unică  asupra depresiunii Petroșanilor. Privirea se întinde până la vârfurile semețe ce mărginesc depresiunea: Straja, Negrele, Ciglăul, Arcanul, Oslea, Piatra Iorgovanului și semeața  cetate a Retezatului .O înserare splendidă  la Gura Potecului. Albastrul adânc al cerului e pătat de fuioarele deslânate a norilor, înroșite de soarele în amurg. Peste siluetele zvelte ale molizilor  grupați neregulat, armonios, se văd crestele neliniștite ale Parângului, a Mândrei, singura parte alpină  a acestor munți. Spre răsărit, peste unduirea domoală  a Văii Sebeșului se înalță culmile  prelungi ale Cindrelului și  Ștefleștilor. în spate, de pază  stă  Vârful lui  Pătru. Decor liniștit, cu armonie  în linii și splendid ca și colorit.

                Înserează. Departe undeva se aude șușotind apa Șeselor. În jur mai clincăne tălăngile de la vacile ce pasc pe plai. În stână  pâlpâie  focul și au inceput poveștile. La ora balmoșului au acces în stâna și ciobanii. În rest e doar domeniul băcițelor. Ciobanii afară la oi. Luna aproape plina păzește admirabilele întinderi.

                                23 iunie 1959.

            Am început finisajul lucrărilor la U.P.III. Azi am pornit pe Copăciosul, să  lichidăm  cu pâlcurile  răzlețe. Vremea e iarăși  instabilă, după  o săptămână  admirabilă. Plouă, grăbit, pripit, ca vara. Între ploi, lucrăm, în timpul ploilor ne aciuăm  pe  la  colibele ce sunt din abundență  aici. E plăcut acum în “țara colibelor” de pe Jiu. Iarba a crescut mare pe toate poienile, împestritată de flori.  Cartofii au crescut în grădini și  peste tot e liniște. Cântă greierii, se aud gaițele câteodată, țipând. În rest, totul e tainic, meditativ, splendid.

                M-am obișnuit atât de mult cu aceste “tăceri grăitoare”, în care de câte ori cobor la oraș, chiar pentru o zi, mă întorc surmenat. E armonie multă și în sufletele noastre, înțelegerea e stăpână  în cămin și rodul dragostei noastre crește, se zvârcolește  nerăbdător în pântece.

                                2 iulie 1959.

            A început farmecul plimbărilor pe culmi, în răgazul de lucru pe care ni-l lasă timpul urât. Aproape în fiecare zi ajung în țara zărilor întinse, pe culmi. Cunosc acum toate împrejurimile , toate zările și toate mi-s dragi.Din nou dormim pe la stâni. E foarte plăcut, oamenii se deschid ca florile, în bunăvoință, dacă știi cum să-i iei și am cu mine în permanență o cheie misterioasă: aparatul de fotografiat.

                Indrăgesc mult stănele, viața aceasta primitivă, naturală, păstrată aproape intactă de sute și mii de ani, e leagănul sufletului românesc și mai ales aici, în acești munți, ciobănitul ia dimensiuni de epopee.E aici împărăția cornutelor si a băcilor, care au adus cu ele aici in munte curățenia, ordinea și bineînțeles feminitatea. Fiecare stână îsi are individualitatea ei și figurile-i caracteristice. Chiote, veselie, uneori și puțin dezmăț, sunt trăsăturile caracteristice ale vieții pe aici. Jienii sunt  ceva mai primitivi și la toate stânele de aici sunt fete.

                Astă noapte am dormit cu Vali la Plaiul Frunții și de unde la început la o stână nu ne-au  primit și eram puțin supărați, am fost primiți la o alta cu toată dragostea. Desigur și aici aparatul de fotografiat și-a făcut efectul. Mi-a plăcut felul în care Vali a gustat din originalitatea acestei vieți. Dimineața am asistat la parade  boitului, când toți:  flăcăi, fete, erau roșii, vopsiți cu vopseaua noastră cu care marcăm limitele. Mi-s dragi oamenii ăștia simpli și naturali, aici în munte nu e prefăcătorie. Vali a remarcat figure foarte interesante și frumoase de fete. E multă sănătate în toți.

                Stau în gol, îmi cântă vântul în cetinile  molizilor, cant  straniu, șuerat. Privesc zările și stânile ce le mai am de colindat, știu că în fiecare voi găsi flori frumoase ale sufletului românesc. Mă despărțesc cu multă greutate de fiecare din ele și mi-e inima amară. Parcă tot ce văd, tot ce simt mișcând în întinderile astea, îmi e drag.

                                22 septembrie 1959.

            Au trecut aproape trei luni decând nu mi-am mai notat impresiile. Au fost luni de muncă trudită, printre ploi, ca să ne putem îndeplini norma, să terminăm de amenajat unitatea. Luna august a fost excesiv de ploioasă. Au fost 18 zile lucrătoare  cu ploi. Am avut o problema și cu muncitorii. Cei din zonă  nu mai veneau la lucru și a trebuit să apelăm  la muncitorii ce veneau la pădure, la exploatări.

                Aflasem că peste munte, în Valea Lotrului la Brezoiu, făceau amenajări colegi de-ai mei de an. Într-o sâmbătă, împreună cu Costică Rădulescu am urcat pe Sălanele, apoi prin Poiana Muierii, am ajuns la Obârșia Lotrului, apoi la cantonul silvic Vidra, iar seara după un drum de 45-50 km. am ajuns la Brezoi. I-am găsit pe colegi, erau la un bal. A doua zi, am luat calea întoarsă. A fost o primă  performanță  în drumeție pe care o făceam. Aveam deja antrenament.

                În  urmă cu câteva zile am dus-o pe Vali la Gurahonț. Se apropie sorocul. Stătuse destul în munți.

                                18 octombrie 1959.

                Acum când scriu, mă cuprinde un dor de voi care sânteți departe la Gurahonț, unul înca în neființă, încât dorul mă arde ca un foc, mă copleșește singurătatea,  nu  mai am răbdare. Mi-e silă , aproape, de toate coastele pe care le-am îndrăgit  atât, deoarece mi-am lăsat sudoare și viața presărate în ele.

                A ruginit în mii de nuanțe pădurea. Arde. Arde Lolaia, arde Bârlogul, scapăra Sterminosu și vâlvătăile astea ale sfârșitului unei veri, a unei campanii, mă macină. Te vreau, micuțul meu, rod al dragostei de om, de natură, fiu al codrului, te vreau micuț, plăpând, să te cresc falnic  și de folos lumii. Îti urez, ca o ursitoare, că mă voi  îngriji  în tot lungul vieții  să-ți  dăltuiesc un destin luminos, îți  urez  să  fii sănătos, tare, să te îndrăgostești  de viață ți de natură, așa ca cei ce ți-au dat viața, să iubești mult oamenii și  să dai rod vieții tale, muncind neobosit, creind, contribuind prin aceasta la viitorul luminos al omenirii.

                Să trăiești!  Codrinul sau Codruța tatii.

                                23 octombrie 1959.

            Și aici….începe viața unui om.

                  Telegramă.

                Sărut mâna!  Am sosit.

                                                Codruța’

                O originalitate a mamei mele. Telegrama expediată din Gurahonț  in 21.10  orele 18\30, sosită în Petrila în 22.10 și primită de la șeful trenului forestier ce urca la Gârbovina, in 23.10 orele 10\35.

                Altă telegramă.

                Bine ai venit, îngeraș scump.  Vă sărută pe amândouă.

                                                                                                Tăticu

                                8 noiembrie 1959.

                Mi-a fost dat să o văd pe Codruța mea scumpă abia după atâta timp de la naștere, aproape trei săptămâni. În noaptea de 19/20 octombrie am visat că se născuse un baiețaș frumos, necrezut de frumos și cumin te pentru un nou născut. Parcă la nașterea lui eram și eu acolo. A doua zi, marți, de dimineața le-am spus oamenilor visul, tocmai pentru a verifica veridicitatea visului. În ziua aceea am lucrat pe Sterminosu, la cubaje Biterlick, pe un versant accidentat, până la Poiana Lolăii. Toată ziua gândul mi-a zburat numai la Gurahonț, la copilașul dulce pe care îl visasem.Seara, obosit, mergând spre cabană urmăream pe toți pe care-i întalneam să văd, care imi va anunța bucuria. Dar, bucuria nu mi-a fost hărăzită pentru acea zi.

                Am lucrat și miercuri, tot greu, plin de nerăbdare și cu impresia că m-am înșelat cu un vis neadevărat. Joi, nu am mai putut răbda teroarea singurătații și a dorului și  ca să mă destind am coborât la Petroșani. Nici aici nu am aflat nici o noutate. Vineri dimineașa, tocmai ajunsesem la Cimpa la cantonul C.F.F., hotărât să  urc la lucru, când Prepelișă, de la Serviciul de construcții a IFET-ului mi-a spus că am o telegramă  la gara Lonea, în care spune ceva, că…a …sosit…și nu mai știe ce. La câteva minute a sosit și trenuțul și șeful de tren mi-a întins telegrama. Am deschis-o – un singur rând, cu câteva cuvinte. Eram convins că este de la Găvăgină, tehnicianul care plecase de două zile la armată și care mă anunța că a sosit, probabil la unitate. Am început a citi în grabă: sărut mâna, am sosit…parcă de grăbit nu-mi dădeam seama de sensul cuvintelor… dar când am citit semnătura, Codruța, m-am încălzit de-odată, m-am dumirit și am rămas așa câteva minute, zâmbind departe unui  îngerasaș  scump ce se scălda  abia  de câteva  zile  în adorabila lumină a existenței. Bucuria că eram tată, că aveam o ființă mică plămădită din mine, o minunată  îmbinare  a cuvintelor ce-mi anunțaseră  bucuria, toate, toate mă umpluseră  de atâta  senin, încât nici nu mă mai gândeam  ca ași fi  dorit un băiețaș  întâi. Sa trăiești  fericită  și  cuminte, Codruța tatii.

                Am lăsat lucrul și am plecat la Petroșani să anunț  Marietei și Mariei Vucea bucuria și să trimit telegrama

de răspuns  . Apoi seara am urcat la Voevodu. Vestea au aflat-o repede toți cei de la Voevodu, pentrucă mă grăbeam să mă laud tuturor.

                La câteva zile , dumineca, am vorbit cu Doinița, sora lui Vali la telefon și am aflat noutăti. Așa cum știam, Vali era la maternitate și până  la nouă  zile degeaba ași  fi încercat să o vizitez. Speram să pot ajunge acasă peste o săptămână, sau cel mai târziu prin 2-3 noiembrie, după ce ași fi terminat lucrările. Aveam înainte o săptămână  în care trebuia să termin cu recepțiile și cu lucrările neterminate de tehnicieni. Am muncit răzbit dar….nu am putut termina. M-a încurcat tehnicianuil Ștefan Vasile. Am strâns din dinți și am răbdat. Spre marele nenoroc, săptămâna ce a urmat a fost cu un timp  mizerabil. Duminecă am vorbit la telefon cu Vali și eram atât de nerăbdător de-a le vedea, încât toată săptămâna  aceea a fost un adevărat calvar. Cu greu a trecut totuși, am încheiat  Campania cu un mic banchet la restaurantul Carpați și apoi imediat, la două noaptea, sâmbăta, mi-am luat zborul.

                Am ajuns la Gurahonț după o călătorie plină de nervi și nerăbdare, dumineca în 8 noiembrie la 5 după amiaza. Am sosit pe neașteptate, am făcut o adevarată surpriză. După ce i-am sărutat pe toți, era și  Bujor cu Norica, fratele și cumnata, am ajuns și la bobocelul scump  și drag, de mult visat. Dormea, îmbujorată, cu o expresie a feții  atât de senină și drăguță  cum nu m-am așteptat pentru un copil de nici trei săptămâni. Două zile cât am stat acasă, nu m-am putut dezlipi de lângă  ele. . Vali era slabă, ofilită, pentrucă  abia cu patru ore înainte ieșise din spital        după o complicație, o infecție apărută  la câteva  zile după  ce ieșise din maternitate.

           

                        22 noiembrie 1959

          Ai venit iarăși  să ne vezi tăticule drag? Suntem acuma bine, sănătoase și eu și mămica. Eu am crescut  în greutate, am acum 4,58 kg. Mănânc mult, foarte mult și o supăr câte odată pe mamicuța, pentrucă mi se strică stomăcuțul  și am crampe și cârâi mult.O supăr  pe  mămicuța  și cu masa în timpul nopții. Dar mie mi-e foame și strâmb gurița, caut, mânecuța, degetul, le sug și dacă nu iese nimic plâng.

                Altceva nu fac nimic, decât mănânc  și dorm. Uneori stau cu ochii deschiți  și  mă  uit. Nu văd aproape nimic, totuși ceva mai luminous, mana  ce se mișcă uneori și am învățat  să  întorc  ochișorii  după boțul  acela luminos. Tăticu spune că acesta este capul dumnealui sau a lui Mica. Eu nu îi cunosc bine încă, sunt micuță și mintea mea e atât  de mică, încât nu cunoaște nimic. Când  dorm, mă supără  o muscă, se așează  pe față, pe nas, pe ochișori și mă gâdilă. Atunci strâmb năsucul, gurița și  cârâi. Astăzi  tăticu a făcut la mine: țâc, țâc și eu am încercat să zâmbesc. Îmi place când imi face măicuța mea baie. Strâng  gurița, mică, mică și  măicuța spune  că o țin așa frumos și după  asta mă cunoaște  când  îmi  place ceva. Am păr negru mult și ochișorii albaștrii  închiși.

                Tăticule, acum ți-am spus destule, am obosit. Te rog frumos roagă-te să primim căsuța noastră acolo la oraș, să fiu aproape de dumneata, să mă săruți în fiecare zi și  să  fie  și măicuța  mea fericită.

                               

                        13 decembrie 1959

                   De la Gurahonț am plecat la Timișoara , unde am început perioada de redactare a proioectului de amenajare. O etapă de sedentarism bine venită.  Peste două, trei,  luni, când ziua va începe să crească, ne va apuca iarași dorul de munte.

                Instituția noastră s-a mutat în oraș, în clădirea imensă a Dicasterialului, construită de Maria Tereza, unde  funcționeaza  și toate instituțiile  judiciare ale orașului. Mutarea birourilor, provizorat, acomodare. Pentru moment locuiesc la fratele meu. Urmează să primim din partea instituției un apartament. Cand? Vali și Codruța sunt tot la Gurahonț. Le vizitez din când în când.