CAMPANIA 1958 -BÂLTIȘOARA

              Runcu  - Gorj

                Anul 5 de facultate a trecut repede. Practic, am avut un singur semestru, cu ultimele cursuri, pe care le-am încheiat in  ianuarie. După  splendidul Crăciun petrecut la Golești, la casa părintească a lui Vali, ne-am întors la Brașov. Au urmat întâi ultimele examene,  apoi trei luni de muncă intensă  la proiectele de diplomă, pentru care ne-am cules toate datele necesare.

                Din ianuarie, după vacanță, fiind de acum căsătoriți civil, am primit o cameră la căminul Rusescu, la etajul celor căsătoriți. O simplă cameră de cămin, improvizat în fosta pușcărie a orașului. O atmosferă cazonă, cu paturi metalice, fără covoare și alte decoruri, ba chiar și cu ploșnițe. Era destul de mult și atât, pentru noi, trecuți de acum printr-o viață dură, plină de lipsuri.  Eram impreună, ne completam, visam la viitor pe care nu puteam să-l deslușim în acele vremuri cumplite de comunism, dar  eram  fericiți.

                Pe un reșou electric Vali gătea ce puteam cumpăra cu bani puțini. Cartofii prăjiți, laptele praf cu cacao, erau nelipsite.  Cu banii primiți în cele două luni lucrate la amenajări în vara trecută, ne-am  descurcat  până la vacanța de Crăciun.  Apoi, cu banii luați pe proiectele  de an ce le făceam colegilor, in special proiectul greu de torenți  în care mă specializasem, am dus-o până prin februarie. De acasă nu mai primeam nimic, toți o duceau foarte greu , și la Golești și la Gurahonț. În ultimele două luni ne-am ajutat cu banii împrumutați de la un coleg inimos, Gică Dascălu, care ne simpatiza mult pe amândoi. Ne-a așteptat de bani până am primit primii bani  la amenajări, in Campania 1958. Am reușit astfel să ne descurcăm.

                După aproape cinci ani de facultate, la începutul lui aprilie, înainte de Sfintele Paști, am părăsit Brașovul care ne era acum atât de drag, în care am depănat poate  cei mai frumoși ani din viața, în care ne-am inplinit,  in care nu puținele greutăți au fost mult mai mici decât cele ce ne vor aștepta. S-a așternut în noi o adâncă  tristețe, cu care am călătorit până la Gurahonț, în aerul pimăvăratec.

                Sfintele Paști  au fost în 13 aprilie. Au fost zile atât de plăcute, încât am depășit ușor starea de tristețe, firească la încheierea unei etape din viață splendide, irepetabile.

                                21 aprilie 1958

                În pufăitoarele sforțări ale locomotivei, trenul străpungea întunerecul, în urcușul spre Balota , în acea noapte de aprilie 1958. A urcat gemând până în apropierea gării, apoi, scăpând de greutatea urcușului a început să gonească întins, scandând ritmica șinelor, pană ce și-a odihnit răsuflarea în gară. Pe geamul deschis, aerul unei primăveri  întârziate intra aspru, tăios, în compartiment. Prin întunerecul complet, a apărut o nălucire roșietică, o rumeneală ce cuprindea tot cerul spre  nord –est. Călătorii ce nu mai trecuseră de mult pe aici, erau desigur mirați de această arătare. Era reflexul în nori a flăcărilor de la sondele de la Țicleni, la zeci de kilometri depărtare.

                După controlul roților de rutină, trenul a pornit mai departe, legănând emoțiile de care eram stăpâniți, plecând în necunoscut. Așa a fost primul contact cu Oltenia anului 1958, regiune în care urma să ne petrecem o bună parte a anului.

                Primisem comunicarea șantierului în care vom lucre, printr-o telegramă  de la ing. Vucea, șeful șantierului, în timpul Sfintelor  Paști la Gurahonț. Ne intrebam ce vom găsi acolo, în Gorjul de care auzisem atâtea, ce condiții, ce oameni ? Erau gânduri  ce ne străpungeau în nesomnul nopții. La Filiași am schimbat trenul  și curând am trecut pe lângă imensele flăcări ce ardeau la sondele de la Țicleni.

                Odată cu zorile am coborât  la Târgu Jiu. Destul de ușor am găsit șantierul, instalat intr-o baracă, unde am întâlnit șefii și colegii, care în zilele anterioare făcuseră instructajul . Ne-au informat în mare despre șantier și despre tot ce ne aștepta. Ne-am luat aparatura și actele necesare și în aceeași după amiază am plecat cu o mașină spre Bâltișoara.

                Am ajuns spre seară și prima impresie a fost deplorabilă.  Dealuri goale, hidoase, un carst pustiu ce domina  din spre nord satul, iar mai in fund vârful înzăpezit al Pleșei. Un vânt tăios, rece, înfigea in noi țepe de îndoială, de teamă. Începeam o experianța nouă, necunoscută. Lui Vali i-au dat lacrimile. Eu căutam să-mi strunesc emoțiile, temerile.

                Domnul inginer Câmpeanu, un coleg de șantier, ne-a fost dădacă.  Ne-a instalat , cu caracter provizoriu la familia Zmeu. Alt soc. Oamenii erau insă niște zmei foarte cumsecade. Obosiți de drum, de o noapte nedormită, de șocul noului, am schimbat câteva vorbe cu gazdele, care ne-au servit cu mâncare, apoi am adormit cu imagini sumbre în noi.

                                22 aprilie 1958.

            Când ne-am trezit a doua zi, lumea era cu totul alta. Un soare puternic și căldicel dădea alt sens fiecărui element din decorul ce ne înconjura și ochii noștri   odihniți au început  a găsi un farmec în întreaga priveliște. Foarte repede ne-am acomodat cu regiunea și cu oamenii. Zmeilor le-a plăcut de noi și nouă de zmei și din provizorie, gazda a devenit  permanentă.

                Lunile petrecute acolo cu Domnica și Luță Zmeu, au fost minunate. Domnica o iubea de-a dreptul pe Vali și o îngrijea. Avea și ea o fată cam de seama noastră, care era plecată la Craiova. În ziua următoare instalării, am făcut un instructaj cu inginerul Pătrășcoiu, care lucra și el pe șantier. Oameni de lucru am găsit în sat. Ni i-a adus pădurarul. Acesta a fost inceputul unei campanii de amenajări, împletit cu grija terminării proiectelor.

                            23 aprilie 1958.

                Astăzi e Sfântul Gheorghe.Am rămas acasă. În Bâltișoara e Praznicul Dealului.Pe dealul cu vii a ieșit preotul, a făcut o slujbă, apoi într-o poiană însorită  s-au întins mese cu pomeni  pentru săraci, veniți din satele din vale.Sarmale, pilaf și alte mâncăruri de post, servite în milenarele străchini de lut, în jurul cărora oamenii stăteau pe vine. Pământul era rece. În lungul meselor a trecut preotul cu praporele, s-a cântat Christot a Înviat, apoi s-a mâncat. In tot timpul mesei echipe de muzicanți țigani, fiecare cu câte o țigancă solistă, au cântat imprejurul mesei.

                Minunat prinos de gând și faptă închinat Creatorului , la începutul unui an , pentru a dărui belșug. Un obicei  străvechi, poate reminiscență a unei vechi credințe .Praznicul Dealului de la Bâltișoara are loc la începutul ciclului de vegetație la vii. Aici viile ocupă un loc împortant în economia satului , încât li se acorda o importanță deosebită.Asemănător este Praznicul zis Gherman, de 11 mai, în comuna alăturată Runcu, în cinstea urcării vitelor la munte.Obiceiuri foarte interesante , care le cadențează  viața cu mult sens.

                După masă a fost nedeia, în rariștea de stejari de la marginea satului spre Brădiceni. O atmosferă încinsă, de veselie, de energie dezlănțuită  în dans. O adevarată expoziție de costume populare, care m-a impresionat prin varietatea lor și armonia de culori. Toată lumea poartă aici costume populare și intelectualii. Frumusețea portului popular de aici din jurul Runcului o formează iile. Șorțurile sunt în general modeste, sărace, în schimb iile au o bogăție de motive si culori rară, o armonie în îmbinarea culorilor.

                La aceste nedei care se țin pe rând în toate satele, vine lume multă din toate satele vecine. Se fac mai multe hore, hore deschise cu obiceiul luatului  înainte. Cântăreți violoniști țigani și  câte o solistă tot țigancă, deobicei fardată, îmbrăcată tot in costum popular. Figura vestită de solistă este Ioana Piperoanea, bătrâna, se spune că o veche prietenă  a  Mariei Lătărețu, care era tot de pe aici din Lelești. Câteva melodii foarte solicitate:”Păsărică de sub nori, ia-mă și pe mine-n zboriu” și “ Leliță Marie”. Nedeia ține până în amurg, când răcoarea și întunerecul împrăștie lumea, cu gândul la următoarea nedeie. Frumoase obiceiuri și minunați oameni unde nici nu mă așteptam.

                                1 mai 1958                  

                Ostentativ poate, nu serbăm și am urcat în munte. Am intrat deja după câteva zile într-o binecuvântată liniște, aici la poalele munților, pe plaiurile însorite ale Gorjului. Parcă pentru prima dată trăiesc cu adevărat  o înprimăvărare în pădure. Alaltăieri, când am intrat prima oară în pădure, mugurii fagilor erau doar umflați și roșii-ruginii. Aseară când ne-am întors băteau în verde. Mâine când vom urca iarași îi vom găsi ușor desfăcuți. E atât de puternic acest sentiment al învierii naturii, al renașterii. Creează un fundal al sentimentelor și a stării generale de o prospețime  și un optimism inegelabil altor stări.

                Trăim viața din plin, zi de zi, alături de cucul ce-și cântă taina și de râul ce-și spumegă avântul, impresii pe care doar le-am visat , de mult.

                            5 mai 1958  

                Unitatea de Producție IV Pleștioara {o.s.Runcu} , care ne-a fost repartizată, are o formă curioasă, ca o pulpă de porc, cu ciolanul, partea ingusta, spre est. Ea include  versantul drept al văii Sohodolului, ce iese din munți la Runcu. Este o unitate înfundată, fără drum de acces, departe de satul în care stăm. Din primele zile când am început lucrul, a trebuit să stau la “Cruci”, în pășunea bâltișorenilor, la câțiva kilometri buni de sat. Am găzduit la stâna lui Nea Lăpăduș. Oamenii cu vitele încă nu urcaseră. Aici măsuratul oilor  urma să fie pe 11 mai.

                “Crucile” este o așezare frumoasă, o poiană la poalele Pleșei, cu o perspectivă scurtă asupra Cheilor  Runcului și o alta întinsă spre câmpia Olteniei. Câteva stâni, unele imprejmuite, altele doar cu pruni și nuci în jur.Pădurea din jur încă nu a înfrunzit. Sus pe vârful Pleșei, zăpada pe care am găsit-o când am sosit la Bâltișoara a rămas doar ca petece sub pădure. Printre ele plin de brebenei, ghiocei, viorele.

                Sus pe culme e un teren aproape plan, foarte interesant. Multe doline, mult grohotiș și un aven mare.Arboretul de fag e foarte des și deși în vârstă, are inălțimi foarte mici. În dosul Pleșei, spre pârâul Sărături un alt loc așezat, împădurit, cu multă leurdă. Puțin mai departe “Claia Gagii”, “Prihodul de la Sărături”, numeroase polițe și abrupturi deodebit de interesante. Pentru mine, tot acest relief carstic, cu curiozitățile sale, sunt o noutate. Pe toate acestea le-am zonat ca rezervații.

                Cu fiecare zi, mă obișnuiesc tot mai mult cu pădurea și cu amenăjarile,

                                14 mai 1958. – GURA  SCOCULUI

            După câteva zile de întrerupere , în care am lucrat răzbit la proiectul de diplomă , in 12 mai am urcat cu inginerul Vucea, șeful de santier, la “Gropul”. Intram intr-o zonă de cca 12oo ha de pădure virgină, compactă, un bazin total înfundat și fără nici o posibilitate de cazare. A fost un drum plăcut, într-o zi cu soare. Am urcat întâi pe poteca de sub carstu Bâlții, sub poalele Pleșei. Un popas și fotografii in Poiana Găinușii, apoi un coborâș întâi lin și apoi puternic înclinat pe Gruiul Băiașului, iar apoi popasul final  în fundul văii, într-o mică poienița la Gura Scocului. Nici o stână , nici o șansă de cazare.

                Până seara ne-am ticluit o colibă. Încăpătoare, pentru toți cei ce eram in echipă. Un singur acoperiș înclinat, acoperit cu scoarță, cetină, pe jos cetină , frunze. Partea deschisă a colibei era spre apa Șipotului, ce curgea vijelioasă la câțiva metri în față. Am folosit și câteva scânduri vechi, rămase de la o stână distrusă din apropiere.

                Am stat acolo 10  zile , cât ne-au ținut proviziile și până am terminat tot bazinetul: Bazinetul  Scărișorii. Pârâul Înfundat, Pârâul Tisului, Pârâul Gruiul Băiașului. Totul  împădurit compact, cu pădure virgină de fag foarte interesantă, cum nu mai vazusem. 10 zile în care nu am văzut decât interior de pădure, fără nici o perspectivă. Noroc cu hărțile cu curbe de nivel și cu altimetrul ce-l aveam in dotare. Plecam dimineața, urcam o culme, apoi până seara treceam alte culmi și seara ne întorceam la colibă. Muncitorii din sat, neumblați pe aici, erau complet dezorientați.

                Păstrăvii, bureții de fag erau în toi. Creșteau ca niște ciorchine pe trunchiurile fagilor seculari . Aveam o bună sursă de hrană. Pădurea virgină de fag, polietajată, cu coloanele trunchiurilor curate, netede, cu vechimea lor, cu toate tainele ce le ascundeau, m-a impresionat profund. Au fost și momente mai critice. Câteva ploi torențiale, cu trăznete prin apropiere, când foile de cort intinse pe acoperiș nu puteau stăvili complet șuroiala apei. Apoi, în câteva nopți ursul a venit la stâna ce se instalase în apropiere, vămuind oile. Uneori noaptea, fumul des și acru ce umplea coliba ne scotea afară grăbiți, călcând în străchini și în alte obiecte culinare rămase decuseară în fața colibei.

                Paza colibei în timpul zilei și întreținerea focului era în grija lui Gheorghe Lupulescu, un sătean mai sărac de minte, dar foarte conștiincios cu sarcina lui. Ziua își pregătea lemnele de foc, uneori adevărate trunchiuri uscate de fag, ce țineau focul toată noaptea. Din când în când, când nu avea de lucru, trăgea câte un chiot ce făcea să răsune întreaga pădure. Eram mulți. Cu tehnicieni și muncitori  12  oameni. Serile la pâlpâiala focului erau adevărate șezători, cu povești și râsete. O viață primitivă, austeră , dar plină de farmec. Am invățat de la oameni gustul bun al cafelei de orz prăjit,  bineînțeles și savurosul gust al bureților, păstrăvilor.

                Oh. Toate vor rămâne doar amintiri sfinte. Locuri și clipe în care am presărat mereu suflet.

                                16 iunie 1958. – Gura Plaiului.

            Prima evadare pe culmi. Ne-am cazat la stâna Gura Plaiului, așezată pe un picior de plai, cu o perspectivă  întinsă, extraordinară. Toată noaptea a bătut un vânt rece, prelins de pe zăpada ce a căzut în zilele trecute pe munți. Spre dimineață vântul s-a potolit  și la deșteptare ne-a întâmpinat un soare jucăuș, vesel, ce se zbenguia prin pălălăile de fum ale focului din stână. O dimineață sfântă, cu orizont larg, care a făcut să mă înfioreze și să  ne pătrundă de sensul vieții în munți.

                                17 iunie 1958 – Dosul Pătuleagului.

                        Ne-am mutat la o altă stână. Înserare pe un țanc de piatră, săltat din întinsul unei păduri de fag cu brad. O legănare de culmi ce coboară și se întretaie , barate în fund de un alt munte. Privesc de-alungul văii și simt  alinarea pe care mi-o dă legănarea de culmi și văi, perfect echilibrată.

                În prim plan vârfurile molizilor cu conurile atârnate, apoi în fundal țancurile frământate ale Dosului Pleșii și a Gropului.  Adie  lin vântul, înfiorând frunzele câtorva plopi din apropiere. Câteva păsări cânta imnul înserării. Nici unde  ca aici, în inima munților nu simt liniștea ce te pătrunde în toată ființa. Un cuc a început să  cânte în depărtare. Superbe și tainice sunt înserările în munți. Fiecare amurgire e o dramă.

                               

                                18 iunie 1958 – Dosul Custurelei.

            Ca în fiecare zi  plecăm dimineața și ne întoarcem seara. Cu toată monotonia – uneori- și oboseala muncii, această viață continua în aerul pur al pădurii și sub bolta vie a ei, e o adevarată încântare.         

                Rătăcim pe culmi, uitate, părăsite, pe unde oamenii foarte arareori umblă, pe unde potecile s-au astupat     

Brazii uscați și încărcați cu beteala lichenilor s-au rupt și au căzut pe poteci. Găsim doar urmele proaspete ale ursului..Culmea Custurelei, lungă, complet impădurită, zimțuită ca o custură, întortochiată  și  presarată de “crovuri”. Pustie. Aici și păsările le auzi rar cântând. Totul e misterios.

                În munca noastră  nu mergem doar pe culmi și poteci.Pornim uneori de-alungul coastelor, pășind greu, apăsat, ca să nu alunecăm la vale. Jos se aude șușotind Gropul, iar sus se zbenguie culmea, când apropiindu-se de noi, când depărtându-se de noi mult în sus.Trecând pe versant, pe trasee neumblate de om, întâlnim rarități: brazi mici, pitici, copleșiți și îmbătrâniți, fel de fel de ierburi, ba câte o floare, ici colo stânci, alte aspecte  rare, care toate ne încântă.Culeg deobicei flori și ierburi  parfumate: orhidee, dumbravnic și mi le prind la cingătoare.Tot timpul îmi trimit  câte o undă mirositoare. Ne prinde ploaia. Ne aciuăm sub câte un brad, iar când ploaia se intețeste luăm pelerinele pe noi  și așteptăm. Ne interiorizăm. Gândurile sunt însoțite  de o undă de tristețe. E  trist când ești în pădure și plouă. Gândurile zboară departe. Gândesc la Vali. E plecata la Brașov  și mi-e dor de ea. Îmi amintesc de emoțiile pe care le am seara când întârzie pe teren, de greul pe care îl îndură  ea, dormind în condițiile mizère  pe care le avem aici, de tot sacrificiul și eroismul ei. Mă înțelege atât de mult sufletește.

                A trecut ploaia, a sticlit o rază de soare. În pădure frunzele incă foșnesc de picăturile de  ploaie  ce cad din coroane. Plecăm mai departe, cu aceeași simfonie tainică a codrului vibrânda in mine.

                            19 iunie  1958. – POIANA SCĂRIȘORII

                Asătazi am plecat din munte spre a merge la Brașov, pentru examenul de stat. O zi senină, splendidă. În trecere spre sat urmăresc toate culmile pe care le-am bătut cu piciorul . Nostalgică plecare din munți.

                            15 iulie 1958.- Gura Plaiului.

                Ne-am intors de la Brașov. Am trecut cu bine examenul de stat.După  câteva zile am fost repartizați unde am cerut: ICPDS Timișoara.

                Am parăsit definitiv  Brașovul, care în 5 ani de studenție ne-a marcat sufletește. Prilej de tristețe.

                Am revenit la Bâltișoara, la zmeii noștrii. Am lăsat-o pe Vali în sat să se refacă, iar eu am urcat în munte. Ce splendoare îți oferă peisajul de la Gura Plaiului. O adevărată Gură a Raiului.

                                20 iulie 1958. – Gura Plaiului.

            Suntem în toiul verii. E Sfântul Ilie și jos “în țară” e mare nedeie la Stroiești. N-am coborât, pentrucă e cale lungă și am cam rămas în urmă cu lucrul.

                După aproape o lună de întrerupere, în care am devenit și noi ingineri, cu un succes neașteptat pentru puținul timp de pregătire, am urcat cu câteva zile în urmă, sus, în lumea noastră.Lumea noastră e departe de freamătul lumii celeilalte, de căldura caldarâmurilor, de zgomotul mașinilor. Ea e aici, la înălțimi de multă  liniște

, în mijlocul  unor priveliști superbe, mereu vii.

                Am urcat în munte miercurea trecută cu tot convoiul nostru obișnuit: un cal,cu bagaje.Drumul lung, în cea mai mare parte prin pădure, cu glumele presărate  in cele 6 ore de mers. Am ajuns sus la Gura Plaiului, la reședința noastră temporară, în jurul amiezii. Liniște. Liniștea adâncă  și tainică a firii, pe care o găsești în permanență aici  în golul alpin. Decorul pe care îl cunoșteam: frumos, echilibrat, odihnitor, cu unduiri verzi de culmi, presărate cu fagi izolați, sferici. Culmea prelungă a Arcanului pe fundal, înviorată de câteva stâncării și de zveltul pâlcurilor de molid, rămase răzleț la limita fagului.

                Cabana, stâna model ascunsă  într-o  vâlcea. În jur petele negre ale țarcurilor și staulelor de oi. Nenea Nicolae, figura aceea respingătoare de om rău, zgârcit, se muncea să doboare un trunchi uscat- un schelet de fag.Focul făcut sub el îl mistuise până  la mijloc și după câteva lovituri de topor se prăbuși cu un zgomot spart, într-un nor de cenușă.

                Ne-am instalat in “hodaia” noastră. În lipsa noastră  au trecut pe aici niște  doctori veterinari , veniți la oi. Nea Nicolae a venit să ne întampine, să dea mâna cu noi, să ne povestească ce s-a mai întâmplat pe aici. Parcă e puțin schimbat, mai sociabil. Între timp l-a mușcat un câine și a îndurat  mult, a fost și la spital. Ne-a îmbiat cu niște jântița, eveniment mare. Spre seară au venit și ceilalți ciobani cu oile. Nea Torică, adus de spate, bătrân, cu o figură care nu-I  trădează  bunătatea. E o fire total diferită de  cea a bădiei Nicolae. În familia acestei stâni, stână cooperatistă, mai este un alt bătrân sfătos, venit de la câmpie, de la întovărășire. Neînvațat cu muntele a venit in primăvară  aproape  gol, slab, de ne-a apucat mila când îl vedeam, zgribulit ,  pe  timp urât. Mai e și un copilaș, gras, roșcovan, puțin cam molatic.Nenea Nicolase îl injură  în fiecare seară de răsună plaiul.      

                În aceeași  zi am avut vizita și inspecția inginerului  Vucea, insoțit de soția lui. Seara a fost haz mare  și atmosferă  plăcută. În camera noastră, cu așternutul  de cetină  pe  jos, inventarul s-a  înbogățit  cu o saltea plină cu frunze de fag și cu două  perini  pneumatice și cu admirabilul”Turist”, un radio portativ, o adevarată  raritate aici, pe care l-am cumpărat la Brașov, după  susținerea  licenței. Târziu în noapte s-au liniștit spiritele și am adormit. Noaptea, ca deobicei ne-au trezit vizitele lupilor, anunțate de lătratul furios al câinilor și bulucirea oilor în țarc.

                Dimineața,  inspecția a plecat în vale iar noi ne-am înprăștiat cu toții prin întunecatele păduri, la muncă.

                                22 iulie 1958.-Varful Pleștioara

                Sentimentul înălțimii, al “culmii”, e un sentiment unic, magnific, în trăirea spirituală. El este prezent și în clipa în care te urci pe o masă spre a vorbi mulțimii, dar mai ales în existența ta pe semețe piscuri. Se petrece în tine aici, pe culmi, o adevarată transformare sufletească. Se petrece aici, în tine, intruchiparea unei năzuinți permanente, aceea de inălțare. Perspectiva largă, cu fundalul încețoșat al zărilor, care naște o anumită virtuozitate a sufletului, este răsplata efortului fizic depus pentru a ajunge aici. Efort fizic și moral, căci nu poate fi neglijat efortul de voință  necesar.

                Sentimentul puternic pe care îl trăiești aici este parcă realizat și de unilateralitatea  trăirii, aici trăiești clipe aproape pur vizual.Tăcerea aici e adâncă, tainică, evocatoare, înălțatoare.Aici vorbesc doar întinderile vălurate, variate, echilibrate sau tulburătoare, prin plămada liniilor de contur. În realitate tăcerea aici nu e perfectă. Auzi șuieratul discret al vântului sau un cricăt de greier, sau țipătul îndepărtat al vre-unei păsări a înălțimilor.Dar sentimentul dominant, de fond, este cel al tăcerii, al liniștei, al împlinirii.

                Este foarte interesantă evoluția sentimentelor aici, ele se pot accentua creând acorduri sufletești de adâncă puritate și echilibru, dar  ele  pot foarte ușor devia într-un sentiment de nostalgie, de neliniște, de melancolie –este tristețea visului împlinit.

                            27 iulie –Poiana Bârlogului         

            Intrăm tot mai adânc în unitatea de producție, tot mai departe de sat. Pentru câteva zile poposim pe o altă culme, la o stâna în Poiana Bârlogului. O poiană mică, pe o culme presărată cu blocuri de calcar. Se construise în ultimii ani un staul bine închis pentru oi. Încăpător, dar scund, cu grinzile puțin mai sus de 1 metru, doar cât să intre oile. Se stabilise aici o turmă de sterpe, deoarece împrejur nu prea era pășune. Se pășuna mai mult în pădure.

                Un singur cioban, bătrân, destul de sucit.De obicei turmele de sterpe, erau uitate de mai marii stânei.Săptămâni  întregi nu trecea nimeni pe la el să-i aducă mâncare.Trăia doar cu mălaiul ce-l  adusese cu el și cu acel pumn de caș pe care și-l făcea zilnic, închegând 1-2 litri de lapte de la cele două capre ce le avea anexă  la sterpe.

                Ne-am aciuat acolo, deoarece în zona nu exista un  alt adăpost. Seara, obosiți de colindat pe coaste, intram în staul și mai mult pe brânci ne strecuram pe sub bârne ca să ajungem la cetina  ce ne era pat. In rest, muțenie. Destul de dezolant. Dar au trecut cele 4 nopți aici și am plecat pe alte culmi, pe la alte stâni.

               

                                5 august 1958 – Paltinul.

                Cu toată trupa, ne-am mutat la o altă stână. Mare, încăpătoare, așezată pe o culme aproape împădurită, cu un izvor la câteva zeci de metri, imediat sub culme. Era goală. Oile se mutaseră de aici. Ne-am făcut priciuri, cu așternut de cetină și ne-am creat un minim confort. Aici am stat vre-o două săptamâni. Acopeream o buna parte din fundul unitații.

                Pentru câteva zile am coborât în sat, pentru raportările lunare, salarii și legătura cu lumea. Tehnicienii și muncitorii au rămas  sus, aveau ce lucra. Am urcat în urmă cu câteva zile, pe o zi însorită. Am luat-o și  pe Vali, care stătea mai mult în sat, prelucrând carnetele de teren, cu descrierea pădurilor.Ca să nu ocolim pe culmi spre stână, am urcat pe valea principală  până  la piciorul culmii unde era stâna. Am mers cam 7-8 ore. Vali a rezistat eroic. Era obișnuită de mică cu mersul pe jos, de la Golești, satul ei și până  la Vâlcea la școală -16 km.

                Am poposit  în  vale, urmând să urcăm vre-o 4-5 km., diferența de nivel vre-o 500-600 metri, până la stână. Nu mai fusesem pe aici, dar aveam harta. Căldura verii, oboseala, ne-a îmbiat să poposim aici ceva mai mult.. Era pe vale și o căldare, cu apă adâncă, unde am făcut o baie bună. Am uitat de noi și ne-am trezit abia când amurgea. Am început urcușul, destul de abrupt, prin pădure, cu bagajele destul de grele. Până să ajungem sus pe culme s-a înserat bine și în pădurea deasă de fag abia mai vedeam. Noroc că am nimerit totuși  poteca de culme, destul de puțin umblată. După hartă mai aveam doar cca 1 km. Nu aveam lanternă, baâjbâiam pe culme mai mult instinctiv. La un moment dat am auzit în apropiere un tropăit și crengi rupte.Probabil un urs s-a speriat de noi. Firesc, ne-au cuprins fiorii. Ca să ne facem curaj, am început a chiui, sperând să ne audă cei de la stână. La prima încercare nici un răspuns. Am continuat să  înaintăm, cu pasul melcului. Apoi după câteva minute am repetat chiuitul. De data aceasta, surpriză, am primit răspuns. Stâna era la câteva sute de metri.

                La lumina focului din vatră și a unui felinar obosit, în stână era multă veselie, ca deobicei. Glume, râsete, tinerețe. De data aceasta era și un motiv de râs întemeiat. Cu o seara înainte, un muncitor a ieșit seara și s-a dus după apă la izvorul din apropiere. Ajuns aproape, s-a pomenit cu pietroaie aruncate spre el, cât pe ce să-l lovească. S-a intors supărat în stână și a început să-l drăcuie pe un alt muncitor cu care deobicei se hârjonea, crezând că acesta a vrut să-l  sperie. La început a fost mult haz, apoi și-au dat seama că nu fusese o glumă. Dimineața au dat de urmele proaspete ale ursului la izvor, care speriat de venirea muncitorului, a inceput să arunce cu pietre.

                Obosiți de drum, am mâncat ceva și ne-am culcat pe patul cu cetină, ce mirosea a brad jilav.

                                20 august 1958.

            De la bivuacul din Paltina am terminat cu lucrul întreaga unitate Pleștioara. Este deja o victorie. Peste 4ooo de hectare amenajate, păduri virgine de fag , zonă de calcare cu peisaje inedite , sălbatece, singurătate, drumuri lungi obositoare.Am câștigat deja experiență.

                Ni s-a permis de către șeful de șantier o mică pauză de o săptămână, timp în care aveam și un eveniment: nunta la Golești. Urma ca după aceea să atacăm o altă zonă mai îndepărtată, obârșia văii Boroștenilor, bazinul Nedeuța.

                                24 august 1958.

            Am ajuns la Golești cu câteva zile înainte de nuntă. Pregătirile erau în toi.

                Drumul de la Bleici la Golești nu era facut. Era doar un drum primitiv pe Valea Simnicului , pe care se putea merge cu carul. Noi a trebuit să mergem din Vâlcea pe jos, peste Mărăcini. O poteca de 15 km. ce trece peste dealurile dintre Golești și Vâlcea. Poteca începe din Goranu, o suburbie a orașului Vâlcea. Pe această potecă a mers ani de zile la școală, odată pe săptămână Vali și surorile ei. Tot pe această potecă, aproape săptămânal,  Mica Nora, mama lui Vali, mergea  pe jos cu coșul încărcat de mâncare pe cap, pentru fetele ei la  școală. Incredibil. Ce efort supraomenesc, ce sacrificiu pentru fetele ei, cu ambiția de a le face școlite, de a le scoate din noroaiele Goleștiului.

                Cu o planificare riguroasă au venit invitații din partea mea. Cu trenul până la Vâlcea, cu autobusul până la Bleici, cu carul până la Golești. Mama Ica, mătușa Minerva, sora mamei mele, mătușa Hortensia, o altă soră, unchiul Sabin, soțul ei, Bujor, fratele meu, Norica, cumnata mea, Liana, nepoțica mea de un an, doctorul Șerb cu soția, șeful spitalului din Gurahonț, Nicu Riscuția din Brad, un verișor de-al meu. Călătoria cu carul a fost cu mult haz și aspectul ei idilic nu a fost uitat mult timp.Tot cu carul, dar pe alt traseu i-am adus eu pe nașii noștrii de la Curtea de Arges.

                Toti invitații s-au simțit excelent. A fost pentru ei o experiență unică, insolită. Peisajul cu totul aparte, dormitul pe jos  în podul cu fân, mâncărurile originale și întreaga ambianță a nunții. S-au tăiat porci, viței. O armată de bucătari și bucătărese. Mesele au fost întinse în curte. Lumea venită din satele vecine a inundat curtea casei. Și a fost  o zi frumoasă, cu soare, cu veselie. Mirii, niște jigăriți, trecuți cinci ani printr-o facultate, cu muncă multă și mâncare puțină, apoi luni de zile de trudă în munți. A trecut cu bine și acest eveniment unic în viață, care cel puțin pentru ai mei, veniți din Ardeal, a rămas ca o amintire deosebit de originală și plăcută.

                                2 septembrie 1958.- Nedeuța.

                După o organizare riguroasă, necesară pentru o expeditie  la cca 30-35 km. de Bâltișoara, am urcat cu două care pline cu bagaje și alimente la noul loc de muncă. Mergeam în necunoscut  , deoarece muncitorii din sat nu cunoșteau acele locuri îndepărtate. Aveam doar o informație că puteam găsi o stână  mai încăpătoare pentru cazare. În acea perioadă stânele coborâseră  în parte în sate, deci aveam șanse de a ne putea caza.

                Am găsit într-adevăr la Nedeuța o stână  nouă, din lemn, ca o casă cu mai multe camere. Neterminată, fără uși și geamuri, dar cu acoperiș bun. Suficient. Alături era o stână veche care era folosită în continuare pentru nevoile stânei. Cea nouă fusese cerută de săteni, stăpânirii comuniste, ca o garanție pentru acțiunea de intovărășire a proprietarilor de oi. Construcția modernă  era  însă prea de tot, depășea condițiile  lor de trai  la stână, nu puteai face foc pe vatră, fumul nu ar fi putut ieși  pe sus. A rămas astfel neterminată, nefolosită. Țineau porcii  în ea.

                Am ajuns după  amiaza. Am făcut curățenie, ne-am improvizat paturile din cetină, chiar și o mică vatră pentru foc, noaptea fiind rece. După un drum lung, obositor, apoi truda instalării, a urmat un somn adânc pentru toți.

                Ne-am trezit a doua zi cu ceața. Toate zările erau înecate în marea de picături albe, reci, opace, ce ne înconjura. Totul în jur, în apropiere, liziera pădurii, apare ca siluete șterse, într-o baie lăptosă, supărătoare, obsedantă. Stâna e așezată  pe un splendid  picior  de plai, la marginea pădurii, sub vârful Nedeea. În fundal făptura greoaie, masivă a muntelui Oslea. Spre sud, întinderea vălurată  a subcarpaților Olteniei.

                Ieri  când am ajuns ne-a încântat admirabila așezare   a stânii. Azi nu mai e nimic. Program administrativ, organizare. Veselie multă. Suntem toți tineri. O mică armată de 16 oameni.

                                5 septembrie  1958. – Boul, Oslea, Stâna Groapele

            După trei zile năclăite în ceață  s-a făcut timp frumos. Ne-a săltat tuturor inima de bucurie.

                Am plecat de dimineată, dornici de umblat, toți în toate părțile,  patru  echipe. Frumosul acestei zile senine ne-a dat chef de lucru tuturor. Toată ziua au chiuit văile. Eu am urcat în golul muntelui Boul. O perspectivă atât de  frumoasă asupra Oslei și a Retezatului  . Am colindat apoi pe marginea golului până la stână Groapele. Aici,  am întâlnit  un băiețas de 11 ani, singur, deosebit de isteț. Păzea stâna cu un cățeluș  alb, jucăuș. Ne-a povestit multe, ne-a dat lapte gros, cum e toamna la oi. Stâna are o poziție deosebit de plăcută , pe un picior de plai al Oslei, rivalizând cu alta de la Oslița ceva mai departe.Am mâncat împreună  acolo, eram cu Vali, apoi ne-am despărțit  fiecare plecând cu omul lui. Eu am dat un ocol pe sub toată  Oslea, pe potecă, pe la stâna Oslița . Frumos e de aproape pieptul Oslei, plin de iarbă, cu molizi pitici, rari, ce rup monotonia. Pe-o vale, Cuiul Popii, ce izvorește dintr-un circ glaciar, am văzut urmele clare ale sporadicelor avalanșe ce există  pe aici pe versantul sudic al Oslei.

                Cu un înconjur mare, seara am ajuns din nou  la prietenoasa noastră  stână – Nedeuța.În drum, am cules cu aparatul de fotografiat mai multe imagini. Imagini dragi, ce vor vorbi mai clar decât cuvintele, în anii bătrânețelor noastre, sau în anii copilăriei urmașilor.

                                15 septembrie 1958 – Nedeuța.

            Zi sfântă de septembrie. E una din zilele pe care le gust cel mai mult in viață, care îmi umplu – mie personal –cel mai mult viața. Puritatea  și sfințenia unei astfel de zile, senine, liniștite și călduțe, aici in “ocolul munților”, o poate cunoaște numai cel  ce o caută  și o poate întelege.

                Eu le caut pentrucă le cunosc farmecul din copilărie, în pădurile din jurul Gurahonțului, unde m-am născut. Seninul și puritatea acestor zile mă fac mai prieten ca oricând cu zările- parcă le simt ale mele, toate. Întind mâna gândului și le mângăi. E sentimentul rar că tot ce te înconjoară-ești tu-că  ești  legat de orizont, de tăria înălțimilor și de veșnicie.

                                25 septembrie 1958 – Nedeuța.

            Stau  singur în fața cabanei de la Nedeuța, în care am lăsat o frântură  de viață și sorb minunăția unei nopți pure, scăldată  de lumina lunei.  Azi, de câteva ore, au plecat cei mai mulți dintre muncitori cu care am înpărțit necazuri și bucurii aici în țara zărilor întinse. Vali e plecată și ea jos la țară. Am rămas aici doar cinci suflete, în farmecul acestei pustietăți, fără țipenie de alți oameni.

                Stâna din lemn, așezată pe zidărie de piatră, pitită pe un picior de plai, e corabia cu care am navigat mai bine de o lună pe valurile timpului. Stă tăcută, fumegă alene și la geam i se vede licărind focul din vatră. În jur, ștevia mare și verde, urzici moarte, bălegar, vestigiile stânei părăsite. Pe cerdacul stânei, masa cea mică, scaunul cel șchiop și câteva obiele întinse la uscat. Așchii de lemn și în cerdac și în fața cabanei. La câțiva pași incepe pădurea. Fagii rari, cu coroanele sferice ce umplu spațiul, au început să ruginească. Joacă în ei focul nostalgic al toamnei. Ruginesc în mirajul sutelor de nuanțe, cântându-și singuri  cântecul de leagăn.Rar câte o frunză cade din ei, sunând metalic la fiecare lovire de crăci.

                E liniște multă, multă, aici în gol, în țara în care domnește tăria și azurul zărilor. Și poleiul ăsta rece și luminos al lunii parcă îngroașă mai mult liniștea. Undeva departe, Bistrița Boroștenilor se aude susurând. În față am șirul lung, zimțat al Oslei. Sunt clipe atât de pline de sens, cum rar poți găsi în lumea de jos, în țara pripelilor. Aici mi-au pierit grijile mărunte. Au rămas totusi câteva : lucrul de mâine și de poimâne, dar  ele se topesc în tainica liniște a înălțimilor.

                Ași vrea să dăruiesc și altora, celor dragi, fericirea acestor clipe. Aici viața e primitivă, dar mai plină de sens ca oriunde. Aici te confunzi cu natura, prin fiecare clipă cu care ochii tăi scaldă zările.

                                28 septembrie 1958. – Nedeuța.

                E atât  de capricioasă vremea aici in “țara zărilor”. Ieri a bătut toata ziua vântul, puternic, pârdalnic, parcă voia să ne ridice cabana. Spre miezul nopții a stat. L-a îmbiat poate argintiul lunei pline să stea. Dimineața de duminecă ne-a întâmpinat iarăși  pură.

                Am ieșit afară în zori, îmbătându-mă de același decor splendid al zărilor îmbietoare pe care ni-l oferă poziția Nedeuței. Aici în amfiteatrul le la Poalele Oslei. Toamna a înaintat. Pe toate coastele zăresc pete ruginii – pe alocuri izolate-, pe alocuri mai multe la un loc. Spre gol e ca o bandă ruginie. Aici lânga noi, câțiva fagi au început să ardă, alții abia pălesc.

                Viața la Nedeuța a început să-și termine firul, odată cu toamna ce stăpânește tot mai mult zările. Am rămas doar patru. Ceilalți au plecat  la vale, la culesul viilor, la bucuria strânsului de rod. Noi, am rămas aici cu vânturile, cu zările tot mai senine si cu pădurea  ce parcă pe  zi  ce trece arde tot mai viu de focul  adormirii.

                Azi dimineată  în zori am mers la izvor. Izvorul nostru e un gâldău- o groapă  în nisip, în

 care picură o vinișoară de apă, scăpată de sub scoarța pământului. E mic, abia clipocește, dar e aici la un pas de noi și e tare prietenos. Înainte  de  a-l  găsi, mergeam în sus pe coastă, la cealaltă stână, până  unde făcusera pe vremuri ciobanii un mic canal în pământ pentru a aduce apa. La izvor, liniște. Doar  foșnetul rar al frunzelor uscate ce cad. Când m-am apropiat, în micul gâldău, pluteau zeci de frunze galbene, ruginii. M-a apucat parcă o tristețe. Am băut apă și parcă am simțit gustul amărui al regretelor, scurs poate din frunzele căzute. Mi-am făcut apoi un pic de loc in frunze și mi-am umplut vasul. Mi-am amintit că aici vine și ursul noaptea. Acum câteva  seri era cât pe aici să dea oamenii  peste el.

                La cabană am rămas singur azi. Oamenii au plecat după alimente, în cealaltă parte a muntelui, în valea Jiului, la Câmpul lui Neag. Se intorc diseară. Până atunci fac pustnicie. Mi-e dor de Vali și de micuțul drag ce crește în pântecele ei. Mi-am acordat sufletul cu armonia acestui dor și am început să visez. Peste ani, când odorul acesta va fi mare și-l voi învăța să cunoască tot ce am putut desprinde eu din taina înălțimilor. Îl voi obișnui cu viața aspră, chinuită uneori, dar superbă, pe care o poți trăi  în țara azuriului din  zări. Am visat mult, apoi m-am apucat de copilării, parcă izvorâte din visurile ce mă pătrunseseră. Am scris pe cabană firma:” Cabana Nedeuța” , am înflorat-o, am ornat un stâlp. Parcă nostalgia plecării ce se apropie, lăsând aici stăpână trista toamnă,

și apoi viforoasa iarnă, m-a împins să scriu. În toiul iernii, când prin bârnele și prin șindrila cabanei  va urla viscolul, împrăștiind prin cameră  pulberea fină a zăpezii, pe-aici pe unde ne-am lăsat amintirile  șase săptămâni din viață , scrisul acesta să pomenească  viscolului, că oamenii sunt și aici la ei acasă, că au stat și vor mai sta, că e un drept al lor să stăpânească zările. În primăvară apoi și în multe altele, ciobanii și mioarele ce vor urca venind din țară, în prospețimea unei lumi  noi, ce învie, să știe că au mai trăit oameni aici, pe plaiurile dragi mioarelor.

                E o copilărie ce am făcut, dar acum e firească. E atât  de nedrept anonimatul în care e condamnat a trăi amenajistul, care duce adeseori o viața chinuită, egală cu a ciobanului ce stă în soare, în ploaie, sub cerul liber, incât  reacția mea e firească. Cabana aceasta a scăpat  fără  nici un nume scris pe ea- s-a prins de oameni sfatul meu-   dar pe ea e scrisă  urma și amintirea timpului trăit aici de amenajiști.

                Cei  17 oameni ce ajunseserăm a fi uneori aici, iși vor aminti întotdeauna în palmaresul vieții lor simple de sat, la fel ca bârnele acestei cabane și  ca “pâșleții” ce ne-au ros mâncarea, de serile plăcute, de veselie, în jurul focului din vatră, după  ce ne  adunam odată cu amurgul din toate văile, chiotind. Își vor aminti cu drag cu siguranță, fiecare  dintre noi, pentrucă m-am străduit  întotdeauna să creez cât mai multă armonie în jurul meu și se pare că aici am reușit.

                Mă aștept să revăd figurile lui Don Quijote și Sancho Pansa, stârnite de Rădulescu cu Gheorghe Lupulescu și celebra măgăriță “Marinela”, ce ne-a condus atât de inteligent și inspirit pe poteci, în noaptea golului plin de ceață, când ne întorceam cu alimente de la Rostoveanul. Mă aștept parcă să răsară după colț figura hazlie a lui Gheorghe, cu șapca lui ce-I  intra pe cap până  la urechi, cu mersul  lui de rață  și chiotul specific, ce umplea zările. Heeei… , nană, nană, lungit prelung  peste “scoabe” si  “  craci”. Parcă mă aștept,s-o văd răsărind în prag pe Vali, cu figura făcând pe supărata _”azi n-am putut face cât mi-ai dat….da….da.”, sau pe sprintena Chiva, sărind pe toate grinzile cerdacului.

                Acum  nu mai e nimeni. Doar vântul ce infioară  fagii, pâșleții ce-mi rod mâncarea și jarul pe care l-am ascuns sub cenusă. Câteva lemne sparte în tindă, țăndări în fața cabanei și masa  plină  de caiete  ce mă chinuie urât când le completez. Mai avem doar câteva zile de lucrat tachimetrie, cei 4. E o muncă mai liniștită și destul de plăcută. Am trăit alaltăieri  bucuria primei închideri de poligon.

                S-au intors oamenii din vale cu alimente. Ne-am adunat cu toții în camera mică unde au stat cei din familia lui Antonie. E seară. Ne înveselim povestind, cum au umblat azi. Radioul a amuțit. S-a stins toata vlaga din baterii. Nu m-am săturat de munte, dar parcă aici sunt obișnuit să fim mulți , să fie veselie, acesta e duhul Nedeuței. Acum suntem puțini și e trist. Ași sta însă  toată iarna aici, în superbul amfiteatru al Oslei. Dar…va veni peste câteva zile sorocul plecării și apoi  în alți  ani cutreeratul altor meleaguri. Îmi voi presăra sufletul – poate- de aici în colo, în multe zeci de stâne și cabane. Toate acestea mă vor imbogăți sufletește. Voi pătrunde duhul acestor modeste  așezări ale omului ce luptă cu înălțimile, îl voi culege în mine și el mă va înnobila.

                                5 octombrie 1958.- Bâltișoara

            Am încheiat prima campanie de amenajări.

                Am cunoscut: o regiune necunoscută –Oltenia, o zonă montană  tipică, urcând până în golul alpin al munților Vâlcan și Oslea, o zonă calcaroasă, cu toate originalitățile carstice specifice, întinse păduri virgine de fag, viața  pastorală –locuind multe zile la stâni, specificul folcoric al zonei, participând  la câteva “nedei”, sufletul olteanului  de munte.

                Am invățat: tehnica amenajărilor silvice, tehnica ridicărilor în plan clasice, -lucrări de tachimetrie, ridicări în plan busolare, tehnica utilizării  planurilor aerofotogrametrice și a orientării  în zone total  lipsite de vizibilitate, păduri virgine, tehnica supraviețuirii  în condiții limită, tehnica de organizare a grupurilor mari la lucrări de amenajarea padurilor.

                Am pătit: episoade originale:

-          Prima zi de teren a lui Vali . Am dus-o până la Cruci. Acolo am poposit la un punct unde era improvizată o masă și două bănci din lemn rotund. Era senin, soare cald, o zi splendidă de mai. Îi făceam instructajul pentru activitatea de amenajări pe care urma să o inceapă.Stătea cu coatele pe masă, cu mâneci scurte și asculta atentă. Îi spuneam de existența  scorpionilor în zonă și de măsuri de protectie. În clipa următoare a simțit ceva mișcând pe dosul antebrațului și în mod reflex a dat cu mâna cealaltă  și  s-a scuturat : era un scorpion,

-         Mergeam pentru câteva zile la lucru în Valea Măcrișului, însoțit de omul cel mai de încredere: Antonie.Drumul fiind lung, am plecat după amiaza și am rămas peste noapte pe parcurs, La Răscruci, unde era o surplombă în care te puteai  odihni chiar și culca. În față se făcea focul și astfel puteai dormi liniștit. Am făcut focul, am mâncat  și ne pregăteam de culcare. Pălălaia focului lumina viu interiorul surplombei, pereți  neregulați de calcar cu multe fisuri. La un moment dat, privind mai atent pereții, am văzut  în fisurile din pereți numeroși scorpioni ieșiți  să se încălzească  la căldura focului. Eu trebuia să dorm sub ei. Până la urmă am adormit și nici unul nu a căzut peste mine în timpul nopții.  Scorpionii noștrii sunt mai mici decât cei dalmațieni  și  înțepătura  lor e asemănătoare  cu  cea a unui tăun. Nu am avut nenorocul să fiu înțepat vreodată.

-         Undeva la obârșia  Văii  Paltinul, pe un grohotiș   de calcar, am găsit un pâlc de pin silvestru și multă regenerare naturală  de  pin. Mi s-a părut  curios, deoarece la facultate învățasem că pinul  silvestru preferă  soluri  acide, nu calcarul. I-am povestit lui Nae Pătrășcoiu, care amenaja versantul vecin al Văii Sohodolului și locuia la Runcu. Am făcut împreună o vizită  la acest pin  neobișnuit și  împreună  am scris o mică notă științifică  ce a apărut în iarna următoare în Revista Pădurilor. A fost prima mea manifestare științifică.

In toată  campania, paralel cu lucrările de amenajare, am avut și alte preocupări, într-un domeniu ce mă pasiona: Analiza priveliștilor. În carnetelul meu de note,am trecut toate considerațiile legate de această problemă. Motivarea și necesitatea acestor analize a priveliștilor ( nu le spuneam atunci peisaje, termenul de priveliște mi se părea mai propriu), statica  și  dinamica priveliștilor, mijloace de analiză, etc. A fost un început, continuat în toată  profesia mea, în multele campanii  în care am avut ocazia să văd, să analizez, mii și mii de peisaje.

                Am inșirat toate cele bune, uneori pățanii  hazlii , trăite în această  vară.Viața  ne- a oferit însă și necazuri.  Din cauza eforturilor, atât  a muncii specifice, urcat și  coborât pe versanți, cât în special a marșului  de 3o km. de la Nedeuța la Bâltișoara

, Vali săraca a pierdut sarcina,  din fericire fără probleme  și complicații. Un boț de carne ce ar fi putut fi un băiețel. Așa a vrut Dumnezeu.

                Viața merge înainte. Peste câteva zile vom părăsi  Bâltișoara.

                10 octombrie 1958.

                Am părăsit  Bâltișoara. Cu lacrimi. În primăvară  la sosire, Vali a plâns, speriată de peisajul neobișnuit, cu un versant sterp, cu stânci, în marginea satului. Era o seară urâtă  cu cer închis și cu acea briză locală  ce bătea în fiecare seară. Acum la plecare a plâns  de părere  de rău       că ne despărțim de acești oameni minunați, care s-au purtat cu noi ca niște părinți         

             Oare, îi vom mai vedea vre-odată pe Luță  și pe Domnica Zmeu ?

               

                15 OCTOMBRIE 1958.    –TIMIȘOARA

            După un popas de câteva zile la Ocolul Silvic Lupeni, unde a trebuit să dăm o mână de ajutor la terminarea cubajelor la un alt șantier, am ajuns cu puținele noastre bagaje la Timișoara. O altă necunoscută în fața noastră.

                Am fost cazați în marginea orașului, la o fostă mănăstire de maici catolică, Notre Dame. O clădire masivă, cu un etaj, amplasată într-un  mic  parc, cu arbori bătrâni. În jur se aflau încă două mici construcții anexe. Până cu câteva luni în urmă aici a fost cazată o unitate militară rusească. În vara anului 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej, președintele țării a reușit să-i convingă  pe ruși de fidelitatea României fața de lagărul comunist. Se făcuse colectivizarea agriculturii, un început  promițător pentru ruși. Și rușii au plecat de la noi. O mare victorie.

                Clădirea a fost curățată și s-au făcut primele amenajări. A fost apoi atribuită  provizoriu Institutului de Cercetări, Proiectări și Drumuri Silvice (ICPDS), unde eram noi angajați. Se ajungea acolo cu un troleibus până la capătul B-dului Lipovei, apoi  pe o străduța  înca  cca  5oo metri. În jur erau doar câteva case particulare.

                Unii dintre colegi  veniseră de pe teren cu câteva zile  înainte. Nouă ni s-a repartizat o cameră mică la etaj, lângă birouri. Mai mult decât modestă.Un pat din fier, cu saltea, câteva pături cazone, o masă veche și o noptieră. După câteva săptămâni am fost mutați  în clădirea anexă din curte. Eram acolo trei familii. Aveam o cameră prea mare pentru averea noastră  și o bucătărie comună improvizată.

                Eram foarte săraci. Cu banii câștigați  în Campania 1958 ne-am plătit întâi  datoriile pe care le aveam din ultimul an de facultate, în special lui  Ghiță  Dascălu , colegul de an și de grupă de pe lângă Bacău, bun la suflet, care ne simpatiza mult.  În anul  V  nu am putut fi ajutați de acasă. La Golești  socrii erau declarați  chiaburi și erau obligați  să  plătească  impozite  exorbitante, pentru a-I  distruge, iar la Gurahonț, mama mea singură  nu avea nici o sursă  de câștig. Tatăl  meu murise cu câțiva ani  înainte  în lagărul Ghencea din București, arestat politic  fără  nici o condamnare. Am rezistat cu puținii  bani câștigați  l

pe proiectele pe care le făceam colegilor ,și apoi  cu  cei împrumutați  de  la  Dascălu.

                Ajunși  la Timișoara, eram săraci  lipiți pământului si  fără  nimic. Norocul nostru  că ni  s-a asigurat cazarea și  ni s-a dat un pat metalic, o saltea și câteva pături cazone. Eram insă plini de speranță, de optimism și atmosfera din mica colonie a amenajiștilor era plăcută, cu multă veselie. Am luat-o de la zero. În prima lună de salar ne-am luat un reșou cu butelie de aragaz. Era o mare victorie, nu muream de foame. Apoi de sărbători, ne-am cumpărat un covor de iută.

                Iarna a fost destul de grea și nu aveam lemne. Am rezolvat problema cu uscături din parc și apoi tăind toate aparatele de  lemn din bârne de brad de la “sportivnâi garadioc” , terenul de sport, rămas de la ruși. Viața a intrat repede în normal. Dimineața la birou, unde ne familiarizasem cu faza de redactare a amenajamentelor, după amiaza activitate gospodărească. Radioul nostru  nu  mai  funcționa. Ne întâlneam seara cu colegii vecini, râdeam, glumeam. Ce minunată e tinerețea. Uneori mergeam la oraș  să ne aprovizionăm.

                AȘA S-A ÎNCHEIAT ANUL 1958.