CAMPANIA 1962 – SUGAG- OASA

                   23 APRILIE 1962

          Am sosit azi pe Valea Sebesului , respectiv in Sugag si sunt in perioada de acomodare. E primavera plina si regiunea, cu toate pantele abrupte nu imi pare neprietenoasa. E cald, ciresii au inflorit, mieii behaie prin toate gradinile, iar pe coaste a inceput sa infrunzeasca mesteacanul. Ieri au fost Floriile, azi e Sfantul Gheorghe si oamenii s-au odihnit.

                Sugagu e imprastiat, cu nenumaratele catune si colibe asezate  “pe cei munti”. Dumineca se aduna la centru, la primasie, la “porunci”. Uneori se face hora. Azi e post. Oamenii sunt in general domoli, linistiti, cu exceptia celor straini  veniti pentru diverse lucrari, care se cunosc imediat. Portul, impestritat la cei tineri se mentine totusi authentic la batrani. Palariile acelea cu borul mic, sibienesti, sunt caracteristice.

                Asezare de munte, imprastiata, cu viata tihnita. Asezare de ciobani, reminiscenta a asezarilor vechi dacice.Aici vom avea sediul santierului, la aproape 20 km. de Sebes, resedinta ocolului silvic pentru Campania 1962 si aici vor veni si Vali cu copilasii nostrii. Mi-a fost repartizata pentru inceput U.P.II Dobra, un affluent al Vaii Sebesului, care conflueaza chiar aici in Sugag. E o unitate lunga, de aproape 15 km..

                                20 mai 1962

            Avem casi gazda doi batrani din Dobra , o extindere  a Sugagului pe Valea Dobrei, Mos Panfilie si Lelea Marie. Avem o camera curate si conditii bune. Peste drum  la o vaduva cu trei fete mici stau tehnicienii: Radulescu si Gavagina Taranu. Muncitori avem din sat.

                Unitatea e destul de grea, cu pante mari, cel putin in partea inferioara avaii. Fagul este dominant.Putin in amunte de Dobra, un drum in serpentine, foarte accidentat, urca la Jina, comuna vestita de ciobani de langa Poiana Sibiului, situate la aproape 1000 m , pe un platou. Pe Valea Dobrei se lucreaza la un drum forestier. Am vazut pentru prima oara un buldozea –Caterpilar- care inlocueste truda oamenilor.

                Pentru cateva zile am urcat cu Vali si tehnicienii la cantonul Dusi. Un canton din lemn, nou, aproape, de  obarsia Dobrei, pe o culme domoala si doar  la cateva zeci de metri de-asupra vaii. O sea intre valea Dobrei si cea a Orlatului. Un peisaj frumos, mozaicat, paduri, pasuni, fag, molid. Nu departe e o mica statiune turistica:Crinti.

                Au fost zile frumoase. Un padurar foarte cumsecade. Intr-o zi, o vulpe turbata a intrat intr-un Sopron in curte si nu mai putea iesi din cauza cainelui legat in lant chiar la intrarea in Sopron. Padurarul a omorat-o cu furca. Costica Radulescu a fotografiat-o, a pus man ape ea sa o aranjeze. I-am bagat in cap ca s-ar fi putut infecta cu microbul turbarii. Poate de sugestie, la cateva zile a avut niste ameteli si a plecat la Sebes sis i-a facut tot tratamentul antirabic. Toti radeam apoi de el.

                                30 iunie 1962 – Dobra

            Cu trei saptamani in urma am adus si copiii aici la Dobra. Dupa o calatorie relative grea, cu multe schimbari de vehicole, cu o intrerupere la Deva la sora lui Vali de mai bine de o zi, deoarece sus la munte  ninsese, ne-am vazut sositi cu totii la Dobra. In aproape o saptamana copiii s-au acomodat. Calin la inceput a fost foarte rau, plangea mereu, ziua si noaptea, nu-I placea cu fetitele din vecini nici cu noi. N-o mai avem pe Anus. Ne-a parasit . In scurt timp insa s-a obisnuit cu noua situatie.  . Sta in carucior, in ham, legat, singur toata dimineata, se uita la pisici, la pasarele, la tot ce vede si accepta prietenia fetelor lui Mariuta din vecini.Sunt o multime de fetite aici, care zilnic vin si se joaca cu el. Pofta de mancare are buna. A avut o infectie la stomacel, o raceala zdravana, dar toate au trecut. Merge bine de-a busilea, se ridica singur cu sprijin si chiar  sta singur in picioare cateva secunde. I-au dat deja doi dintisori jos. In general e tare dragut, dar si raut. Codruta in schimb e foarte draguta si cuminte. S-a imprietenit deja cu fetitele de aici si a inceput sa se integreze vietii frumoase si sanatoase de sat. Umbla desculta, se joaca pe poiana cu fetitele, a mai lasat din mofturele. A inceput sa se ajute singura, se incalta, chiar se imbraca in parte, se spala. E ascultatoare si foarte sentimentala.

                                29 iulie 1962 – Oasa

            De o saptamana suntem  la Oasa, impreuna cu copiii. Stam la cabana de vanatoere nr. 2. Cu putina greutate copiii s-au acomodat si aici, desi e mult mai greu si mai incomod decat jos la Sugag. Codruta nu are aici fetite, e mai mult singura, iar Calin simte si el lipsa fetitelor care sa-l joace si nu are nici alimentele variate de jos.Cu toate acestea se dezvolta bine si cresc. Calin a progresat mult. Alearga bine de-s busilea, se ridica singur, se tine in picioare singur cateva secunde nesprijinit de nimic. In curand va incepe sa mearga. Mananca foarte bine si uneori de foame dupa fiecare lingurita zice: da, da. Stie sa sarute si e tare afectuos, o saruta pe Vali des de tot cand il ia in brate sau cand ii da de mancare.

                Codruta e foarte dulce si inteligenta. Uneori insa e rea. La Sugag  inca, intr-o zi s-a luat dupa mine pe strada pana spre Podul Dobrei. Acolo a inceput sa intrebe pe femei:”N-ati vazut pe taticul meu incotro a apucat-o?”. Apoi vazand ca Vali vine alarmata dupa ea, spunea la femei: “ Spuneti sa nu ma bata”. Cand sunt plecat pe teren o ameninta mereu pe Vali: “Lasa ca te spun eu la Tata Puiu”.

                Intr-o zi cand Vali ii dadea o bataita ii spunea: ‘”Da, da, lasa ca vine Tata Puiu, te spun si apoi iar zici ca mori.” Aici la Oasa, intr-o zi cand am plecat pe teren plangea cu foc: “Mi-e mila de Tata Puiu”. Cand se apropie seara  iese in spatele cabanei, spre padure si striga:,” Tata Puiu, hai, hai, ca te papa lupu”. Apoi cand sosesc isi ia repede si ea prosopul si mergem amandoi la izvor sa ne spalam.

                Intr-o zi ,  inginerul Munteanu de la Bucuresti venit in control, a intrebat-o de mine si i-a raspuns: “ A plecat pe teren sa castige papicuta”.  

                Munca aici la Oasa e foarte placuta. E un peisaj splendid. Suntem in imparatia molidului. Rar cate un scorus pasaresc sau un mesteacan.Terenul e domol, cu pante dulci. Totul e diferit de celelalte campanii. Peisajul in ansamblu e mozaicat: paduri, pasuni, goluri alpine.

                Aici e o adevarata colonie. Cabana lui Sadoveanu, cu “bradul stramb”, cabana lui Bratescu Voinesti, in care stam noi, Cabana de vanatoare nr. 1, rezervata numai pentru oficialitati, cabana turistica si mica bisericuta maramureseana, cu turla tuguiata. Toate acestea pe malul stang al Vaii Sebesului, dominand lunca destul de larga unde confluiaza Valea Salanelor cu Valea Frumoasei, practice inceputul Vaii Sebesului. La cca 5oo m. de cabana in care stam, pe Valea Frumoasei, sunt cateva cabane pentru muncitorii de la exploatarea lemnului si magazinul forestier. Pana acolo vine si autobusul de la Sebes, odata pe zi.

                In rest, cat vezi cu ochii doar paduri de molid si cateva creste mai inalte cu gol alpin, spre Varful Cindrel.

                Cabana lui Bratescu Voinesti, acum nationalizata, e din lemn, cu etaj. E plina de amenajisti, ingineri, tehnicieni, muncitori. Seara cand ne intoarcem de la lucru e multa veselie. Alaturi de cabana e si un mic teren de baschet, unde se incing jocuri turbate, in special duminicele. E o atmosfera colegiala foarte placuta. Nu simtim izolarea.

                                15 august 1962

            De cateva zile, in 12, copiii au plecat la Golesti. Vali are ceva complicatii cu sanatatea si nu-I mai putem tine cu noi. A venit aici mama lui  Vali si i-am dus eu impreuna cu dansa. Vor ramane acolo pana in toamna.

                                30 august 1962

            E trist fara copii. E un usor pustiu in noi.Vali a fost cateva zile jos la Sebes, a stat la familia Albu, niste oameni foarte draguti pe care i-am cunoscut aici la Oasa. Si-a rezolvat problema de sanatate si acum e bine.

                Muncim cu zor cu totii. Se apropie toamna. Seara si in special in duminici, am timp sa visez sis a scriu.

                Oasa.

            Spre izvoarele sale , Valea Sebesului imbie ochilor si zarilor unul  din cele mai incantatoare locuri din Carpatii nostril.

                Oasa. O alta lume, domoala, atarnata in munti, in imparatia inaltimilor, dupa 40 de km. de zbatere a vaii printre stanci si versanti abrupti.

                Oasa e o lunca, e un cantec susurat de ape, un miros neispravit de rasina, o lumina ce te copleseste, cernuta prin cetinile verzi ale sagetatorilor spre cer, e o nunta craiasca unde isi dau mana pentru totdeauna  “Frumoasa” si “Salanul”, miri ai codrilor tacuti, strop de cristal poleiti de aurul soarelui.

                Oasa e refrenul linistei depline, refren de praznic al naturii.

                Oasa e poate, izvorul  tineretii vesnice si al fericirii din povesti.

                Voi spune o poveste. Ati urcat cu truda aici

                                La nunta pe plai

                                La fata de crai.

                Voi incerca sa povestesc pe-ndelete taina locurilor, sa va bucurati de praznicul acesta luminat, in lumea codrilor.

                Vestitorii v-au poftit aici, v-au imbiat cu plosca de tisa in care baldacaia viers din izvoarele vietii, aiasma codrilor baturi de vanturi. Vestitorii acestia ai marilor bucurii ale firii canta de la inceputul veacurilor, neobositi, in toate locurile. Au cantat de milenii in coliba ciobanilor, in casa de lut si nuiele a omului sarac, in palatal crailor. Canta si azi tot mai aoroape de urechea orasanului, doar i-o prinde rasunet  printre tignalele stridente ale veacului. Cantul lor e duios, cald, plin de vibratie si taine, adeseori e cant launtric ce se desprinde din toate firele vietii. Si alaiul nuntasilor e mare, e nesfarsit, el se adapa de mii de ani la izvoarele linistei ce umple cupa de zmarald a Oasei.

                Ingaduiti-mi sa va prezint mirii. Uitati-va ourin colo sus, dupa marghila aceea intinsa, cu sagetatori pitici, dincoace de ridicatura Slimoiului, acolo sub cetinile plecate pana jos ale molizilor, uitati-va si vedeti cositele despletite, sticlind de nestemate ale Frumoasei. Frumoasa au botezat-o oamenii pe fica aceasta atat de draga codrilor intunecati. E numai joc, numai lumina, numai scanteieri si tinerete. O cunosc de la inceputurile ei, de cand ursitoarele i-au harazit soarta.

                Abia iesite de sub cojocul pajistei cu muschi , la umbra batranilor molizi, suvitele limpezi ale Frumoasei, abia susurand viers, le-a fost ursit sa se indrepte spre soare apune, sa-si caute norocul , dar drumul sa nu le fie drept  ci intortochiat, chinuit. Se spune ca ursitoarelor le-a fost mare necaz pe fecioara asta zglobie, neasemuit de frumoasa, nascuta din plaiul domol al Albelor si  Steflestilor si i-au ursit multe necazuri. Turmele de mioare, ciobanii sfiosi au venit sa-I sarute obrazul gingas. Se zice ca insasi soarele s-a indragostit de ea si a daruit-o cu sticliri aurii. In nopti de clestar, luna o cauta cu b rate firave, palpaitoare.

                A pornit la vale, zglobie, jucausa, peste pragurile de piatra, cu tineretea cantand in sticlirile ei. Alai de feciorelnici molizi o insotesc in jocul ei. Sageti de lumini verzi ce impung cerul. Cerul albastru picura lumina pana in fundul ochilor ei limpezi, cristal jucaus, invinetind nalucile ce se ascund sub pietre. Toate  copilariile sunt fericire si joc. Joc sprinter e si copilaria Frumoasei. Acum o strang la mijloc bare de molizi, acum o lasa stinghera prin covorul luncilor cu pajisti, acum o sperie marghilele, adunarea peticilor batrani de molid, cu barbi de licheni, impinsi in covorul gros de muschi.

                La Tartarau, la locul rau, copila crescuta mereu cu prinosul altor izvoare, e deja o cadana oachesa, cu intelesuri in surasul nepieritor de pe  obrazu- luciu. Zmeul rau, Tartarau, din tainita lui paleste de necaz la vederea copilei, frumusetea ei ii biciue uratenia si hidosenia. O apuca de mijloc, o frange si o indreapta spre miazanoapte, ca fata ei sa nu mai surada soarelui. Inghesuita in stanci, Frumoasa se zbate, se zvarcoleste in stransoare, plange, glas de tunete si vuiet de vant dezlantuit in codru. Molizii prieteni o insotesc de aproape ii mangaie luciul cu degetele resfirate ale cetinilor, aplecate peste ea ca s-o linisteasca.

                Undeva mai jos, Curpatul ii da tarie, prinos bogat de ape, limpezi, reci. Frumoasa s-a infaptuit, e o apa de munte vioaie, puternica, frumoasa intre frumoase, fecioara plina de farmec. Lunci inguste, praguri scurte, marghile, jocuri de molizi, ii presara drumul in mersul spre implinire. Cu cununa zarilor deschise, cu refrenul susurat al tineretii coplesitoare, Frumoasa intra in Oasa, spre a-si implini destinul sau geographic in iimpreunarea cu Salanul.

                Salanul e feciorul indraznet al codrilor de molid. Undeva sus, atarnata pe culmi, e o poiana de lumina –Poiana Muierii. Nelinistea genezei o surprinzi undeva sub pajiste la marginea poienii, unde oanta ii frange brutal linistea. Ghemotoc de abe zbuciumate, vesnic nelinistite, pruncul Salan e infasat de scutecul verde al codrului, e leganat de unduirea versantilor si adormit de cantul duios al zarilor inchise. Botezul de lumina il primeste in luncile de jos. Jocul copilariei ii e scurt si nelinistit. Gingasia, luata din culmile ce se scalda in zari, in clipa genezei, ii e stransa in chinga grijilor. Asprimea o invata din lupta cu stanca. Curajul ii vine din intunecatele Smide, picurat taios de izvoare si torente. Intelepciunea o primeste din gandurile patriarhului intre varfuri, Patru, curgand la vale in filosofice intortochieturi si cautari. In clipa in care feciorul, in lunga-I cale si-a intalnit  mireasa, Paraul Serpilor ii varsa veninul nelinistei.

                Lunina verde a Bradului Stramb si a altora drepti le incununeaza imperecherea. Muntii s-au asezat cu mare randuiala, aidoma milenarelor obiceiuri in asemenea ocazii. In fata, tinand poalele miresi sunt pruncii peisajului –tancul Slimoi, maruntel de numai cateva zeci de metri, Dealul Diudiului, Dealul Serpilor, Dealul de la Bolovan si apoi maruntele prelungiri ale muntelui Oasa ce inched cercul. In spatele lor, maturii, investmantati in grele cojoace de paduri, neclintiti in piosenie se insira: Fetita, Costeasa, Smida, Tartaraul, Oasa, pentru csa in ultimul plan, in departarile sinilii, caruntii  patriarhi sa-si plece fruntile cu intinse plesuvii, spre ruga, prinos tineretii: Patru, Simionu, Cindrelul.

                                Grabiti-va. Veti mai gasi inca Bradul Stramb…..si ceasul cu cuc…..si mesele cioplite de mesterul Sicoe. Grabiti-va, veacurile sunt lacome, inghit imagini, inghit locuri, inghit  amintirii. Nunta mirilor din codru va fi inghitita de marea de smarald si luciri scanteietoare ce va umple cupa Oasei. Comoara de simtiri, inspirate de generoasele peisaje de aici, vor ramane insa nemodificate.

                                Stani, ciobani si graiul locurilor.

            Oasa mai e inaltatoare prin imprejurimile sale, prin graiul si expresivitatea denumirilor, prin viata pastoral intense si de o randuiala aproape unica. Muntii acestia domoli, intinsi, bogati in ierburi, i-au  fost imbiere  omului  de la inceputurile sale in  cresterea animalelor. In spatele unui ciopor de oi domesticite, omul a gasit aici fragezimea nutretului in toiul verii, cand in luncile de jos caldurile au ars pajistile. Obisnuit cu inaltimile, ritmicitatea chemarilor estivale i-a modelat sufletul, i-a sculptat profilul libertatii  si nostalgia zarilor, a soroacelor, a vesnicelor plecari si reintoarceri. Vitele i-au dat certitudinea si siguranta existentei. Produse multe, variate si de prima necessitate – hrana, imbracaminte.

                Undeva prin apropierea Sarmisegetuzei, tot in muntii Sebesului, in poienile vechi din Dealul Rudilor sau din Meleia, sapaturile arheologice,s-au descoperit vestigiile unor asezari civile sezoniere, adica vechile stani. Pastoritul in acesti munti era o ocupatie de capatai a vechilor daci. Si, cu siguranta ca in activitatea stanelor erau implicate si femeile. Traditia bunelor randuieli s-a pastrat aici, mai mult decat in alte regiuni ale tarii. Stanile din acesti munti sunt intretinute si gospodarite de femei, “bacitele”, adunate mai multe in cate o stana, au toata raspunderea si autoritatea in stana. Ele sunt permanente pentru acel interval de 3-4 luni cat se ciobaneste in munti. Ele mulg, ele incheaga laptele, ele framanta branza, umplu burdufele si bat badaile sa scoata untul. Si….treaba lor nu este usoara. Barbatii urca oile sus in munte primavera, la “masurat”, le coboara toamna si le pazesc – randuindu-se- in tot acest interval.Per4manenta bacitelor la stani, face ca randuiala si curatenia in stani sa se deosebeasca mult de cele in care sunt numai barbate. Meseria aceasta de “bacita” e o cinste si frecvanta in cateva commune de munte tipice ciobanesti: Jina, Poiana, Sugag, Loman, Tilisca, etc. Randuiala aceasta e frecventa si in partea sudica a a complexului muntos:Sebes-Cindrel-Lotru, in zona comunelor de “ungureni” – Novaci, Vaideeni, etc.

                Ca aceasta randuiala este veche o atesta si multimea de toponime din regiune: Fata, Fetita, Poiana Muierii, Costeasa.

                O legenda interesanta este legata de Poiana Muierii. Se spune, ca in timpul navalirii tatarilor, o ceata de tatari a ratacit prin acesti munti, pusi pe praduiala. S-a dat alarm ape la toate stanele  din acesti munti. Bacite de pe la toate stanile, calarind pe iepe de curand fatate, deci pline de nervi, s-au adunat in numar mare. Intalnirea cu tatarii a avut loc in Poiana Muierii. Amazoanele, cu toporase, cu bustul gol si parul despletit au navalit in iures nebun asupra cetei de tatari. Acestia, innebuniti de ce vedeau, s-au risipit disperati in toate partile, pierind apoi prin munti. De atunci a ramas denumirea poienii.

                                Oasa inaintasilor nostrii. Luncile Prigoanei.

            Prigonitii zbaterilor neamului din trecute vremuri si-au gasit alinare  in luncile domoale, ascunse in inima muntilor, in uitarea intinderilor valurate. Si-au durat viata de restriste aici, in tovarasia salbaticiunilor si tacerilor. Poate aici, la alinarea undelor Frumoasei au sangerat zile in sir, vitejii scapati din stransoarea amara a dusmanului, din zguduitoarea prabusire a sanctuarelor, din cutremuratorul sfarsit de veac  , eroi ai Sarmisegetuzei. Si poate… ranile acestea de fiere amara le-a vindecat numai eterna liniste a lui Zamolxe si …..plangerea Frumoasei. Pacea binecuvantata  a acestor locuri, tainice ascunzisuri, putea fi singura mangaiere, in dramaticele  expieri ale muribunzilor ce nu si-au sarutat cu ochii trupului visul  caruia li s-au daruit cu totul : libertatea. Minunata samanta, picaturile de sange de eroi. Ascunse adanc sub glie, rasar ca explozii peste veacuri.

                Poate aici, pe pajistile intinse ale muntelui, sangele varsat al eroilor a rodit in vinele unui cioban, in ochii  ce mangaie zarile, sticlirea de stapan al vulturului si darzenia de neclintit a jepului, din care a purces  descalecare de voievod, undeva spre revarsarile de plaiuri de miazazi. Poate varful  ce pazeste intinderile , Patru, ii pastreaza numele.

                                                Sadoveanu

            Intre eruptiile istoriei , viata tihnita pastoral, cu randuielile ei, a asternut ciopor de “flori” albe, pe revarsarile de lava a unui neam. Talangile turmelor au cadentat veacurile. Pacea locurilor a fost aceeasi , a inceputurilor.

                Apoi, in vremurile mai noi, bicisnice, ale lacomiei omenirii, omul s-a napustit asupra codrilor si linistilor, tocandu-le necrutator. Au vuit intinderile de caderea secularilor, in goluri a napadit bisacanul (Epilobium – salcica ) si zmeura, aduse de lumina si salbaticiunile si-au cautat alte cotloane. Totodata insa, pe firul vaii s-a ticluit drum lung, pe care a patruns civilizatia si tot mai mult omul strain, dornic de pustietati si vanat.

                Din domoale plaiuri moldovene, gasindu-si parca si aici corespondenta sufleteasca, in plaiurile blajine ale Oasei, a poposit intr-o zi maestrul descrierilor din natura, Mihai Sadoveanu.  A fost aceasta in anuu manosi dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Dand de linistea Oasei, s-a asternut intr-o rariste, pe prispa de pamant de de-asupra apelor ingeminate, langa un brad stramb si a inceput a privi. Neispravite iscodiri  in inima locurilor, in glasul lor. A inceput astfel “Povestile de la Bradul Stramb”

                In acest loc, langa Bradul Stramb, conu Mihai isi dureaza o casa. Din barne de brad, simpla, cu miros de rasina si autenticitate. Cu mesterul tamplar Sicoe, mot din Apuseni, are de luptat pana sa-l convinga sa-I faca mobilierul , asa cum ochii nostrii l-au mai prins, din depicaturi de brad, necioplit.

                Printre putinii oameni ce traiau vara la Oasa, scriitorul  patrunde adeseori pana in strafunduri  subconstiente, ticluind din maruntele evenimente de aici povesti minunate si din modestii oameni ai acestor plaiuri, eroi de carti.  Are insotitori buni si dibaci in ale vanatului: Nea Toma Orasan si Pavel Baci, sunt apropiati de inima lui.

                Apoi razboiul, comoara anilor, l-au adus din ce in ce mai rar pe  Conu Mihai pe aceste plaiuri. Dupa moartea lui, cabana a ramas statului. In goana de  imagini a sfarsitului, fara indoiala ca Oasa si Frumoasa i-au talazuit nepieritoare linisti.

                                Ionel Pop.

            In spatele cabanei  lui Sadoveanu sunt altele doua. Crescute si ele din dragostea unor inimiadanc iubitoare de codrii si salbateciuni. Toate la un loc precum si cei ce le insufleteau au alcatuit cenaclul creatiilor spiritual  pe  care le-a inspirit Oasa. Vie marturie ne sunt gandurile si imaginile ce umplu cele mai multe pagini ale superbelor: “Intalniri cu animale” si “Instantanee din viata animalelor”, scrise de Ionel  Pop.

        Sugestiv, descrie  “branistea” de la Oasa.

                “Inainte cu cateva zeci de ani, s-a pus o lege asupra unui teren de vanatoare de la munte :pe o raza de vre-o doi kilometric in jurul casei de la Oasa nu va rasuna nici un foc de arma, caine nu va goni. Statornicit acolo pace desavarsita cu toate vietuitoarele, oricare ar fi fost ele. Dupa doi, trei ani, palcuri de caprioare si cerbi se adunau in acea braniste, sufereau apropierea oamenilor, care ieseau anume ca sa se bucure privind scenele de pace. In afara acelui ocol al prieteniei, aceleasi salbaticiuni reveneau la firea lor tematoare.”

                “In noptile inghetate ale iernii, cand ursul isi stapaneste barlogul sau, prezente  in luncile Oasei sunt haitele de lupi.”

                “Auzi-i..”

                “Parca asteptam urletul si totusi am tresarit”

                “Uuu-ooo-uu-oooh veni de undeva dinspre Oasa Mare. Auuu –iii----oooh , se impleti indata alt glas. Si apoi al treilea si apoi al Patrulea si apoi s-au incalcit multe”

                “A doua noapte deja hamesiti, au trecut seaua dintre Varful lui Patru si Surianu, au coborat apoi in Luncile Prigoanei si dup ace au incercat in zadar prada pe la Muntele Fetita si prin taieturile intinse din Paraul Serpilor au pasit  peste podul de ghiata al Frumoasei si s-au infundat in padurea veche de pe Hurdubeu. In alta seara, cu pantecele supte, au luat-o spre Piatra Alba. In golul Oasei Mari, urlatoare din stravechi, au indeplinit ritualul fioros al neamului . S-au asezat roata, cu boturile spre luna din cerul inghetat si au ingrozit vietatile muntelui. Atunci i-am auzit.”

                                Lucian Blaga.

            Nascut pe malurile Vaii Sebesului , dup ace aceasta a iesit din munti , la Lancram , marele filosof si scriitor Lucian Blaga, este profund patruns si influentat de minunea peisajului din Muntii Sebesului. Lancramul, asezat pe lunca Vaii Sebesului aproape de varsarea acesteia in Mures, are in apropiere acel decor neobisnuit erozional, “Rapele Rosii” , iar undeva departe contururile estompate ale muntilor.

                Ochii copilului vor fi adanc tulburati de prima lui calatorie in munti, la Bistra si apoi la Surianul.

                “              “Muntele  era adancul si adaosul de oboseala proaspata ce-o simteam in sange. Muntele era aceasta priveliste in care intram tot mai adanc si care la randul ei intra si ea in mine. Zaream pentru o clipa Surianul prin neguri, sfasiate de-o ochire a soarelui in departare. Varful se ascunse apoi iarasi dupa alte coame de munti”

                “Rasarea aici, din vant, tinutul tuns al coniferelor marunte. Iata-l in sfarsit, de-a dreapta noastra. Surianul, cu obrazul darz , numai de piatra. In stanga, ierbos si fara gateli, tovarasul sau de vesnicie, Varful lui Patru. Acolo departe, pe seaua dintre varfuri, unde-I trecatoarea, se gasesc urmele unui castru roman, ne lamuri tata. Informatia ma zgudui si-n fata privelistei ma patrundea sentimental unei maretii istorice, pe care simplele fapte de ses ale legiunilor romane nu mi-l dadusera niciodata.”

                 O adanca influenta asupra creatiei intregii  a filosofului si poetului vor avea si satele de munte.

                “ Asezarile omenesti ale Sugagului erau rare, rasfirate pe mari intinderi.”

                Aceste intinderi valurate, umanizate de un popor de ciobani, de urmasii vechilor daci ce le placea sa traiasca :  “atarnati in munti” , autenticul si milenarul suflet al acestor plaiuri, ii contureaza idea “spatiului mioritic”, fundalul de bogate simtiri, spiritualitate si actiuni ale neamului romanesc.

               

                Retrospectiva bogatei emanatii spiritual cu care aceste plaiuri l-au daruit pe om, o incheiem aici.

                                20 septembrie 1962

            Am coborat din nou in Sugag, la Dobra. Mai avem de lucrat o parte din versantul stang al Vaii Dobra, zona Muncelului. Batranii din Dobra s-au bucurat de revenirea noastra.

                Pentru cateva zile am urcat la cantonul silvic de la Muncelu. Un canton nou, din lemn, bine aranjat. Altitudine cca 900 m. Un aier curat, ozonat. Am tras niste somnuri acolo, pe care le tin minte ca pe ceva deosebit. Am avut totusi un eveniment neplacut. Toamna, in aceasta zona apar niste ciuperci minunate la gust, cu caciula maronie. Localnicii le spun ciuperci ciobanesti.  Intr-o seara, Vali a gatit intr-o tigaie ciuperci culese de mine, proaspete. Posibil ca printre ele sa se fi strecurat una otravitoare, care semana mult cu celelalte. Neavand farfurii, am mancat impreuna din tigaie. Probabil ca Vali a mancat-o pe cea otravitoare. In toiul noptii a facut temperatura mare, ardea tot, se simtea foarte rau. A baut lapte, dar fara efect. Cum s-a facut ziua, am coborat in Sugag, ea calare, cale de aproape trei ore. La dispensar i-a dar medicamente, si-a revenit, dar a ramas cu sensibilitate la ficat.

                                10 noiembrie 1962

            Am incheiat inca o campanie. Receptie, un mic chef, apoi acasa la Timisoara. Am facut si un drum la Golesti si am luat copiii. Acum suntem cu totii din nou la Timisoara.