28 aprilie 1961
Prima zi efectivă din cea de-a 4-a campanie.Am sosit în 14 aprilie la Baia de Aramă și pe plaiurile Cloșanilor, dar zilele au trecut în fugă cu alte îndeletniciri. Primele zile am stat la ocol unde am organizat șantierul, camera oficială, eu fiind primul venit. Am făcut apoi un raid prin Unitatea mea, Motrul Mare, spre a vedea ce mă așteaptă. Am găsit și o gazdă în comuna Călugăreni, la familia Ciuvăț. El este asistent medical și soția învătătoare în sat. Au două fetițe. O familie foarte cumsecade.
Ne-am întors la Timișoara și am revenit în urmă cu două zile. Pe Codruța am lăsat-o la Gurahonț cu Anuș. Vali a venit cu mine.
Astăzi am făcut descriere parcelară la primele parcele, de-asupra caselor din Cloșani, pe culmea ce coboară din Piatra Cloșanilor, la confluent Motrului Mare cu Motrul Sec.
15 mai 1961 –Călugăreni
O zi bogată în impresii și în lucruri noi văzute. Am pornit de dimineață spre Cloșani pentru a urca pe Piatra Mare. Aflând că au sosit geologii la Stațiunea Speologică din localitate, am trecut întai pe la ei. Foarte simpatici și amabili ca la o prima impresie, am stat de vorbă cu ei, apoi împreuna cu Jan Tăbăcaru, un tip scund, brunet, cu mustăcioară și deosebit de fin, am vizitat peștera Cloșani, rezervație naturală, monument al naturii.
Am rămas uimit, uluit de ceea ce poate oferi o peșteră de valoare. O adevărată capodoperă a naturii.Este de necrezut cum se poate întruchipa materia moartă, în prelucrarea ei de către ape, în întunecimea peșterilor. Infinitatea de forme pe care le poate lua materia, depășește imaginația omului. Ochiul nu știe ce să privească: formele mari, arhitectura generală a peșterii, garnisajul pereților, bordurile gururilor, sticlirile de cristal a calcitelor, tapițeria de cristale din acele bazinete superbe, toate create din calcarul spălat din imensitatea muntelui. Am urmărit apoi împreună cu Tăbăcaru una din miriapodele existente aici : Gervezia orghidanii, una din cele trei specii noi descoperite de el în peșterile noastre.
Am părăsit peștera si imaginea biospeologului, împreuna cu colegul lui, geologul Ghica, care datorită perseverenței sale a descoperit această lume de basm. M-au însoțit mult în urcușul prin cornetele din jurul peșterii. După un marș forțat prin bogăția de specii instalate pe aceste stâncării calcaroase, impresionat în special de dimensiunile și abundența alunului turcesc, am ajuns la stâna din Șoimu, cocotată chiar de-asupra unui abis. Am asistat la măsuratul laptelui, apoi la ospățul caracteristic ce-l însoțește. Cu toată amabilitatea lor, mi s-a furat o cutie de vopsea.
De aici am urcat pe Piatra Mare. Vizibilitatea redusă și timpul rău ne-au făcut să stăm puțin. M-au impresionat narcisele găsite aici la 1420 m. , împreuna cu Daphne blagaiana, Gențiana kokiana și alte numeroase specii. Am coborât apoi grăbiți, în lumea de jos.
20 mai 1961
Aseară am trecut în Cerna unde vom lucre U.P. IX Cernișoara. Înopta binișor când am trecut apa Cărbunelui și am început a urca Plaiul Gârdomanului. Am ajuns la conacul lui Nicu Sarcină, muncitorul meu de bază, în Scundari, unde am găsit pe sora lui mai mică, Angela. Ne-am aranjat bagajele, apoi am mâncat. Mâncarea clasică de conac: mămăligă cu ouă prăjite, mămăligă cu branză și apoi cu lapte. Am instalat apoi antena, pentru a avea o audiție bună la radio și ne-am culcat.
Azi dimineață ne-am trezit cu o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă, burnițată. În izolarea muntelui zilele acestea iți închid orice orizont. Abia se mai bănuiește șirul culmilor ce închid zarea spre nord, iar pe Valea Cernei î naval, o pată mai luminoasă te face să bănuiești legătura cu lumea.
Visez la zilele viitoare, când firul drumului se va împleti cu scurgerea Cernei. În cămeruța mică, întunecoasă și modestă a conacului, gândurile te năpădesc.
13 iunie 1961
Am dus-o pe Vali acasă la Gurahonț, deoarece a intrat în concediul prenatal. Eu m-am întors singur la șantier. Am urcat sus în Cerna pentru tot restul verii. Încep etapa cea mai lungă și poate cea mai frumoasă din cele 4 campanii de amenajări, în care voi sta numai în munte. Mă îmbie atât de plăcut perspectiva acestor zile și luni de pustnicie, în singurătatea codrilor și poienilor din Cerna.
Am tras aseară la conacul lui Nicu, unde voi avea cartierul general, mai de durată. Acolo am lăsat bagajele și astăzi, cu calul încărcat am urcat sus la stâna. Am urcat pe frumosul și pașnicul plai al Bulzului. La stâna din Bulzu au urcat de cateva zile Vaideenii cu sterpele. E curios cum vin ei la așa depărtare de comuna lor.La stâna am găsit doar un flăcau cu vre-o 10 măgari. Urcând în gol am trecut pe sub cele trei stânci minunate “Bisericile Bulzului” unde am găsit turma de sterpe atât de frumos adunate ciopor, parcă ar fi fost o pată de zăpadă.
Am trecut peste pâraiele pline de apă ale Rădotesei și am ajuns un pic după amiază la stâna din Rădoteasa. Ciobanii de aici îl cunoșteau bine pe Nicu. Le-am deschis imediat inimile cu radioul. Scoteau untul în putinei. Oameni cumsecade și simpatici. Li se spune ungureni și într-adevar ei sunt ardeleni transplantați prin transhumanță aici în Oltenia. Firea îi trădează totuși, sunt mai liniștiți, mai domoli.Ilie Frătuțiu, șeful stânei a plecat azi de dimineață, nu l-am prins. Am găsit pe Dumitru Racoțan și alții. Ne-au primit să rămânem câteva zile la ei, cu amabilitate.
Pădurea din zonă este aceeași pădure virgină de fag, pe care o cunosc deja bine. La gol ajunge doar fagul. În Vlăsia mare însă, apare și molidul, izolat, grupat pe țancuri, pe “seninari”, cum se exprimă atât de splendid localnicii. Dece le-or fi zicând la stâncile acestea sub care este abisul, seninari ?Poate pentrucă atunci când te cățări pe ele ți se înseninează bolta cerului, pâna aici întunecată de pădure, sau poate pentrucă e necesar, atunci când ești cățăract pe ele să fii senin și echilibrat spre a nu te prăbuși în neființa. Oricare ar fi explicația, cuvântul cu care sunt botezate este de-o muzicalitate și de-o expresivitate rară.
14 iunie 1961-Stâna Rădoteasa
Lungi și grele sunt căile amenajistului la munte. Zile întregi de echilibristică pe versanți, de cățărări pe culmi stâncoase, de plecăciuni prin desișul codrului, zile întregi de viață naturală, copleșitor de naturală. Azi am încheiat 12 ore efective de umblat. Am plecat la 7 dimineața de la stână, am coborât treptat versantul drept al Vlăsiei, am trecut peste cele două Vlăsii, mare și mică, aproape de obârșia lor, apoi ne-am întors pe versantul stâng. Pante foarte mari, seninări multe, păduri mari, liniștite și pustii. Acesta a fost decorul celor 12 ore din zi.
Am pichetat toată banda de protecție la gol, apoi am coborât pe niște cleanțuri în apa Vlăsiei. Arareori mi s-a întâmplat să rămân agățat în stâncării cași astăzi. De-asupra cheilor sălbatice ale Vlăsiei, am coborât pe o culme și la un moment dat, coborând chinuit, alunecând prin hornulețe, era să nu mai putem nici urca nici coborâ. În sfârșit după vre-o jumătate de oră de tatonări am reușit să scăpăm din capcană și ne-am vazut trecuți dincolo de apă, după ce am întins peste ea un perpelece.
Pe înserate am început urcușul spre stână. Tot la ora 7 am ajuns la stână. În această seară s-au schimbat și bacii la stână. Nenea Racoțan coboară mâine la sat. Viața aceasta primitivă, patriarhală, pastorală, cu freamătul ei, ne face să uităm oboseala zilei. Desigur că și muzica, a nelipsitului Solistor contribuie la aceasta.
S-a scurs o altă zi din multele de acest fel din anii aceștia de hoinăreli prin munți. Viața în munți e sănătoasă dar plină de durități, de lipsuri. E o viață cu totul aparte.În golurile alpine, pășunile acestea întinse ca niște căciuli imense pe fețele prelungi ale munților, de-asupra pădurilor, freamătă de o viață originală, dar plină de sens și de farmec. Aici e țara zărilor, țara înălțimilor. Cât de ușor și cu cât de puțin se poate mulțumi uneori omul. Viața aceasta pustie, ruptă de iureșul și binefacerile unei lumi în care ai crescut, cere multă voință și perseverență , multă abnegație. În ceeace mă privește, știu că nici banul și nici țicneala nu mă țin legate de această viață , ci farmecul și sensul acestei vieți.
17 iunie 1961
Vreau să cunosc și munții vecini. Ne-am programat o excursie în Retezatul Mic, până la cabana Buta. Am plecat dimineața la 6 din Gârdomanul și la 11 am fost pe vârful Paltina. Ne-a învăluit puțin ceața, apoi scăpând de înălțime și înaintând spre Stănuleți am avut iarași vizibilitate. Am mâncat în tovărășia unui ciobănaș simpatic de la Stâna din Soarbele , tismănean. Mergând în continuare, pe sub Vârful lui Iorgovan am admirat splendidul Retezat Mic, cu pitorescul său unic.
Spre seară am rătăcit puți n poteca, luând o variant prin marea de jepi de sub Drăgșanu. Scăpând de calvarul trecerii prin jepi, sub noi a apărut Valea Buții și Iezărul său mic. Înainte de a coborâ spre cabana Buta a început o ploaie care ne-a udat binișor. La cabană am întâlnit 11 timișoreni. Seara a fost plăcuta, cu discuții și muzică.
A doua zi a fost placută și variată. Pe jos până la Câmpul lui Neag, de acolo la Lupeni, unde era un important meci de football, între Știința Timișoara și
Minerul Lupeni. După meci am coborât cu mașina echipei Știința la Petroșani, de unde am luat trenul la Târgu Jiu și aoi trenulețul până la Apa Neagră.
25 iunie 1961
Am fost la Gurahonț să văd ce fac dragele mele. M-am întors în munte peste Retezat. Am venit cu trenul până la Hațeg, unde am trecut pe la directorul IFET-ului, apoi seara am dormit la ocolul Retezat, din Râu de Mori. A doua zi am urcat pe Râul Mare, am revăzut locuri și oameni cunoscuți și am gustat din frumusețea Retezatului. Seara am tras la stâna din Branu, la Nea Iancu, cioban vestit, poienărean. Am discutat multe, m-am simțit bine și radioul a făcut și aici minuni. A doua zi am urcat pe Culmea Branului, pe la izvoarele Scurtelor, din Lăpușnicul Mic.Am trecut de stânile târnovenilor și spre culmea Munților Cernei am intrat în ceață. Noroc de poteca bine păstrată a vechii granițe, care m-a urcat până sus în cleanțurile Scăriței, unde se află ruinele unui pichet de graniță. Ajuns acolo, am auzit de partea cealalta a culmei tălăngile unui ciopor de oi. Prin ceață am vorbit cu ciobanul și am aflat că era de la stâna Scărița. Deci eram pe drum bun. Am început să cobor pe culmea Bulzului, dar fiind încă ceață am pierdut poteca bună. A dispărut însă ceața, am regăsit poteca și la ora amiezii am ajuns cu bine la stâna Rădoteasa.
Am aflat că Nicu a plecat la armată. In locul lui a venit Victoraș . În aceeasi dupa amiază am plecat la lucru. Am trăit un sentiment deosebit. Am intrat într-o pădure de fag, bine elagată, bine inchisă, cu arbori numeroși și variați ca grosime. Un adevărat templu, o adevărată mare de coloane cu culmea lor gri închis, pătate ici-colo de lumina puternică a soarelui ce se strecoară prin frunzis. M-a impresionat mulțimea coloanelor, variația de grosimi și jocul de culori și lumină. În liniștea și rezonanța acestui temple cântau câteva păsărele, triluri simple, armonioase, pline de sens. Simt parcă un aer sărbătoresc ce ma înalță. De altfel azi e duminecă.
5 iulie 1961
După câteva zile de muncă serioasă , am coborât la Scundari. Trebuia să merg la ședintă la ocol . Pe drum îi întâlnesc pe Vasilică și pe Lozici care îmi spun că ședința s-a ținut în acea zi. Puțin contrariat de faptul ăa nu am fost anunțat, m-am hotărât să plec jos în acea seară. Mi-am făcut bagajele, bonurile de lucru și pe o noapte cu lună plină, de toata splendoarea, am plecat spre ocol.Drumul pâna la Valea Mare, pe sus din Culmea Cernei, pe Cracul Păltineiului, a fost o adevarată splendoare.
Am ajuns noaptea la 1 la Valea Mare. Am avut un noroc formidabil, deoarece am găsit un tren cu lemne care tocmai se pregătea să coboare. La ora 3 am fost la ocol. Conducerea de la Timișoara plecase însă. Am aflat cele discutate la sedință, dispozițiile primite, am dat bonurile unui coleg care pleca la Timișoara. În acea zi am vrut să merg le nedeia de la Brebina-Titirlești, care nu s-a ținut însa din cauza ploii.
Imaginea Retezatului mă obseda. În loc să urc la Călugăreni și apoi în Cerna, am luat autobusul până la Târgu Jiu, apoi trenul la Hațeg și am urcat din nou în Retezat. Au urmat două zile de odihnă și creație la Gura Zlata și apoi la Gura Apei. M-am simțit foarte bine și mi s-au conturat frumos câteva idei. Am și scris articolul despre Estetica forestieră și am întocmit schița proiectului pentru rezervații.
De la Gura Apei am urcat pe Lăpusnicul Mare până la Lunca Berhinei, apoi pe lângă Pârâul Paltina am urcat în Șeaua Paltinei, am trecut în Șarba și am revenit în Cerna. A fost un splendid tur din Retezat în Cerna, ocazie cu care am și proiectat un marcaj de legătură între cele două văi.
13 iulie 1961-Valea Scurtu
Natura este infinitate și prin aceasta este ea neînțeleasă și atotsuperioară gândirii și firii limitate a omului. Urmărește priveliștile pe care le întâlnești, urmărește un curs de apă sălbatec, ascultă la fiecare pas muzica mereu alta a zbaterii apelor, urmărește fiecare cădere a apei printre pietre și-ți va fi imposibil să găsești o identitate. Bogăția aceasta de imagini, mereu altele, mereu noi, este o culminare a varietății, a diversității, este amețitoare atunci când o pătrunzi în amănunt. Urmărește o peșteră frumoasă și caută a pătrunde opera oarbă a naturii- te va ameți bogăția, imaginația, beția de forme pe care o întâlnești. Prin toate acestea, natura este neînțeleasă, nesfârșită și odihnitoare, atunci când omul este obosit de monotonia și uniformitatea mediului pe care el și l-a creat, artificialul. Pentru a exista și pentru a putea stăpâni natura, omul caută să se simplifice, să o prindă în uniformitatea unor tipare fixe. După aceste tipare își ticluește el stilul de viață. Încadrarea în natură este încadrarea în univers, în imensitate, în însăsi nesfârșitul cosmic.
Omule, dacă vrei variație și liniște, urmăreste un pârâu de munte, zbaterea lui, spuma, căderea și albia apei, de jos de unde lași citadinul și până sus la izvor, de unde doar gândurile mai pot s-o urmărească și te va uimi amețitoarea variație ce o găsești în curgerea unei ape. Ascultă-I cântecul, pas cu pas și vei auzi că este mereu altul, mereu armonios, mereu tânăr.
14 iulie 1961 - Gârdomanul
Zilele acestea stau la stâna din Fața Gârdomanului, de pe Cracul Groapele. Și aici sunt oameni cumsecade, dar foarte rezervați și tăcuți. Tac ei, tac și eu. Cânta în schimb radioul. Eu tac și pentrucă sunt năpădit de stări sufletești foarte curioase.
De câteva zile nu mai am stare și mă gândesc mereu la cei dragi ai mei, la suflețelul acela mic , care deși viu, e înca neființă. Depărtarea, singurătatea de aici, mă fac melancolic. Și timpul mă predispune la așa ceva. Azi noapte a trecut o furtună năpraznică, cu fulgere și trăznete. M-am trezit în răbufnelile trăznetelor și în sticlirile fulgerelor. Ploaia a început să răpăiască des pe șindrila stânei. De-o dată o vacă a început să mugească înfundat, sfâșietor, cu totul aparte. Nea Gheorghe s-a trezit și s-a repezit afară crezând ca e ursul. Se poate să fi fost prin apropiere, dar nu venise la stâna. Vaca a continuat să zbiere înca mult timp.
Am adormit din nou. M-am trezit când soarele se strecura, în pânze fine, printre grinzile pereților stânei și când era deja forfotă în stână. Lucrează toți, dar tac. Le e rușine de mine ? După o altă ploaie scurtă s-a făcut senin și am plecat la lucru. Ne-a înghițit iar pădurea, cu atmosfera ei aparte. În diminețile acestea pure, limpezi, după ploi, pădurea e plină de contraste. În umbra și întunerecul boltei, pe colonadele trunchiurilor, pe covorul de frunze, petele de soare ce se strecoară prin frunziș sunt deosebit de vioaie, creatoare de contrast.
Zona s-a liniștit apoi . Undeva mai jos susura Pârâul Gârdomanului. Pe aici pe aproape bâzăie muștele și ceva mai departe se aude țiuind una, prinsă într-o pânză de păianjen. Peste vale se aude sunetul unui topor de la stână, ce a lovit odată în lemn. Apoi tace. Într-un târziu se aude fluierul pe care-l pornește Nea Gheorghe.
Deși e a mea, deși mi-a pătruns în toată fibra sufletului meu, viața aceasta tainică a pădurii căreia îi trăiesc din plin sensul, coloritul și aromele, totuși de data aceasta sunt trist. E dorul de-o ființă mică, rod al trupului meu și-a lui Vali și a gândurilor dragi și calde în care vreau să-l cresc. Se zbate în pântecele mamei lui, vrea lumină, vrea realizare, vrea gustul lumii asteia tainice, a existenței pline de sens. Nu știu, parcă sunt altul, transfigurat de gândul acestor prunci pe care i-am plămădit. Parcă mă storc de vlagă și o simt trecând în sufletele lor micuțe și pure. În clipa aceasta nu mă mai simt pe mine.
Am oftat inconștient.M-am trezit din reverie, zăresc iar contrastele pădurii din jurul meu și simt iar arsura dorului. Mă scol din frunzișul umed în care m-am odihnit, îmi iau bătul de Biterlick în mână si copleșit de gustul vieții acesteia, plec mai departe, la monotonia inventarierii și a descrierii arboretelor. Copii dragi, să-mi iubiți întotdeauna amintirea , așa cum vă iubesc eu pe voi.
16 iulie 1961 – Stâna Măneasa
Ne-am mutat astăzi la stâna aceasta, unică prin poziția ei. Pe la amiază a început să bată vântul “ ăl mare”, care a înseninat zările ca lacrima. Am ajuns aici cu bagajul în spate, înca înainte de înserare. O perspectivă extraordinară. Urmărești munții în tot turul de orizont: Oslea, Boul, Valea Motrului, Piatra Mare a Cloșanilor, Râmnutele, Vârful lui Stan, Inelețul, și Valea Cernei, până hăt la Țesna, Opleșata, Vlașcvu Mic, Oslea Română, Micușa, iar în spate Paltina și apoi Crucul ce ne desparte de Valea Soarbele. Tur de orizont splendid. Panorama în ansamblu, înțesată de decoruri mărunte. Totul e fascinant.
Înserează și ultimele raze de soare se preling pe culmea zimțată a Oslei, apoi dispar de tot. Oslea e mult mai frumoasă în partea aceasta spre Jiu, decât partea pe care o cunoșteam de la Nedeuța. Are picioare lungi și liniștite de plai, fiecare cu câte o stână. Piatra Cloșanilor pare ca o măsea mare, roasă de vreme, rămasă izolată în mijlocul culmilor ce-o înconjoară.
20 iulie 1961 –Stâna Soarbele
I-am lăsat de-adreptul triști pe bunii ciobani de la Măneasa –Nenea Dumitru Văcaru, Țața Anuța-băcița, soția lui Nea Pau Novăceanu și pe Vasile, responsabilul stânei. Ne-am obișnuit atât de bine unii cu alții că am simțit și eu regrete, aceleași vesnice regret pe care le trăiești la amenăjari, când îti presari sufletul prin minunatele plaiuri ale țării și prin stânele sau așezările isolate ale românilor.
`Ne-am luat bagajul, cam mult și am trecut la stâna din Soarbele. Acolo ne așteptau deja de o zi două, aflând că vom veni cu radioul și aparatul de fotografiat, monedele mele forte. Când am trecut după boldurile de piatră de de-asupra stânei și ne-au observat câinii, imediat s-au repezit copiii și băcițele să-i oprească. Minunate zile petrecute în golurile munților, la primitorii ciobani români. De aici de la Șeaua Soarbelor Începe povestea Cernei, sau se sfârșește. Am colindat doi ani, din Herculane și pâna aici de-asupra izvoarelor. Am adunat oare suficiente imagini pentru a le putea reda în scris.?
Răspunsul la această întrebare îl găsesc azi, când Ordonez toate amintirile, februarie 2005, răsfoind ghidul turistic “Valea Cernei” pe care am reușit să-l tipăresc in 1964. Azi 24 februarie 2005, când m-am întors de la Herculane, unde am fost cooptat in Consiliul Știintific al Parcului Național Domogled-Valea Cernei, proiectat de mine in 1974-1975 , trăiesc satisfacția deplină a unui vis împlinit. Și satisfacția că după o atât de lungă gestație, de aproape 30 de ani, acest parc național precum și toate celelalte 12 din sistemul conceput de mine in 1973, s-au născut însfârșit, cu legi bune, cu administrații bine conturate, formate din tineri entuziaști, respectuoși și puși pe fapte mari.
Răsfoiesc ghidul.
“Povestea Cernei începe din locul în care Plaiul domol al Pietrii Iorgovanului și Paltinei se îngemănează cu Plaiul Oslei, din liniștea Scocului de la Soarbele. Ea se deapănă apoi de-alungul zecilor de kilometrii de coborâș, când sălbatec, când liniștit al Cernei, ca să ia sfârșit odată cu vărsarea ei în Dunăre, sau mai précis la confluent cu Bela-Reca.”
………..
“Gândul de a așterne aceste pagini s-a închegat acolo sus, pe înălțimile aspre ale Paltinei, printre crestele de șisturi și lespezile presărate în pajiști, acolo unde încântarea zilelor trăite pe această vale te va face si pe tine, iubite drumeț, să-ți arunci nostalgic privirea de-a lungul Cernei, înainte de a o părăsi.”
“ Poate îmbietorul fir drept, ca de lumină al Cernei sau zările larg deschise, m-au îndemnat să aștern impresiile culese din farmecul văii și al codrilor seculari, al nopților în care adormeam târziu, la stâne, la colibe sau în cort, copleșit de splendidele armonii ale naturii, întruchipate aici în forme atât de originale. În aceste nopți, cași în pelegrinările lungi pe vale, am simțit viața Cernei în umbra pădurilor de fag, în chiotele fetelor de pe Gârdomanul și în purpuriul scumpiei ce arde, târziu în toamnă, pe stâncile albe ale ciucevelor. Două veri am păstorit pe plaiurile ei, păzind “mioarele zărilor”, culmile ondulate mai mari sau mai mici, revărsate pâna în zarea Almăjului și Câmpia Olteniei,”
28 iulie 1961
Am terminat lucrările la obârșia Cernișoarei, dar nu complet. Am oboist. Am coborât la Izvoarele Cernei, unde mi-am stabilit reședința la conacul lui Alampie Țogoi, muncitor care lucrează cu mine de câteva luni. O construcție din lemn solidă, din care o cameră e tencuită, curată. Un gemuleț pe care văd Cerna curgând, la câteva zeci de metri. La câteva sute de metri în amunte, Izvoarele Cernei. În spate străjuiesc ciucevele, aceste creste și abrupturi de calcar miniaturale.
Mă simt foarte bine aici. În mijlocul unei lumi limitate la crestele și stânele la care am stat, o lume a mea, dragă. Finisez lucrările de descriere parcelară. În timpul liber scriu, ascult muzică , clipocitul Cernei și visez. Ieri am făcut un tur de forță. Am venit de la Herculane pe jos, pe firul Cernei. Peste 50 km..Am deja un antrenament deosebit. Singur, cele 9 ore de mers am depănat întreaga poveste a Cernei. Am avut și o surpriză cu totul deosebită, de o duioșie impresionantă, până la lacrimi. Într-una din luncile dintre Râmnuțe, sub un bolovan imens căzut în luncă din abrupt, se adăpostește o colibă mică din lemn. Pe aici nu trece nimeni săptămâni întregi. Spre surpriza mea, o femeie tânără de 20-25 ani îngrijea vre-o 10-15 oi. Alături de ea un copilaș de 2-3 ani se juca prin iarbă. N-am să uit niciodata figura frumoasă și sănătoasă a copilașului și mai ales părul bogat, blond, cârlionțat, ce-l avea pe cap. Aur din soare căzut pe capul lui. Râdea tot timpul și se juca cu un cățeluș. Stăteau aici singuri de săptămâni bune și vor mai sta toată vara. Mi-am amintit de povestea Genovevei de Brabant, citită în copilărie. Toate poveștile lumii au un substrat real.
Am stat cu ei câteva minute, uimiți și ei de trecerea unui om pe acolo, apoi am plecat cu gândurile mele. Întreaga zi a fost senină, caldă, Dumnezeească, în decorul inegalabil al Cernei.
Peste două zile voi pleca la Gurahonț. Se apropie sorocul nașterii celui de-al doilea copil al nostru. Ce va fi oare ? Și ce soarta îi vor hărăzi ursitoarele ? Aerul Cernei te îndeamnă doar la visare.
12 august 1961
Stau de aproape două săptămâni la Gurahonț. Am greșit noi socotelile sau …. E baiat.? Băieții deobicei întârzie la naștere.
Însfârșit azi, s-a născut cel de-al doilea copil al nostru : Călin Aurel.S-a născut in faptul zilei, când abia mijeau zorile, la ora 3/2o, după o noapte de zbucium și suferință a mamei lui. S-a născut sâmbăta, într-o perioadă de călduri toride cu temperature de pana la 38 grade, care durau de 4-5 zile. O perioadă de secetă cu ape scăzute și sol pârlit de focul verii.
Un băiețas grăsuț, roșu și voinic de 3,75 kg. Nașterea a decurs normal. L-am văzut dimineața și pe el, apoi în aceeași zi m-am întors la munții mei. Întârziasem cam mult. Codruța a rămas la Gurahonț cu Mama Ica, așteptând să-l vadă pe bebelușul nou născut. Am plecat cu mulțumirea unui vis împlinit.
Ca orice tată, am dorit și eu un băiețaș și……iată-l. Cu mânuțe și piciorușe filigrame, cu ochișorii ca două mărgele, cu pufulețul părului în cap. E chiar el, visul atâtor nopți senine sau furtunoase din sălbătecia Cernei.
Fii bine venit, bucuria și speranța noastră, senin, voinic și plin de rod sufletesc, ca augustul în care ochișorii tăi au cunoscut lumina firii.
17 august 1961
În drum spre Cerna am oprit la Tismana, era o mare nedeie de Sfânta Marie Mare. M-a decepționat aspectul de bâlci care a dublat nedeia, omorând imaginea frumoasă pe care o aveam despre Tismana. Lume multă, șmecherie multă, zarvă.
Ieri am plecat pe splendidul drum strategic spre Soarbele. Perspectiva deosebit de frumoasă în câteva porțiuni, apoi pădurea virgină de o frumusețe rară din bazinul Răchițeaua. Am trecut prin punctele: Păltinei, Cărpinei, Gruiul Negru, Boul, Groapele, Suliți-sub Oslea, stâna Șarba, Scocul și apoi Valea Soarbele. Seara am găsit aici pe geologul Huică cu soția, o sperietoare de femeie, cu trei student ce-i însoțeau.
Azi e o zi închisă. Dimineața a tunat, a fulgerat, a plouat cu găleata și acum s-a liniștit, dar ceața s-a întins peste tot. Oamenii de jos nu mi-au sosit încă, așa că azi stau și-mi pun la punct carnetele.
18 august 1961 – Stâna Soarbele
Ieri după amiază când abia s-a liniștit puțin vremea, bătrânelul Clefner Marcu, pe care l-am cunoscut în tren când m-am întors de la Gurahonț, un împătimit al munților, care s-a ținut după mine cinci zile, a plecat pe Sturu în jos pre Izvoarele Cernei, plin de regret. A vrut să cunoască viața amenajiștilor.
Eu am lucrat ceva dupa amiază. Am pichetat limita ocolului spre Jiu, pe urma vechii granițe. Seara în amurg m-am întors la stână. Cu cateva clipe înaintea mea au sosit două turiste, venind de pe Cerna. Întâi mi-a părut curios curajul lor, apoi, discutând mai multe, m-am lămurit că sunt vechi turiste, încercate în multe excursii, cunoscătoare aproape a întregei țări și membre active ale U.C.F.S. Ca aproape toate întâlnirile acestea în munți, au fost clipe plăcute de povestiri, schimb de păreri și gânduri de viitor pentru turism. A fost o seară foarte plăcută și am înțeles ce înseamnă pasiunea drumeției, în care ele își găsesc mulțumirea și fericirea. Mi-am confirmat unele convingeri ale mele în legătură cu splendoarea Cernei și punctele cele mai interesante, precum și cu problemele de drumeție.
După o cină originală, ca la stână, cu mămăliguță, cu fasole și apoi cu lapte, ne-am ghemuit cu toții prin toate cotloanele stânii, încercând a ne ascunde de vântul ce a început să bată năpraznic. Cojoacele au fost coborâte în sat, așa că ne-am învelit cu puținele pături și haine pe care le-am găsit. Vântul care trecea printre grinzile stânei ne-a pătruns totuși și noaptea a fost mai mult veghe decât somn. N-am mai petrecut nici o asemenea noapte în pelegrinările mele prin stâni.
Vântul ce coboară din Paltina și Stănuleți și se canalizează de-asupra Văii Soarbele are o intensitate maximă. Nu a stat o clipă toată noaptea și dintr-o clipă în alta așteptam să ia stâna cu totul. Numai somn nu a fost acea noapte, în plus frigul grozav. Fioros e muntele uneori, pe atât pe cât de prietenos e în timpul frumos. Vântul nu a contenit decât a doua zi spre amiază.
Turistele s-au încumetat să plece spre Retezat. Eu trebuie să mai stau vre-o două zile pentru a termina lucrările. Peste o săptămână coboară și stânele.
22 august 1961
Mi-a ajutat Dumnezeu să termin lucrările sus în fundul Cernișoarei și am coborât ieri la conacul lui Alampie. Aici e adevărată boierie.Adăpost, confort, atât cât e, căldură. Alampie și Nicu prind păstrăvi cu năpasta și avem ce mânca.
Mi-a rămas de lucrat întreg versantul stâng al Cernei, Ciucevele și resturi pe ici pe colo. Vine toamna, trebuie să mă grăbesc. Mi-e dor de cei dragi de acasă.
30 august 1961
Rătăcită nu știu pe unde, am primit prima scrisoare de la Vali.
Gurahonț, 16 august 1961.
Dragă Puiule,
Îti scriu cu câteva ore înainte de a ieși din spital. Suntem bine, sănătoși, mari și tari. Călinuț e un băiat bun tare, tare cuminte. Plânge puțin și domol, papă bine, se dezvoltă frumos. Deschide ochișorii, privește în jur ca și când ar vedea totul. A început să capete trăsături drăguțe si să se curățe pe față. Deși au trecut numai 5 zile, doctorul ne face ieșirea cu condiția să mai păstrăm încă regimul de spital.Codruța a fost grozavă când l-a văzut prima oară. Spunea că vrea să-l pupe și să-l iubească și râdea în hohote de bucurie . Au venit toți pe la mine.
Te sărută
Vali, Călinuț și Codruța.
15 septembrie 1961.
Suntem de câteva zile în Timișoara. Am venit pentru a face câteva corecturi la proiectul din iarna trecută. A venit și Vali cu copiii. Am aranjat puțin apartamentul.
După 5 săptămâni, Călinuț arată minunat. Are 60 cm. lungime, e grăsuț, rotofei. Fața îi e din ce în ce mai drăguță și senină, doar uneori când se încruntă e parcă altul. Mănâncă bine, doar uneori are crampe la stomăcel. Are ochișorii frumoși și deja observă și întoarce capul isteț după noi, dacă ne mișcăm în fața lui. Noaptea e cuminte și doarme bine.
Peste o zi îi las iarăși. Plec pentru încheierea lucrărilor și recepții.
20 septembrie 1961
Am revenit în Cerna. Aici e toamnă. Fagii încep discret să ruginească. Uneori dimineața e brumă pe lunca Cernei. Ziua e scurtă, trebuie să folosesc chibzuit timpul.Mai am înca destul de lucru.
Într-o zi am stat mult de povești cu un bătrânel simpatic din Orzești, Molete Constantin. Avea 66 de ani. De la el am aflat multe lucruri din istoria Cernei. Din cele relatate de el, ciucevele Cernei erau impădurite cu brad și tisă. Ele au ars prin 1820.
Când a venit el în Cerna, prin 1905, avea cam 10 ani, erau 3 conace în Scundari, 2 în Urzicari, pe lunca Cernei și în Gărână încă un conac. Moara de la Izvoarele Cernei s-a facut in 1909. Conacele și curăturile din Bulzu sunt făcute prin 1915. Circulația din sat se făcea tot pe actuala potecă de pe culmea Păltineiului.
La Fârlau, o peșteră mare unde se adăposteau 400 de capre, era un loc foarte bun de scuteală. În 1917 a stat aici toată iarna cu 140 de capre. În apropiere de Crăciun, într-o noapte șezând în colibă unde avea și un câine, după ce a cinat s-a pomenit auzind un cor de glasuri de femei, venind dinspre peșteră. Cățeua asculta și ea atentă, apoi a început să latre și cântecul femeilor a încetat. Era convins că erau zmeoaice, adică satane. Întamplarea s-a repetat în multe alte nopți. El a stat mulți ani cu caprele în Cerna, fără să se întoarcă deloc în sat.
Interesante și stranii amintiri ale moșului Molete.
15 octombrie 1961
Toamna s-a instalat din plin. Pădurea a îngălbenit bine, a început să cadă frunza. Noroc cu coliba în care stau, unde fac focul. A început bătaia la păstrav, așa că avem ce mânca.
Am prins niște nopți senine, cu luna plină, care poleiește ciucevele și picură sticliri de briliante în apele Cernei. Nopți superbe, de reverie, de vise de viitor. N-am să le uit niciodată. Mă inspiră, mă îndeamnă să scriu povestea Cernei. Adorm târziu în noapte, alintat de muzica radioului ce mă leagă de lumea reală.
4 octombrie 1961
Am trecut peste o receptie reușită, fără probleme. Am încheiat astfel o nouă campanie. Splendidă, ca peisaje , ca realizări pe toate fronturile, ca trăiri sufletești. Plec mult mai bogat de cum am venit în primăvară. Am presărat suflet peste tot: în păduri, în stâni, în ciuceve, în Izvoarele Cernei, în oamenii de aici.
Adio Cerna. Când te voi mai vedea ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu