8 februarie 1960
ASTĂZI NE-AM MUTAT ÎN CASA NOASTRA. Am trăit un sentiment de împlinire cu totul deosebit. Totul ar fi minunat, dar încălzirea centrală funcționează defectuos în apartamentul nostru. Cu toate încercările de aerisire a coloanei, nu am putut înlătura defecțiunea . An pus un reșou electric în camera Codruței și ne-am descurcat.
19 mai 1960 – Topleț
A trecut o iarnă destul de grea. Am avut mereu probleme cu căldura , care nu am reușit să o remediem .Codruța a fost mult timp bolnavă din cauza frigului. Și-a revenit în ultima lună. Acum e bine. Plecarea pe teren nu a cruțat-o nici pe ea.De aproape o săptămână suntem cu toții în comuna Topleț, unde vom sta vre-o două luni, până vom termina U.P. II Iardaștița.
Stăm într-o casă modestă, cu pământ pe jos, dar însfârșit, stăm undeva. Codruței i-a priit schimbarea de aer. Mănâncă foarte mult, e durdulie, stă la soare și gângurește mult – pa-pa, ba-ba. Se joacă foarte frumos cu Anuș, fata pe care o avem să o îngrijească. Când Anuș îi zice : cucuți, și se ascunde , râde in hohot
Mâine împlinește șapte luni. I-am făcut un cadou, de fapt nu eu ci codrul, codrul care îi e tată sufletesc. Trecând pe Culmea Pietrosului, pichetând, lânga o tulpină dormea un suflețel mic, un puișor de căprioară. Muncitorul l-a observat și până ca puiul să se trezească, l-a prins. L-am dus acasă. De căldură era aproape să moară. I-am dat lapte de capră și și-a revenit. A țiuit, a plâns mult timp, apoi s-a culcat sub pat la întunerec și răcoare. E o ființă firavă, gingașă care îți inspiră numai milă. Niște picioare lungi, un corp siluet, slăbuț, o inimă ce bate repede, niște ochi umezi, rugători și un botișor umed și el, într-un cuvânt o făptură splendidă. Codruța nu s-a speriat de el. De la început a vrut să se joace cu el, puțin mirată de așa o jucărie. O lua de botișor, se juca cu ea și a fost foarte supărată când n-am mai lăsat-o să o chinue. Vrem s-o creștem câtva timp, să crească împreună. E un sentiment superb pe care îl simt, văzându-i cum cresc împreună, doi copii firavi ai codrului, unul, și al dragostei de codru, celălalt. Parcă ar fi doi frați. L-am botezat “mugurel”. Cine știe care îi va fi soarta.
Să-l iubești Codruța, e primul tău frățior.
25 mai 1960.
Au trecut deja două săptămâni de la începerea noii campanii. Ne-am acomodat cu noua regiune, cu noii oameni. Băile Herculane- o stațiune balneară deosebit de pitorească, parc-ar fi undeva in Alpi sau în alți munți cu caracter alpin. Pentru moment am stat puțin, două zile, cu ocazia instructajului, apoi ne-am instalat la Topleț. Toplețul e o comună înghesuită la gura unui pârâiaș ce se varsă în Cerna, pe un con de dejecție a pârâiașului. Un stil de comună foarte interesant, cu casele înghesuite, înalte, cu porți mari închise.
Oamenii nu sunt prea primitori până nu le intri la suflet. Mulți lucrează la uzina Magheru din localitate. Agricultura se face puțină în aval și în amunte de sat pe Lunca Cernei.Mici distracții, un cinematograf, din când în când câte un circ și jocul de cărti pe băncile din colțurile ulițelor.
Sarcaștița și Iardaștița, două văi, destul de lungi ce vin din munții Almăjului și se varsă în Cerna în apropierea comunei. Munca și viața de aici nu ne oferă ceva deosebit.
1 iunie 1960
I-a ieșit primul dinte Codruței. E neliniștită, plânge, cârâie, vrea să muște tot mereu ceva . Primele chinuri deosebite din viața ei. Cine știe câte o mai așteaptă de-alungul vieții.
Cu toții ne-am acomodat cu Toplețu, chiar și Mugurel. Muncim de zor, cu toții, dar atmosfera e plăcută. În vecini stau inginerii Țurcanu si Damian. Ne gândim cu tristețe la lunile viitoare când va trebui să o trimitem pe Codruța la Gurahonț, pentrucă noi vom urca pe Cerna.
19 iunie 1960
Am vizitat insula Ada kaleh. Am plecat dimineața cu autobusul și am trecut Dunărea cu o barcă. De la debarcader am trecut prin parc și am vizitat mormântul lui Mischin Baba, fiul unui rege din Buchara, mort aici printre turci în 1788. Am vizitat apoi cetatea, construită prin 1440 de către 4.ooo de prizonieri, timp de 35 de ani.
Cetate imensă, cu bolți, creneluri impresionante, care a fost parțial locuită până la marea inundație din 1940. În cetate stau acum înghesuite casele celor 500 de locuitori ai însulei. Servim o cafea bună la Hakhi Iaia Senchet. Continuăm vizitarea prin altă parte a cetății, vedem smochini cu 6 recolte pe an. Spre malul sârbesc vizităm cimitirul vechi cu doi chiparoși columnari, apoi moscheea cu covorul imens de 9/16 metri și cu o greutate de 400 kg. Vedem și restul insulei si ne întoarcem mulțumiți la debarcader.
Codruța a suportat foarte bine această primă excursie din viața ei. La debarcader, pe iarba verde, a mâncat cu o poftă grozavă.
20 iunie 1960
Codruța împlinește azi 8 luni. A crescut mult și s-a făcut tare draguță.Are 8,8 kg. . stă bine în picioare, sprijinită, se ridică singură în cărucior și….cade dacă nu suntem atenți, se întoarce pe toate părțile și se târăște puțin.Este foarte atentă la orice se întamplă în jurul ei, se joacă cu noi, spune și vorbește mult: ba-ba-ba, ap-a, ap-a, și face o mulțime de năstrujnicii. E foarte răbdătoare și bună. Trebuie să fie ceva cu totul deosebit ca să plângă. Mănâncă bine și doarme …mai puțin. Toata ziua s-ar juca și se joacă și singură. Culege toate scamele, duce la gură orice îi vine în mână. Cei doi dințișori i-au crescut binișor.
Primul ei prieten-Mugurel- , a crescut și el și se joacă cu Codruța. I-am făcut fotografii reușite și cu Mugurel și cu două gâsculițe într-un lighian. Prin tot ce face ne topește inimile de drag și cu durere mă gândesc de acum ce voi face peste câteva zile când va pleca la Gurahonț.
22 iunie 1960
Se apropie plecarea Codruței la Gurahonț. Tristețea ne apucă nu numai pe noi ci și pe “Uina Sofia”, la care stăm în ultimul timp și pe toate femeile din sat care trec toată ziua să o vadă și să o admire. E ceva cu totul surprinzător. O mulțime de femei din sat, chiar și bărbați, o strigă pe nume cu atâta drag de câte ori trec pe aici, o iau în brațe, o gugulesc. Nu mai vorbesc de un roi întreg de fetițe și băieți care toată ziua s-ar juca cu ea, îi aduc frăguțe. Se bucură de atâta dragoste și atenție din partea unor oameni străini, cum nu ne-am putut închipui. Poate, numele ei aparte în concordanță cu ocupația părinților ei, poate drăgălășenia ei, nu pot ști care e explicația.
E într-adevăr foarte drăguță. Cu atâta gingășie spune ea și face cu mânuța : pa-pa-pa…spune din ce în ce mai bine și …mam…mam..Azi, când Anuș se juca și o stropea cu apă, Uina Sofia a invățat-o s-o scuipe și atât de drăguț strânge ea gurița și o scuipă pe Anuș.
11 iulie 1960
Ora 4/30
Toată noaptea a bătut un vânt puternic, încât de câteva ori am crezut că ne ridică în aer cortul. Deși rece, după ziua de ieri în care a plouat aproape încontinuu speriindu-ne, totuși cea de-a doua noapte dormită în cortul instalat în curtea șantierului, a fost plăcută. Salteaua moale, plapoma călduroasa și…purecii mulți.
M-am trezit odată cu zorii zilei și spre mirarea și bucuria mea am constatat că vântul de astă noapte a avut darul de a împraștia toți norii. Perspectiva urcușului pe Valea Cernei, într-o lume necunoscută, într-o zi frumoasă, compensează tristețea despărțirii de scumpa noastră Codruța.
Am început să ne pregătim, să ne strângem bagajul, să mă bărbieresc, etc.
Ora 6/00
Cu mașina au sosit toți oamenii în frunte cu Gogu , cam băuți, dar veseli. Febril, am continuat facerea bagajelor.
Ora 9/00
Caii pregătiți din timp de binevoitoarele organe silvice au sosit și am început îmbarcarea. Cei trei cai erau cam puțini și o parte din bagaj l-am pus în căruța lui Petraș, un technician care lucra paralel cu noi la la măsurători topografice. Spre marea bucurie, constatăm că la ocol sosiseră între timp încă 3 cai, așa că acum aveam suficienți. În fața ocolului, înainte de plecarea caravanei am făcut o fotografie.
Ora 9/30
Caravana compusă din 6 cai cu câte un om la cal încarcați cu bagaje, a defilat prin stațiunea Herculane. Falnici, ca niște cavaleriști, am luat drumul Cernei, spre unitatea înfundată Iauna-Craiova, care ne aștepta.
La cantonul Porumbu am făcut un mic popas pentru a-i aștepta pe cei întârziați: Ovidiu Damian, inginer stagiar, Gogu Bârlan, technician, cu o parte din bagaje. I-am așteptat puțin, apoi am plecat lăsând doi cai pentru ei.
Am început a depăna peisajul superb al Văii Cerna : Crucea Ghizelei, 7 Izvoare reci, Piatra Coșiului.
Ora 13/00
Am ajuns la casa bine așezată a lui Nea Lazăr. O luncă frumoasă, mare, cu o cultură frumoasă de porumb sub țancurile Inelețului Mare. Sus pe aceste țancuri a fost odinioara granița dintre România și Austroungaria.
Facem un popas. Nenea Lazăr ne ospătează cu tradiționala mâncare de vară de aici: mămăliguța cu brânza și cu lapte. Ascultăm și comentăm știrile de la Solistor. Aparatul de radio cu tranzistori, o mare noutate în acest moment, pe care mi l-a cumpărat ing. Pătrășcoiu la București, dintr-un lot de 900 aparate ce apăruseră în iarnă în România. I-am făcut o cutie specială din placaj, ce se putea încuia.
Încet, incet, din povești, am început a-l cunoaște pe Nea Lazăr Feneșan, care era un bun gospodar,
Ora 15/00
Am plecat de la Nea Lazăr și trecem peste mica vale a Țesnei, ce iese din niște chei spectaculoase. Aici cobora și granița până acum 41 de ani și continua pe Valea Cernei.
Ora 15/30
Ajungem la gospodăria lui Vrăbete, pe malul celălalt al Cernei, după ce am trecut pe un pod din lemn și am urcat un drum pieptiș. Ne-am despărțit de coloana de cai ce continua drumul pe “patraula româneasca”, pe care puteau merge. Noi pedestrașii continuăm drumul pe patraula nemțească, care era mai scurtă, dar numai pentru picior.
Vrăbete, un oltean așezat aici, este “hangiul” neoficial de la Podul Țesnei, punct important în drumul pe Cerna.Vrăbete este o figură interesantă, un oltean vorbăreț, iute, isteț și ospitalier. Mărunțel, cu ochii ageri, cu un pic de chelie și cu o cămașa mereu scoasă din pantaloni. E o figură cunoscută pe Valea Cernei. Punct obligatoriu de trecere. Ospitalitatea lui este probabil axplicată de avantajele pe care le are în urma ei.
Aici ne așteaptă pădurarul Stoican cu 4 cai și facem schimbul bagajelor pe caii odihniți. Nu avem speranță să ne ajungă cu graba parte din convoi ramasă în urmă.
Plecăm mai departe. De aici ne despărțim. Caii se întorc în vale la pod, trec Cerna și continuă drumul pe patraula românească, grea prin continue urcușuri și coborâșuri, dar accesibilă pentru cai. Noi, conduși de Scherter, tehnicianul topo care lucrează deja de un an în zonă, luăm patraula nemțească, care este mai ușoară, mai scurta, dar cu porțiuni inaccesibile pentru cai.
Toată Valea Cernei e accesibilă numai pe cele două patraule, fără ele ar fi imposibil de urcat pe ea. Patraula nemțeas
ca se menține la o oarecare înalțime fața de Cerna, astfel că tot timpul ai perspectiva versanților abrupți și a rupturilor de calcar de pe versantul stâng și albia sălbatecă a Cernei.
Trecem peste gura Văii Prisăcina, cu niște chei impresionante, asemănătoare ca măreție cu cele ale Cheilor Bicazului. Poteca coboară în firul apei, în apropierea unei mori miniaturale, țărănești, apoi urcă iarăși pe versantul pietros, încins de soarele fierbinte de iulie, pe care se chinuiesc câteva exemplare de arbori piperniciți și unde mișuna viperele. Trecem apoi prin poienița de la Medved, unde sunt câteva case isolate. Trecem peste pârâul Iuta și apoi ajungem la Piatra Pușcată, o trecere dificilă, unde poteca trece printr-o surplombă, realizată cu secole în urmă de către nemți. Sub poteca îngustă, fierbe Cerna, limpede și albastră. Bem apă dintr-un izvor amenajat chiar pe malul apei, apoi continuăm drumul pe înserate.
Ne despărțim de Helmuth Scherter, care urcă în cătunul Scărișoara unde are gazda. Dupa puțin mers ajungem la locul hotărât pentru regrupare și popas în acea noapte, la popasul cunoscut a lui Vasile Tamburu. Nu găsim pe nimeni la casa plăcut amplasată într-o poiană și așteptăm. După vre-o jumătate de oră apare Nea Vasile de la coasă, aproape în același timp cu coloana de cai, venită pe patraula românească. Cu caii a sosit și pădurarul Stoican, titularul cantonului de pe Iauna, unde vom lucra.
S-a încins o veselie, ațâțată de o muzică săltăreață prinsă la aparatul de radio. Facem planul de bătaie pentru a doua zi, apoi ne despărțim de oameni care se culcă în fânare, iar noi în casa ospitalierului Nea Vasile.
12 iulie 1960
Un somn bun și sănătos din care ne-am trezit în plină asistență. Pădurarii amândoi și cei ai casei stăteau și așteptau să ne sculăm, cu toate cele necesare pregătite. În scurt timp, caravan din nou întregită era gata de drum.
Nea Vasile este un om original. Oltean de origine, poreclit “Tamburu”, poreclă de care nu se supără, este un om sincer și foarte primitor. Așezat și într-un loc până unde ajung doar vizitatorii îndrăzneți ai Văii Cernei, a avut mulți vizitatori din toate categoriile sociale și de toate națiile, cu care se mândrește. Vestigii ale acestor vizite îi impodobesc casa. Un turist ungur i-a trimis o reușită poză color făcuta împreuna cu ai casei. Echipa de alpiniști ai C.C.A. în traversarea Carpaților, a fost găzduita și ea de Nea Vasile și i-au trimis o scrisoare de mulțumire. Alții i-au lăsat fotografii obișnuite , alb negru. Se mai află pe geam cutii de conserve străine, în ambalaj elegant, cu staniol, atâtea și atâtea vestigii care dovedesc popasuri ale multor oameni aici. Omul acesta este într-adevar ospitalier și casa lui are și un minim de confort care o ridică față de celelalte așezări mizère de pe această vale înfundată.
După o mâncare pe care nu am putut-o refuza, urcăm bagajele pe cai și plecăm, nu fără a ne lua rămas bun de la gazdă. Caravana urcă întâi un versant pieptiș și greu, până ajumgem intr-o poiană la înălțime, după care drumul devine mai ușor, în șerpuiri continue peste Valea Topeniei și pe culmea lui Stepăn, de unde se deschide perspectiva asupra Văii Iauna.
Facem un popas într-o poiană plină de margarete ce se înalța din fânul copt, după care o potecă scurtă ne coboară direct la confluența celor două Iaune. Caravana a ajuns cu bine până în acest punct și împreună cu pădurarul căutăm locul cel mai bun pentru a ne instala bivuacul. Poiana de pe vale e frumoasă, plană, cu apa aproape. Cu lemnăria unei mori vechi. Preferăm însă o poziție dominantă, livada lui Dumitru Stanciu în Poiana Făgețel, la cca 10 minute de mers din vale.Alegerea s-a dovedit după aceea mult mai inspirată. Am găsit aici un locșor plan pe o culme secundară, la un pas de coliba lui Nea Dumitru, între cireșii și merii lui, un loc cu o poerspectivă admirabilă. Vedem de aici amândouă văile ce compun Iauna, până sus în zimțuirile Vlașcului, care separă Valea Cernei de Bela Reca. Spre sud est se conturează Culmea Stanciului, profilată pe bazinul mărisor al Văii Arșasca, străjuită de geanțurile abrupte și golașe ale Vârfului lui Stan. În jur, poiana cu fânul copt, cu porumbul și cartofii bine crescuți și cu toată gospodăria lui Nea Dumitru.
Aici ne-am instalat tabăra, pentru prima etapa și cea mai lungă. Abia sosiți, până în seară am instalat toate cele trei corturi, in careu. Pentru oameni am rezolvat culcușul în podul unui grajd. Cu alimentația vom sta destul de bine, deoarece găsim aici produse lactate, cartofi, chiar și țuică.
Vali, după un efort deosebit, e mulțumită de noul amplasament și plină de curaj pentru aventura ce începe. Prima noapte în cort, plăcută și plină de liniște.
13-14 iulie 1960.
Pentru aprovizionarea cu pâine și alte alimente de bază a trebuit să luăm legătura cu Oltenia –cu exploatarea forestieră Capra ce aparține de Baia de Aramă. Am plecat în dimineața lui 13, pe drum necunoscut spre Capra. Știam cu aproximație locul, dar nu aveam hărți. Am trecut Cerna pe puntea de la Bobot. O ploaie torențială din dimineața de 13 a crescut debitul Cernei încât am trecut puntea, din doua bârne, cu groază. Ne-am încumetat apoi pe poteca ce se cațără pe geanțuri, abrupturi calcaroase pe care se chinue să crească mojdreni (frasini de calcar, pitici). Am ajuns pe un pârâiaș într-o lume a încântării. O vâlcea admirabilă, cu fânețe și pomi fructiferi care se pierd până în marginea prăpastiei, priveghiată de abrupturi calcaroase, sterpe –Geanțul Hermănului. Trei colibe sunt aciuate în această priveliște admirabilă, prin fânețele înflorite spuză de margarete.
De aici o potecă ne-a trecut peste bazinetul Râmnuței Vânăte, traversând pâraie și urcând culmi, cățărându-ne prin cireși. Am ajuns în culmea separatoare de Valea Caprei, de unde pe o potecă paralelă cu un funicular nou Wiessen, am coborât în vale.Magazinul forestier era închis, dar am luat legătura cu oamenii ce lucrau acolo și ne-am informat. Seara am coborât cu trenulețul la Apa Neagră, la central I.F-ului. Am rezolvat cu brutăria, cu central I.F-ului (Intreprinderea Forestiera) și am dormit acolo într-o cameră oficială.
A doua zi, (14), am plecat dis de dimineață la Baia de Aramă, orășel mic și mizer, de unde la ora 11 am plecat spre munții mei, pe jos. Am trecut prin Mărășești, Obârșia, Godeanu, culmea Cernei la Mazdroni, un punct cu o perspectivă extraordinară asupra Văii Cernei și a Munților Cernei, am coborât pe Valea Arșasca și seara, odată cu înserarea am ajuns cu bine la bivuac, cu misiunea indeplinită. Am stabilit astfel legătura cu Oltenia și am rupt-o cu baza de plecare de la Herculane. Trăim în continuare independent, fără legătura permanentă cu șantierul.
18 iulie 1960
Am început serios munca. Am atacat întâi bazinetul Iauna Mare. Ambele bazinete ale Iaunei sunt total împădurite cu făgete virgine, impresionante. Încep să le descifrez tainele. O masă compactă, din vale și până la golul alpin de pe culmea Cernei. Discret, în subetaj, brad. Fagul urcă până la golul alpin, la 1400-1500 m. Lipsește etajul de molid.
Am format 5 echipe de lucru, cu un efectiv total de 14 oameni și dimineața pornim toți în toate părțile. Avem muncitori bănățeni și olteni., precum și doi oameni din Cornereva cu doi cai, pentru a ne aduce alimentele odată pe săptămână, inclusiv pâinea. Ne descurcăm bine și s-a realizat în scurt timp o atmosferă placută. “Solistorul” își are partea sa de contribuție.
Vali e destul de abătută, nu mai are fetița și tânjește mult după ea. E prinsă însă vrând nevrând în iureșul taberei. În mijlocul careului de corturi avem o masă rudimentară din lemn cu bănci și un stâlp înalt pe care am pus un fanion. Funcționăm ca o adevarată tabără expeditionară într-o zonă aproape nelocuită, departe de civilizație.
20 iulie 1960
Timpul urât ține de două zile. Toată ziua s-au vânturat norii pe de-asupra munților , negri, pâsloși, grei. A plouat ușor, mărunțel și continuu. Cum se încetinea puțin și vroiam să plecăm la lucru, începea iar mizgăiala. Totuăi am lucrat ceva, am pichetat câteva culmi.
În cortul vecin la Gogu, s-au încălzit iar cărțile de joc.
Cu tot timpul urât, prin năclăiala de nori de pe Vlașcu, oamenii de la Cornereva au venit totuși. Ne povestesc că acolo a fost un potop de ploaie noaptea trecută. Au sosit azi mulți oameni în Făgețel. A venit și soția lui Nea Dumitru și oamenii ce lucrează la cubaje.
În munte și în cort viața e posomorâtă când încep ploile astea lungi. Vremea se răcește, frigul te scutură din toate încheieturile. Noaptea zgribulim iar dimineața ne trezim cu salteaua pneumatică desunflată, direct pe vatră. Miraculosul Solistor ne ține legătura cu civilizația. Cu tot greul acestor zile, viața în tabără continuă cu moralul ridicat.
22 iulie 1960
A patra zi de ploaie, de ploaie continuă. Totuși azi avem ceva deosebit: temperatura s-a mai ridicat ceva, nu mai dârdâim. Soarele se întrezărește prin spărturile norilor ce s-au subțiat, iar vântul bate ca niciodată, de sus dinspre munte. Bate atât de puternic încât ne e teamă să nu ne umfle corturile. Se pare însă că ele au fost bine ancorate și trec cu bine și acest test. Fagii de alături se încovoaie și gem sub biciuiala rafalelor năpraznice.
Stăm în corturi, țintuiți la podea, scutiți de vânt și scriem, gândim, ascultăm muzică, unii joacă cărți –ocupații de bivuac în zile grele. Sperăm la zilele toride cu soare jucăuș și zări limpezi.
25 iulie 1960
Vali a visat-o astă noapte pe Codruța. S-a sculat foarte neliniștită. Mi-a spus: trebuie să mă duci imediat la fetița mea. Un ordin care trebuie respectat. Ne-am făcut un bagaj sumar și am pornit-o pe jos spre Herculane. Am urcat Culmea lui Stepăn, am coborât la Tamburu și la Piatra Pușcată ne-am înpotmolit. Pe porțiunea de cca 10 metri de surplombă, era ruptă o porțiune de potecă și trebuia făcut un pas mare peste ruptură. Jos la câțiva metrii apa, întunecată. Vali s-a oprit și nu a vrut să treacă, spunea că o să cadă, o să moară și rămâne fetița fără mamă. Am încercat să o lămuresc, că o ajut eu, o țin de mână până trece și nu e nici un pericol. A început să plângă și nu vroia sa facă pasul riscant. A durat aproape o jumătate de oră încercarea de a o convinge, fără succes. În final, amintindu-i că fetița o așteaptă, am reușit să o trec fără probleme peste păcătosul hop.
Am continuat drumul greu și lung de 4o km. și spre seară am ajuns în Herculane. A doua zi dimineața am urcat-o în tren, iar eu am luat calea întoarsă spre Iauna.
1 august 1960
După câteva zile petrecute la Gurahonț cu odorul ei, VALI s-a întors la Herculane. O așteptam. Am plecat spre munte, de data aceasta cu autobusul prin Cornereva. Fostă comună de graniță, pe unde era cea mai ușoară trecere în Valea Cernei, pe sub Vârful Vlașcu. În trecut pe aici era importanta trecere de contrabandă, peste vechea graniță.
Comuna , deși împrăștiată pe zeci de km., în partea superioară a râului Bela Reca, cu 32 de cătune și cca 1000 numere de casă, este așezată pe niște plaiuri frumoase, cu perspectiva munților, cu un climat plăcut, este o comună interesantă. Izolată, cu legături de drum destul de grele până acum de curând, cu o viață mai mult legată de ciobănit, curat românească , aici s-au păstrat o serie de obiceiuri interesante în grai.
Oameni sănătoși, voinici, isteți, iuți. Prenume rar întâlnite prin alte părți: Trinca, Căta, Stănica, Petria. Portul din țesături de casă cu cânepă, in, cu modelașe: flori, arnici, în culori vii: roșu, albastru. Adeseori sorțuri negre, mai mult în față. La fete iile cu neț, foarte aspectuoase.
Un element interesant este politețea pe care nu am mai întâlnit-o în alte zone. . Soția îi spune soțului Dumneata, indiferent de diferența de vârsta dintre ei. Un respect fața de bărbat impresionant. În grai, o reminiscența de asemenea rară. Folosirea unei particole "do".“Am să “do” termin cositul.
Mâine 2 august “cornerevinții” păstrează sărbătoarea ursului și nu lucrează. Este o interesantă reminiscență barbară, sau cine știe de ce origine.Ursul este primejdia mare a stânelor. Stânele sunt numeroase dar mici -300 la 500 oi. Construcția stânelor este și ea interesantă .O încăpere mare cu zidărie uscată de piatră, cu acoperișul din șindrilă, alungit mult in față, formând un fel de ceardac. Colțul acoperișului la intrarea în cerdac este întotdeauna sprijinit pe o lespede mare, special găsita, înfiptă în pamânt pe vertical cu lungimea ei.
Am plecat pe la amiază spre tabără. Am trecut prin livezi cu cireși încărcați de cireșe coapte, am ajuns în gol, am trecut prin șeaua de sub Vârful Vlașcu și spre seară, după 4 ore de mers am ajuns în Făgețel. Înserează tainic. Spre apus, soarele care a căzut după Vlașcu înainte de apus, ajurează cu auriu niște nori ce flutură pe lângă crenelurile culmei munților Cernei. După o zi călduroasă, răcoarea serii e binevenită.
Odata cu înserarea, de pe toate coclaurile încep a veni echipele, obosite, după o zi muncită din plin. Una a venit cu o viperă, care era cât pe ce să-l muște pe Nelu. Toți sunt dornici de veștile aduse de jos. Povestim puțin, apoi toți trec la treburile lor, spălat, făcutul mâncării. Radioul cântă o muzică populară, focul lucește în vâlvătăi, drapelul stă liniștit , nici un pic de vânt. Atmosfera taberei este admirabilă, armonie și bună dispoziție. Minunate clipe se pot trăi și aici la depărtare de așezări omenești.
5 august 1960
O zi frumoasă de august, senină, liniștită. Prevestire a toamnei. Ieri, timpul s-a răcit puțin, a bătut puternic vântul. Înserarea a venit cu răcoare mare, o boare ce se cobora din gol. Astăzi dimineață ziua a început cu o vizibilitate splendidă. Deșteptarea a fost pe la 5. O stafetă a plecat la Herculane să vadă ce e cu Ovidiu. Spre ora 6, creasta Vlașcului a început să se împurpureze, semnul răsăritului soarelui. Imediat am plecat la lucru. Am lucrat pe versantul spre Cerna, prin stâncăriile cu arboret rar, pitic, de protecție, plin de vipere. La amiază am ajuns jos în Cerna. Ne-am respectat cu o oră de odihnă și plajă, apoi am pornit iar la lucru, urcând întregul versant, vre-o 600-700 metri diferență de nivel. Este plăcut să-ți poți face itinerariul în așa fel încât în fiecare zi să atingi un obiectiv frumos. Parca mi s-a format un reflex încât în ziua în care nu ajung la amiază în gol, sau în vre-o poiană frumoasă, sau la o vale mare, nu mă simt bine. Interesante pasiuni îți dă viața aceasta de amenajist.
În Valea Cernei am întâlnit un om din Obârșia prin care am trimis o veste pădurarului Trăilescu. S-a oferit cu toată bunăvointa. Remarc cât de mult respectă oamenii aici comunicarea verbală, o necesitate vitală. În această regiune înfundată, sau chiar la stâne, de unde nu se poate comunica, singura posibilitate de a transmite un mesaj este graiul sau o scrisoare prin curier. Și oamenii de aici au un adevarat cult pentru aceasta, respectând o promisiune chiar cu prețul unui efort în plus.
7 august 1960
Duminecă, zi de repaos, recreere și veselie în tabără. Binemeritată, după 8 zile de muncă continua pe care ni le-a prilejuit timpul frumos. Oamenii au dormit mult, au mâncat bine, au frecat serios cărțile de joc, au mai făcut și trânte și astfel a trecut plăcut ziua. Mi-am improvizat un laborator foto într-o cameră la Nea Dumitru și am făcut o mulțime de fotografii pentru toți oamenii, care le așteaptă cu nerăbdare.
Este ultima duminecă pe care o petrecem cu toții aici la Făgețel. În curând vom muta tabăra la Opleșata. Ieri am și făcut pregătirile.
Atmosfera care s-a așternut aici în tabără e foarte plăcută, multă armonie și conlucrare între oameni. E minunat să reușești să creezi, undeva în singurătatea munților, atmosfera familială și viața normală. Mult contribuie la această atmosferă și Solistorul, care în clipa în care scriu, cântă un minunat program de romanțe.
Răsare luna. Gândurile zboară departe, în toate părțile, la alte locuri cutreerate, la alți oameni. Și aici, oamenii din Făgețel, buni, primitivi, dar primitori, micuța Stănica, Doda Nica, Nea Dumitru, Mama Stana, Aurica, toți își vor aduce aminte cu drag de zilele acestei tabere. Și noi, la rândul nostru, vom incălzi cu drag în amintiri, imaginea și întâmplările acestor zile. Mai ales năzdrăvăniile lui Ovidiu, inginerul stagiar, fiul directorului de liceu din Sibiu, procreat la 60 de ani. Foarte inteligent dar puțin trăznit. Veșnic în decalaj față de un program normal. Dimineața când noi plecam la lucru el se trezea. Ieșia tacticos din cort, își dădea întai cu Flit-ul în trening, pentru purici, apoi începea să se organizeze. Pleca la lucru înspre amiază și venea pe întunecate. Odată a pățit-o rău. L-a prins o furtună pe înserate în fundul Iaunei, pădure virgină, fără potecă. A bâjbâit cu muncitorul lui și abia pe la miezul nopții, când noi eram foarte îngrijorați au sosit, uzi leoarcă, în tabără. Dar obiceiul lui cel mai năstrujnic, care o teroriza pe Vali era jupuitul viperelor și atârnarea lor prin toți pomii din jurul taberei.
Curioasă este viața noastră a amenajiștilor. Turiștii nu reușesc decât în trecăt să culeagă frumosul și tainicul locurilor. Amenajiștii se leagă de fiecare loc, căruia îi scurmă tainele, el își seaman sufletul peste tot, prin toate poienile și fundurile de văi pe unde colindă. Nicicând nu poți să pătrunzi sufletul unor locuri mai bine decât cu această viața de “hoinar al pădurilor”.
18 august 1960
Ultima înserare la Făgețel.Tainică și plină de sens, poate de data aceasta și de amărăciune. Regretele plecării din acest loc, vestita tabără de la Făgețel, sunt prezente. Peste ani de zile, amintirea acestor zile va fi un glob luminos în clipele de meditare a oamenilor care au trăit aici aproape două luni.Și pentru noi, zilele acestea rupte din viața noastră și presărate în priveliștea și iarba fragedă de la Făgețel, va rămâne de neuitat. În ceața aducerilor aminte vor rămâne și figurile de aici: Aurică șmecherul, Nea Dumitru și Mama Stana și toți ceilalți ail or, cu Stănica cea mică, cu noatenii, cu Căta și ceilalți din Cracul Stancii. Imagini vii, trăite, asimilate in filmul vieții noastre.
S-au scurs câteva zile în care s-au succedat evenimente într-un ritm alert, ce nu mi-a permis să le înșir aici la vremea lor. În 10 august a plouat toată ziua. Dimineața pe la 11 ne-au venit în vizită geologii care stau în Cracul Stepănului și împart aceeași mizerie cași noi. O familie foarte simpatică – familia Bercea – de care ne-am apropiat mult în cele câteva ore de discuții.
Seara a sosit casierul și șefii noștrii în control, directoarea , inginerul șef-Smejkal și șeful de șantier –Fantaziu. Au dormit aici, în condițiile noastre două nopți, au controlat și au găsit totul bine. Le-a plăcut mult tabăra. După plecarea lor am plecat și noi la Gurahonț să o vedem pe Codruța. Ieri am sosit la Herculane și după un marș forțat de 8 ore am ajuns din nou la tabără. Am găsit totul bine, cu excepția lui Damian, care nu a venit nici astăzi, deși promisese că se va întoarce luni.
E trist să fii puțini în tabără.Noroc că aseară au găzduit la noi doi proiectanți de drumuri de la ICAS. O seară plăcută, la foc, cu radioul miraculos. Azi am fost pe teren în triunghiul frontal, pe Cracul Comănențelor. Versant foarte abrupt, stâncos, lung. Seara la întoarcere am intâlnit o geoloagă și am venit împreună până la tabără. O durea tare stomacul și li se terminase pâinea. Le-am dat pâinea ce o adusesem de acasă.
Acum seara, oamenii au făcut un foc mare, un adevărat foc de tabără. De adio. Pălălaia mare se observa desigur și din golul alpin. Străpunge întunerecul și predispune la visare.
20 august 1960
Ieri am trecut în etapa 2-a, Opleșata. Mutarea a fost plină de peripeții. Dintr-o informare gresită, Stana nu a venit cu caii din Cornereva și a trebuit să chemăm caii de la Opleșata, de la stâni. Au venit târziu, pe la 3 și jumătate. Bagajele pregătite au fost încărcate pâna la ora 4, când pe cerul perfect senin pâna atunci, a apărut peste culmea Burbii, un mic nouraș. Caravana, cam prea încărcată, cu numai 4 cai, a pornit. Când s-a ajuns la Cracul Stancii, jumatate din cer era acoperit, soarele s-a ascuns și tunetele îndepartate se apropiau mereu. Cu toate acestea am pornit mai departe, sperând ca vom scăpa de porțiunea grea a potecii, pe stâncarie goală.
Urcușul greu, încărcătura mare, făceau ca pașii să fie rari. Furtuna se apropia. În punctual numit “la cerc” poteca trece peste o piatră mare, înclinată, alunecătoare. Pentru a o evita, s-a ocolit puțin sub ea, pe o porțiune mica pieptișa și tot stâncă. Al treilea cal care avea vopseaua, din opintiri, I s-a rupt chinga și șeaua cu bidoanele au căzut jos, rostogolindu-se de câteva ori. Norocul, că fiind bine închise, nu s-a vărsat nimic din vopsea. Am sărit imediat la bidoane și pentru moment le-am ascuns într-un tufiș. Nu mai vedeam posibil să le urcăm în acea seară. Am dat drumul la ultimul cal, care a alunecat cu ultimele picioare de pe piatră și a început să se rostogolească. A făcut 4-5 tumbe. La cea de-a treia tumbă i s-a rupt chinga, a scăpat de încărcătură și noroc în semintișul și buruienile din marginea potecii în care s-a oprit și s-a ridicat imediat. Nu a pățit nimic. La câteva minute s-a dezlănțuit ploaia, cu piatră mare cât oul, năpraznică , cu trăznete, ce a ținut vre-o oră și jumătate, în trei reprise.
Până în seară am putut aduna toate bagajele, ude leoarcă, le-am urcat pe cai și uzi până la piele am ajuns seara în Opleșata, la ușa stânii, unde am și rămas o noapte. Ne-am uscat, am mâncat și am adormit obosiți, care pe unde.
21 august 1960-Opleșata
Ne-am trezit cu un cer senin și limpede.Ne-am refăcut moralul, am întins corturile, ne-am organizat bine și înca în acea zi, după amiaza, am plecat la lucru, toate echipele. Nu mai era timp de pierdut. Se apropia toamna, în câteva zile turmele vor coborâ în sate și vom rămâne singuri în munți.
1 septembrie –Opleșata
Suntem de mai bine de 10 zile în Opleșata, în golul acesta alpin, izolat ca o insulă pe o culme secundară ce se desprinde din Culmea Munților Cernei, între Valea Iaunei și Valea Craiovei. Suntem la peste 1400 metri altitudine. Ducem o viață grea, aspră, de trudă . Frigul și vântul ce pătrund până la os sunt permanent prezente. Drumurile zilnice sunt lungi și urcușurile în prag de înserare, cu care se încheie activitatea zilnică, sunt amare. Alimentația e mai săracă, aici aici abia găsim lapte, oile au ințărcat. Cartofii și porumbul de fiert au rămas la Făgețel.
Stăm înghesuiți într-o stâna veche, puțin amenajată și în cele trei corturi, care de data aceasta sunt resfirate , ascunse prin pădure pentru a fi scutite de vânt. Aranjarea lor, priveliștea taberei, dovedesc zile de restriște. Într-o noapte a venit ursul în gol și a speriat caii. În goană au trecut la câțiva metri de sforile de ancorare a corturilor. Suntem totuși în vecinătatea stânei.
Se muncește pe brânci, zi de zi, până la extenuare, pentru a scăpa de această etapă și a coborâ pentru ultima etapă la cantonul silvic “La Schit”, la vărsarea Văii Craiovei în Cerna. Atmosfera de încordare este generală și se menține cu încăpățânare. Timpul frumos care a ținut de când am urcat aici este o adevarată binecuvântare.
Cu cinci zile în urmă, într-o dupa amiază ne-a vizitat Doina, sora lui Vali. A venit de la Cornereva cu pădurarul Laitin. A rămas o noapte și a rămas impresionată de viața noastră. Aducea vești bune de la Gurahonț, toți erau bine. În seara sosirii, am stat mult de povești. Era si Ovidiu. La un moment dat Doinița întrebă dacă avem purici. În momentul următor, Ovidiu, pe care il gâdila un puric pe piept, bagă repede mâna în cămașă și scoate între degete demonstrativ, purecul. A fost un haz de zile mari.
A doua zi a plecat împreună cu Vali, care își terminase stagiul în munte. Era și timpul. Se comportase eroic , cum nici nu ași fi crezut, în toată această etapă din Cerna.
In dumineca următoare, ne-am deplasat cu o parte din efectiv la o stâna de pe Cracul Gâștii, limita unitătii noastre, pentru două zile. Trebuia să lucram parcelele de la Izvorul Văii Craiovei. O zi frumoasă, veselie. Bagajele pe doi cai. Ovidiu își gătise de dimineața o fasole uscată cu cârnați. Mâncarea era într-un sulfertaș pe cal. Cand am ajuns la stână, rupți de foame, Ovidiu nu a mai găsit cârnațul în fasole. Pe drum, Gogu Bârlan a băgat degetele în sulfertaș și a scos cârnațul. Ovidiu a bănuit imediat cine a fost făptașul- ce a fost apoi la gura lui.
Ieri am avut din nou un control, inginerul Stănciuc de la București. A făcut și recepția partial a ce făcusem până atunci. Mulțumit de tot ce a găsit, aici în munți.
Aseară s-a așternut ceața și a început ploaia.Azi dimineață a bătut cu putere vântul, apoi spre amiază zările s-au deschis și vântul s-a domolit. Azi am gonit mult. Întorcându-mă de la lucru am urcat în Vârful Opleșata, din mijlocul golului, să mă bucur de vizibilitatea frumoasă și să visez. Înserează. În timp ce scriu, soarele a căzut în spatele Boldovenilor. Când am venit, soarele era înca de-o șchioapă sus și profila umbra Opleșatei pe apa Motrului Sec, cu țuguiul ascuțit pe Piatra Cloșanilor. Ce minunată perspectivă de aici. În spate, spre apus este șirul continuu al Munților Cernei , ce urcă din Arjana Bogâltinului până departe în Godeanu, Paltina, iar mai departe se profilează Pleșa, Piule, Peleaga. Aproape, în aliniament cu Opleșata se văd confluențele văilor ce se varsă în Cerna:Prisăcina, Iuta, Topenia, Iauna, în jos, apoi Craiova, Olanul, Balmeșul, Cărbunele, în sus. Apoi, la capătul culmilor paralele ce coboară toate până la o linie, culoarul lung al Cernei, de 60 km., impresionant de linear. Pe versantul stâng se observă arida ruptură termală, cu abisuri, dinți fierăstruiți și pereți imenși verticali de calcar. Peste ruptura termală, câteva văi mai mici, aici în dreptul Opleșatei: Arșasca, Râmnuțele, a căror obârșie coboară culmea separatoare dintre bazinul Cernei și văile Olteniei, într-o șea joasă de unde se văd jucând dealurile Izvernei și de la Baia de Aramă.
Admirabili munți, modulare a lumii, înălțare și abis, întunerecuri și luminișuri, funduri de văi și culmi. Cât de mult vă îndrăgesc, cât de mult trăiesc prin voi, nici nu pot uneori să mă înțeleg. Îndur zile de trudă și amar, fascinat de minunăția lor. Nici unde liniștea vieții mele nu e mai cristalină ca aici, în pustietatea țancurilor. Tainici și minunați munți, vă las. A coborât înserarea și răcoarea. O ceața albastră, ceața înserării se așterne pe văi, pe orizonturi. Luna s-a ridicat stingheră și privește și ea adâncurile. Pe culmile ce încă mai sunt puțin rumenite ale Godeanului și Micușei, se preling niște zdrențe de nourași, ceață albă, ca vata. În albastrul verzui, metalic al cerului la apus, joacă în amurg o stramă de nor.
Din Opleșata și din ceilalți munți au plecat oile. Câinii se aud lătrând la stânile de jos, iar tăcerile genunii hăuesc peste altarele înălțimilor.
10 septembrie 1960
Vremea urâtă care a venit pe neașteptate, ne-a alungat din Opleșata. Pe un vânt puternic și o ceață deasă, umedă și rece, ne-am făcut miercuri dimineața bagajele, le-am încărcat pe cei doi cai barbate ai Dodei Stana, ne-am încărcat și spinările noastre și pe căi neumblate, pe poteci uitate de om, am coborât la Schit. Am rătăcit puțin, totuși dupa amiază am ajuns jos.
O luncă frumoasă pe valea Cernei, sub parapetul sever al rupturii termale. O clădire sănătoasă și încăpătoare a cantonului silvic, care ni se pare palat după nesfârșitele săptămâni în corturi. Câteva zile am lucrat mai lejer, recreindu-ne. Nopțile le dormim bine, liniștiți, cu căldura necesară. Parcă am coborât într-o altă lume, care deși pustie, pe aici rar vezi câte un trecător, e totuși primitoare.
A înserat. Azi e o zi de repaos, când majoritatea oamenilor au plecat acasă pentru câteva zile. Cantă plăcut radioul în cameră, soba scoate fum, dar și încălzește. Pe geam zăresc piramida din lemn din luncă, profilată pe verdele pădurii de dincolo de Cerna. Clipe tainice de visare, în care gândul îmi zboară la multe. Visez la Codruța mea dulce, al cărei zâmbet nu i l-am mai sorbit de atâtea săptămâni, visez la viitorul ei, la trecut, la atâtea lucruri frumoase.
Rezervele de optimism și de răbdare îmi sunt pe sfârșite.
25 septembrie 1960 – La Schit
Au trecut încă două săptămâni de muncă asiduă pe Valea Craiovei. O vale sălbatecă, în totalitate împădurită cu făgete virgine. O potecă abia conturată pe vale. În rest albie virgină, cu trunchiuri căzute și putrezite, cu buruieni adeseori cât omul, cu mult bolovăniș, cu porțiuni dificile de trecut. Și….zilnic trebuie să urcăm 5-8 km. pe această vale. Dar a dat Dumnezeu și am terminat cu bine toate lucrările.
Viața aici, deși în condiții mai bune, a fost totuși izolată de lume. În amonte la cca 3 km. este cătunul Cerna-Sat, cu cca 10-15 case, singura așezare permanentă de pe Valea Cernei. Aparține de comuna Cloșani și toate legăturile cu comuna lor este pe jos, peste Dealul Cernei. În josul văii, nu aveau motiv să circule. Așa că, cu adevărat am făcut pustnicie, ca la un schit.
Efectivul nostru este mai redus. Pentru alimente tot Doda Stana cu caii. Noroc în radioul care ne ține legătura cu lumea. Am aflat în acele zile de lansarea de către ruși a primului satelit. Într-o seară senină, privind cerul, am avut impresia că văd o lumină mică ce se mișca printre stele.Încep să-mi fac bilanțul campaniei ce se încheie.
Contactul direct cu muntele, trei luni de viață rudimentară, într-o regiune superbă, mi-a sugerat titlul unor poeme pe care vreau să le scriu. Poemul muntilor. Poemul golului alpin. Un cânt al înălțimilor azurii, al plaiurilor ondulate ce se pierd în siniliul zărilor, al liniștei ce domnește aici și al vieții ce se deapănă în aceste goluri.
Un cânt al bucuriei omenești în farmecul primitiv al culmilor pleșuve. O încântare pentru cei ce drumețesc pe aici. Poemul pădurilor. Poemul naturii.
M-a preocupat de asemenea problema pădurilor virgine pe care le-am întâlnit în această campanie, din plin.Întâi forma specială a trunchiurilor, elagate pe cca ¾ din înălțime, ceeace face ca volumul exemplarelor să fie mai mare decât cel din tabele. Apoi structura generală a acestor arborete. Un alt aspect ce m-a șocat este prezența bradului în aceste arborete, care parțial a fost extras de oameni. Făcut șiță pe loc și apoi transportată cu caii în sate. Singura intervenție umană în aceste arborete.
Peste o zi îmi iau rămas bun de la oamenii ce au trudit alături de mine și de toate aceste locuri superbe, de neuitat. Le voi mai vedea vre-odată sau voi rămâne doar cu amintirile ?
1 octombrie 1960 – Băile Herculane
Dupa lunile trăite în Valea Cernei, mai avem o scurtă etapă de petrecut în Stațiunea Herculane. Printr-o fericită întâmplare, ne-am pomenit cu o cameră în fosta vilă a comunității, în spatele bisericii și a hotelului Cerna. Pentru luna pe care o mai avem de stat aici, condițiile în care stăm sunt o fericire.
A venit și Vali cu Codruța care a crescut foarte mult. Stă bine în fundic și chiar și în picioare, dacă e ținută, merge de-a bușilea, face multe trăznăi. Spune: tata, mama, papa și alte cuvinte mai puțin deslușite. Înțelege foarte multe , vine să ne sărute, să-l sărute pe Love, leul acela roșcat care chițăie , să arate că vrea măr, etc.
Am dat o mână de ajutor colegilor care au lucrat aici și nu și-au terminat lucrările.
7 noiembrie 1960
Ieri după amiază am plecat din Herculane cu trenul . Am găsit la Timișoara totul bine, mai puțin căldura, care nu a fost remediată.
26 noiembrie 1960.
În sfârșit azi ni s-au reparat caloriferele. S-a găsit un dop de lemn la un cot al unei țevi , uitată acolo de instalatori. Încalzirea central este o noutate în oraș și noi suntem un bloc experimental. Acum în casa noastră e plăcut, cald, o atmosferă minunată.
Am început lucrările de redactare la birou. Atmosferă foarte plăcută. Ne prinde foarte bine perioada de sedentarism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu