Campania 1959 - Voevodu

                          15 martie 1959

            Prima  iarnă de când suntem angajați a trecut ca o nălucă. Ne-am pomenit cu zilele călduroase a lui martie, dătătoare de fiori ai plecării la munte. Deja boala o primisem.

                                30 martie 1959

            Au inceput a inflori caișii, corcodușii, alintați de căldura zilelor prevestitoare a primăverii. După o organizare și o pregătire sumară, ne-am luat zborul în cea de-a doua campanie. Într-o duminecă am plecat  împreună cu Costică Rădulescu și cu Iloiu. Eram prima echipă de cocori timpurii. Vali a rămas la Timișoara. Este din nou însărcinată și trebuie să o menajez.

                Am fost primii soli în Petroșani, cu misiune specială : trebuiau făcute câteva cubaje restante în bazinul Braia din ocolul silvic Lupeni.Cei de la OcolulSilvic Petroșani, unde urma să ne desfășurăm Campania au fost foarte binevoitori. Ne-au oferit o cameră pentru sediul amenajiștilor pe care am amenajat-o, cu mese și scaune.

                Apoi au fost câteva zile agitate. Am dus bagajele la Voevodu, în unitatea pe care  mi-o alesesem. Apoi am plecat la Lupeni pentru câteva zile. Ne-am cazat intr-o cameră mica la un oarecare Purece, din cartierul Braia, la marginea Lupeniului. Povestea cu păduchii lui Grigore, un muncitor de-al nostru, cantina improvizată deoarece nu aveam mâncare, sunt câteva aspecte  deosebite ale acestui preludiu al campaniei. Muncitori am găsit ușor în localitate. Lucrările de cubaje le-am executat grăbit și forțat, chiar pe lapoviță, pe valea grea și prăpăstioasă  Braia.

                Cele câteva zile de efort s-au încheiat  cu recepția făcută de șeful ocolului, inginerul Tatulici. Apoi ne-am întors la Timișoara.

                                12 aprilie 1959

            Am început propriu zis Campania. Oameni și bagaje, înghesuiți în mașina de teren a filialei, am plecat din Timișoara și după 6 ore am ajuns la Voevodu, unde vom sta întreaga campanie.

                Punctul Voevodu este o poiană destul de mare la o confluent  spre obârșia  Jiului de Est. Dece are acest nume nu am reușit să aflu. De fapt întreaga zonă are o mulțime de denumiri  foarte  interesante-poate vestigii ale unei istorii uitate. În mijlocul poienii o cabană mare din lemn cu trei nivele, cu un acoperiș  jucat, cu balcoane, deosebit de cochetă, ca un mic castel. Cabana fusese construită în urmă cu câțiva ani de către IFET-ul Petroșani, unde inginer șef era inginerul Nalea Vucea, fratele fostului nostru șef de șantier. Se spune că după  terminarea cabanei, au urmat reclamații, apoi un control de la București. Se spune că cei care au controlat afacerea, au văzut cabana splendidă, au chefuit și au zis : bine că s-a făcut așa ceva. 

                Parterul cabanei are o sală mare de ședințe sau recepții, o bucătărie și încă două camera oficiale. La primul etaj  este un hol mare, din care se intră  in cele câteva camere de locuit. Intr-una stă doamna Drăgulănescu, o femeie văduvă și în vârstă care este administratoarea cabanei. Destul de inchisă, severă, dar respectuoasă cu noi, care veniserăm cu o recomandare din partea inginerului șef Vucea. Am primit o cameră lânga a ei. Spațioasă, cu acces la un balcon, bine mobilată , cu covor pe jos. Condiții excepționale la care nici nu ne-am așteptat. La etajul doi alte câteva  camere, într-una din ele stau tehnicienii noștrii: Rădulescu și Găvăgină Țaranu.

                Accesul la Voevodu se face cu trenulețul mic forestier, care zilnic pe la ora 9 sosește de la Petroșani.

                                14 aprilie 1959.-Voevodu

            Am pornit pe teren. Poposesc într-o poiană în așteptarea muncitorilor. E senin, doar câțiva nori fugari pătează cu umbra lor rătăcitoare pădurile înca neînfrunzite. Astă noapte a plouat iar sus pe creste a nins. Aerul e pur și călduț.

                In vale se aude susurând pârâul Muncelului, ce izvorește  de sub cetinile umbroase și tainice a molizilor ce tivesc marginea pădurilor spre gol.  Departe, undeva pe cele culmi, pe Măgura, se mai zăresc oițe răzlețe de zăpadă.Aici insă, mai aproape de vale se simte cum începe să mustescă viața. Mugurii se umflă, florile au înpânzit pădurea și colțul  ierbii începe să răsară de-alungul pajiștilor. Ca un sol, venit să anunțe învierea pădurii, un glas ritmat: cucul. L-am urmărit și în alți ani. La început cântă timid, răzlet, peste întinderea pădurilor încă amorțite, apoi tot mai insistent, insinuant chiar, până când în toiul căldurii, înainte de a-și face dispariția bizară din concertul pădurii iși pervertește ritmica firească a motivului său sonor. Alături de cuc, concertul este întregit de multe alte păsărele.

                Stând așa în reverie, le auzi pe toate : susur de ape, foșnet de crăci, ciripit de păsări, vezi tot ce se întâmplă și toate aceste elemente se plămădesc în miracolul unic : liniștea armonioasă  și  grăitoare a codrului. Înțeles acest miracol, te absoarbe și te confunzi treptat cu el.

                                22 aprilie 1959 –Voevodu.

            De trei zile timpul s-a  posomorât aici  în  munte. Astăzi, am colindat un versant, am urcat pe o culme și apoi ne-am oprit. A început să ningă și ceața a strâns vălul  lăptos în jurul nostru. Am poposit în orizontul acesta miniaturizat, am facut un foc sub cetina câtorva molizi și am stat în așteptare. Ninsoarea s-a intețit, a început să se albească  pământul. Aici la 1250 metri, frunza încă nu a dat și floricelele abia răsărite prin pădure s-au ofilit de frig și acum de zapadă.

                Se vede în jur doar cca 50 metri, iar mai departe  doar siluete  ce se pierd în ceață. Vrând nevrând în acest décor de iarnă  trebuie să-ți apleci atenția la măruntul ce te înconjoară. În ușor obscurul cetinilor de molid se scurge o întreagă viață.

                                9 mai 1959 – Voevodu. 

                Lucrăm pe Valea Cerbului. E o vale domoală, presărată de fânețe ce se întind în special pe culmi, zdrențuind pădurea. Toate fânețele de aici sunt înzestrate cu colibe. Sunt din lemn, destul de stabile și bine amenajate, cam întunecoase însa, cu geamuri mici, în care oamenii locuiesc o mare parte din an, stând cu vitele pentru a mânca fânul pe care nu-l pot coborâ în vale.

                În zilele acestea când pădurea are culoarea verdelui crud, e o adevărată încântare să te plimbi prin aceste fânețe. Colindând , am ajuns la coliba lui Negoi Dumitru Buhan. Priveliștea de aici este magistrală. Nici unde caracterul de dominant nu este mai pregnant decât aici. Frontal, golul alpin al Parângului cu vârfurile: Mândra, Slăvei, Câlcescu . În stânga vârfurile  domoale împădurite, sumbre, ale Caprei, Buha, Sălanele. În dreapta depresiunea Petroșaniului ce se zărește până  în fund, estompată de alte vârfuri: Negrele, Ciglău, Piule,.În prim plan se pierd într-o adorabilă  dantelărie  fânețele presărate printre pâlcuri de pădure. În spate, zidul intunecos al pădurii de pe Culmea Frunților.

                Duhul acestei poziții este inegalabil, prin complexitatea și dominanța  priveliștei  și  prin armonizarea sentimentelor inspirate.

                                14 mai 1959.

            Cu  tot timpul urât ce s-a așternut de câteva zile , continuăm să bântuim coclaurii. Azi spre amiază s-a luminat puțin. Vârfurile mari au  câte o caciulă pufoasă de nori.

                Am terminat cu lucrările în Valea Iepii, o vale greu accesibilă, cu pante mari. Se deosebește  de celelalte văi pe care le-am amenajat: Copăciosu, Cerbu, Molidu. Eu  străbat toate coclaurile, parcelă  cu parcelă. Vali, care s-a acomodat deja cu ambianța, cu numeroșii locatari ai cabanei , lucrează  atât cât poate în jurul cabanei: descriere parcelarî  și cubaje. Are doi muncitori.

                Muncitorii pe care îi avem la toate echipele, pe care i-am găsit în cea mai mare parte aici, rămași de la lucrările de împăduriri,  stau la  o cabană la câteva sute de metri în aval de cabana noastră.

                                18 mai 1959.

            Început de săptămână  dar  și  început de vreme rea.Cer înorat, mohorât. Cu toate acestea plecăm la lucru de dimineața. Am intrat în bazinul Pârâului lui Pătru, sau Bilele  și  anume pe Pârâul Cracului. Am urcat într-o plantație  și a început o ploaie deasă, burnițată. Ne-am aciuat sub o cetină de unde privesc în vale printre siluetele zvelte ale câtorva molizi regenerați natural, zbenguiala ceții și traiectoriile picurilor de ploaie.

                Așa cum e acum, muntele e mahmur și trist. Încep să înțeleg parcă, dece “momârlanii” sunt în general oameni închiși, posaci, dece peisajul montan cu capriciile lui se reflectă  și  în  stilul  construcțiilor lor: colibele cu geamuri mici, cu lumină  puțină. E foarte interesant acest paradox: aici  în țara zărilor, unde oamenii au mai ușor viziunea  spațiilor largi de pe culmi, cu lumină multă, ei sunt  totuși  închiși  , sobri. Poate faptul  că ei trăiesc mai mult în văi, unde te simți  mereu copleșit, învins.

                                31 mai 1959

          Au trecut două  luni de când am venit pe teren. Munca e aceeași, asiduă , trudită. Urcuș  și coborâș  zilnic, mers de-alungul versanților,  pe  t imp  frumos  sau pe ploaie, cu atenția tot timpul încordată. Aceasta este viața de amenajist.

                Adeseori, pierd parcă simțul realității  și execut mecanic, zi de zi, o muncă ce devine uneori obsedantă. E adevărat că e o muncă  de cunoaștere continuă, de conturare a unor concepții, practice și de cercetare. Aici am întâlnit molidul pe care nu-l cunoșteam decât parțial. Am colindat bazine cu aspecte interesante, cu peisaje mereu noi: Răscoala, Copăciosu, Cerbu, Iapa, Molidu, Bilele, Cândeșu, Bârloagele, Grivei, Piciorușul.  În general terenul e greu, cu pante mari. Alaltăieri, într-un tur de forță, am ieșit din limitele unități  și am colindat de la Gura Potecului, peste Seaca, Puru, la Iezărul Șurianu. Cât de splendidă e toată Obârșia Văii Sebeșului. întins compact de molid, fără urmă de altă specie, doar cu petele parchetelor și a arsurilor.Pantele sunt în general domoale, încât parcurgerea terenului e o adevarată  încântare.Poieni splendide cu denumiri interesante: Luncile Prigoanei, Oașa, etc.Este doar prima incursiune aici, într-o lume aparte, a plaiurilor domoale împădurite cu molid. E parcă ceva din peisajul Nordului îndepărtat.

                Profilat pe orizont, Vârful lui Pătru cu versantul nordic acoperit de jepi. Aștept alte zile de evadare, alte colinduri pe culmi.

                Vali e mult acasă la cabană. Burta crește, nu o mai  las pe teren. Completează  carnete, citește, lucrează  prin casă și crește în pântece  bucuria  viitorului  nostru. Copil drag, iți  voi putea oare  insufla toată  sfințenia pe care am gasit-o  eu în culmile astea prelungi și tainice?

                Cu câteva zile în urmă am coborât la Petroșani, la șantier și pentru aprovizionare. La  întoarcere am adus  o mulțime de puișori de găină  pe care ziua  îi ținem într-un mic țarc, peste vale, iar noaptea îi luăm într-o lădița în cameră. Mai zilele trecute, într-o rariște  pe  un versant am dat peste un cuib cu puișori de cocoș de mesteacăn. Micuți  dar foarte iuți. Am reușit să prindem vre-o șase și în geanta de teren i-am adus acasă. Seara i-am băgat  în aceeași  lădița  cu puișorii de găină. S-au zbătut toată noaptea iar dimineața  erau toți morți. E o specie atât de sălbatecă  în cât nu poate suporta captivitatea.

                Tot in zilele trecute am avut și un eveniment neplăcut. Un muncitor de-a lui Costică Rădulescu, oltean din Andreești Gilort, Solomon Ioan, a cules câteva ciuperci otrăvitoare  , Amanita muscaria, care semănau cu crăițele, Amanita cezarea  de la el din Gilort și cu toate avertismentele lui Rădulescu, le-a mâncat seara. Bineînțeles, s-a intoxicat grav, a trebuit să-l coborâm  la Petroșani unde a stat în spital vre-o săptămână. Cred că s-a lecuit de ciuperci.

                                9 iunie 1959.-Mănăstirea Lainici

            E duminecă. Am planificat împreună cu familia Pătrășcoiu, șeful de șantier, o excursie la mănăstirea Lainici, din defileul Jiului. Am luat de dimineața trenul din Petroșani și am coborât la halta Ilie Pintilie, în apropierea mănăstirii. Am vizitat în fugă Mănăstirea Lainici. Întemeiată  în 1817 de către boieri gorjeni, într-un loc pustiu, îndepărtat, Poiana Lainici, până  unde se circula foarte greu pe vechiul drum roman. Mănăstirea a fost loc de adăpost pentru Tudor Vladimirescu în zilele de restriște, azi e un loc de reculegere. Prin fața mănăstirii trece drumul de pe Valea Jiului, construit încă  înainte de primul razboi mondial, realizându-se astfel o nouă  legatură între Ardeal și Țara  Romanească.

                Pădurile ce acoperă  versanții abrupți din jur sunt alcătuite din fag, cu pâlcuri de gorun și exemplare rare de tei, carpin, mesteacăn, înverzesc frumos și armonios priveliștea din jur, priveliște închisă, de vale. De aici în amunte începe defileul  propriu zis al Jiului. Drumul, barat pe anumite porțiuni de aliniamente de duzi, fagi, frasini, se strecoară încet în defileu, în special după ce trece  frumosul pod arcuit , cu arcadele-i  elegante și în general cu o frumoasă arhitectură. Urmează  apoi clădirea  impozantă a fostei vămi de la Lainici.

                De aici în amunte lunca dispare și drumul e săpat pe o mare parte în stâncă, chiar în surplombă, urmarind valea vijelioasă a Jiului. Pe tot restul drumului de cca 12 km. până  spre Surduc, valea se zvârcolește  înspumată  în ocoale largi printre picioare de stânci, de culmi secundare, pe care le-a dăltuit cu forța-i  timp de milenii. Ai tot timpul sentimental  dezorientării  în această  vălurare dezordonată de versanți și de picioare de stancă. Cotiturile mari pe care le face valea nu te lasă  să întrezarești firul și direcția  principal  a văii. Priveliștea  e impresionantă, emoționantă, creând sentimentul complet al neliniștei   și zbuciumului.

                Pe versanții abrupți, colțuroși, garnisiți de stâncării, se încăpățânează  totuși  să trăiască: fagul, pinul, mesteacănul, teiul și o mulțime de arbuști. Acum în primavera  e  plin de flori, ce cățărate pe toate stâncile ornează minunat micropriveliștile.  Atât  ele,  prin culorile vii cât  și  zmocurile de iarbă  prinse pe cleanțuri, înveselesc monotonia zbuciumată  și  intunecată  a  granitului  și andezitului.Ca originalități  deosebit de interesante în peisaj sunt limbile de stânci  ce  pătrund în interiorul buclelor Jiului, care prin dimensiunile mult reduse față  de grandiosul versanților, apar prietenoase.

                Peste tot în acest defileu sunt impresionante construcțiile curajoase ale liniei ferate: viaducte, tunele, ziduri de sprijin uriașe, care îți impun  un sentiment major, tonic, în învălmășeala aceasta naturală de forme sculpturale, care în totalitate te copleșesc.

                Am parcurs pe jos tot a cest defileu. Vali a rezistat eroic, deși gravidă  în  luna patra. Pe parcurs am intâlnit cateva țigănci, care au ghicit “fetelor”. Spre seară am ajuns la Petroșani, apoi a doua zi la Voevodu, la treburile noastre.

                                12 iunie 1959. –Voevodu.

                Ploi interminabile. Un an foarte ploios. De două săptămâni curg șiroaie de apă din nori negricioși, pâsloși,  ce acoperă toate  culmile din jur. Aici în fund de vale, norii negri întunecă zarea, închid  orice  dorintă  de  evadare. Ploile acestea interminabile sunt obositoare, obsedante, deprimante. Avem noroc de micul confort pe care ni-l oferă cabana, care ne concentrează în micul orizont al familiei.

                                17 iunie 1959 – Gura Potecului.               

                Pe neașteptate, ieri s-a făcut timp frumos. E atâta bucurie în albastrul cerului mult așteptat, încat toți suntem plini de optimism. Pieptul respire  mai  adânc, până  în fund, ozonul pădurilor de molid, piciorul calcă  mai sigur și te duce cu îndrazneală  pe  coaste.

                Am început să dormim la stâni , la minunatele  stâni din acești munți.  Pe culmea ce inconjoară  unitatea,  stânile se țin lanț, unele a satelor din câmpie, altele a Lomănărenilor, alte a Sugăgenilor, ca: Muncelul Birăoanilor, Piscul Răscoalei, Frunți, Bilele, Gura Potecului, Smida Mare, Smida Mica, Sălanele, etc. Stânile  sunt adevărate așezăminte de cultură și serioase puncte sociale. Viața la stâni  e trăită  cu mult sens, totul decurge după un dichis tradițional : urcatul la stâni, aranjarea stânelor, măsuratul oilor, activitatea zilnică, nedeile, etc.

                                La stânile din Valea Sebeșului și Valea Lotrului grija stânelor este în sarcina femeilor, a “băcitelor”, adeseori fete tinere. Datorită acestui fapt, toate stânele sunt curate si frumos aranjate.

                Sunt minunate înserîrile și nopțile  aici  pe culmi, în clincănit de clopote și hămăit de câini. Pulsează  aici o viață  încărcată  de tradiții, neschimbate de 1-2000 de ani. Cât farmec poți  găsi  aici, în această  viață  pastorală, bucolică.

                Am colindat azi pe poteca ce duce de la Gura Potecului la Poiana Muierii. O porțiune dintre Gura Potecului și Smida are o perspectivă  unică  asupra depresiunii Petroșanilor. Privirea se întinde până la vârfurile semețe ce mărginesc depresiunea: Straja, Negrele, Ciglăul, Arcanul, Oslea, Piatra Iorgovanului și semeața  cetate a Retezatului .O înserare splendidă  la Gura Potecului. Albastrul adânc al cerului e pătat de fuioarele deslânate a norilor, înroșite de soarele în amurg. Peste siluetele zvelte ale molizilor  grupați neregulat, armonios, se văd crestele neliniștite ale Parângului, a Mândrei, singura parte alpină  a acestor munți. Spre răsărit, peste unduirea domoală  a Văii Sebeșului se înalță culmile  prelungi ale Cindrelului și  Ștefleștilor. în spate, de pază  stă  Vârful lui  Pătru. Decor liniștit, cu armonie  în linii și splendid ca și colorit.

                Înserează. Departe undeva se aude șușotind apa Șeselor. În jur mai clincăne tălăngile de la vacile ce pasc pe plai. În stână  pâlpâie  focul și au inceput poveștile. La ora balmoșului au acces în stâna și ciobanii. În rest e doar domeniul băcițelor. Ciobanii afară la oi. Luna aproape plina păzește admirabilele întinderi.

                                23 iunie 1959.

            Am început finisajul lucrărilor la U.P.III. Azi am pornit pe Copăciosul, să  lichidăm  cu pâlcurile  răzlețe. Vremea e iarăși  instabilă, după  o săptămână  admirabilă. Plouă, grăbit, pripit, ca vara. Între ploi, lucrăm, în timpul ploilor ne aciuăm  pe  la  colibele ce sunt din abundență  aici. E plăcut acum în “țara colibelor” de pe Jiu. Iarba a crescut mare pe toate poienile, împestritată de flori.  Cartofii au crescut în grădini și  peste tot e liniște. Cântă greierii, se aud gaițele câteodată, țipând. În rest, totul e tainic, meditativ, splendid.

                M-am obișnuit atât de mult cu aceste “tăceri grăitoare”, în care de câte ori cobor la oraș, chiar pentru o zi, mă întorc surmenat. E armonie multă și în sufletele noastre, înțelegerea e stăpână  în cămin și rodul dragostei noastre crește, se zvârcolește  nerăbdător în pântece.

                                2 iulie 1959.

            A început farmecul plimbărilor pe culmi, în răgazul de lucru pe care ni-l lasă timpul urât. Aproape în fiecare zi ajung în țara zărilor întinse, pe culmi. Cunosc acum toate împrejurimile , toate zările și toate mi-s dragi.Din nou dormim pe la stâni. E foarte plăcut, oamenii se deschid ca florile, în bunăvoință, dacă știi cum să-i iei și am cu mine în permanență o cheie misterioasă: aparatul de fotografiat.

                Indrăgesc mult stănele, viața aceasta primitivă, naturală, păstrată aproape intactă de sute și mii de ani, e leagănul sufletului românesc și mai ales aici, în acești munți, ciobănitul ia dimensiuni de epopee.E aici împărăția cornutelor si a băcilor, care au adus cu ele aici in munte curățenia, ordinea și bineînțeles feminitatea. Fiecare stână îsi are individualitatea ei și figurile-i caracteristice. Chiote, veselie, uneori și puțin dezmăț, sunt trăsăturile caracteristice ale vieții pe aici. Jienii sunt  ceva mai primitivi și la toate stânele de aici sunt fete.

                Astă noapte am dormit cu Vali la Plaiul Frunții și de unde la început la o stână nu ne-au  primit și eram puțin supărați, am fost primiți la o alta cu toată dragostea. Desigur și aici aparatul de fotografiat și-a făcut efectul. Mi-a plăcut felul în care Vali a gustat din originalitatea acestei vieți. Dimineața am asistat la parade  boitului, când toți:  flăcăi, fete, erau roșii, vopsiți cu vopseaua noastră cu care marcăm limitele. Mi-s dragi oamenii ăștia simpli și naturali, aici în munte nu e prefăcătorie. Vali a remarcat figure foarte interesante și frumoase de fete. E multă sănătate în toți.

                Stau în gol, îmi cântă vântul în cetinile  molizilor, cant  straniu, șuerat. Privesc zările și stânile ce le mai am de colindat, știu că în fiecare voi găsi flori frumoase ale sufletului românesc. Mă despărțesc cu multă greutate de fiecare din ele și mi-e inima amară. Parcă tot ce văd, tot ce simt mișcând în întinderile astea, îmi e drag.

                                22 septembrie 1959.

            Au trecut aproape trei luni decând nu mi-am mai notat impresiile. Au fost luni de muncă trudită, printre ploi, ca să ne putem îndeplini norma, să terminăm de amenajat unitatea. Luna august a fost excesiv de ploioasă. Au fost 18 zile lucrătoare  cu ploi. Am avut o problema și cu muncitorii. Cei din zonă  nu mai veneau la lucru și a trebuit să apelăm  la muncitorii ce veneau la pădure, la exploatări.

                Aflasem că peste munte, în Valea Lotrului la Brezoiu, făceau amenajări colegi de-ai mei de an. Într-o sâmbătă, împreună cu Costică Rădulescu am urcat pe Sălanele, apoi prin Poiana Muierii, am ajuns la Obârșia Lotrului, apoi la cantonul silvic Vidra, iar seara după un drum de 45-50 km. am ajuns la Brezoi. I-am găsit pe colegi, erau la un bal. A doua zi, am luat calea întoarsă. A fost o primă  performanță  în drumeție pe care o făceam. Aveam deja antrenament.

                În  urmă cu câteva zile am dus-o pe Vali la Gurahonț. Se apropie sorocul. Stătuse destul în munți.

                                18 octombrie 1959.

                Acum când scriu, mă cuprinde un dor de voi care sânteți departe la Gurahonț, unul înca în neființă, încât dorul mă arde ca un foc, mă copleșește singurătatea,  nu  mai am răbdare. Mi-e silă , aproape, de toate coastele pe care le-am îndrăgit  atât, deoarece mi-am lăsat sudoare și viața presărate în ele.

                A ruginit în mii de nuanțe pădurea. Arde. Arde Lolaia, arde Bârlogul, scapăra Sterminosu și vâlvătăile astea ale sfârșitului unei veri, a unei campanii, mă macină. Te vreau, micuțul meu, rod al dragostei de om, de natură, fiu al codrului, te vreau micuț, plăpând, să te cresc falnic  și de folos lumii. Îti urez, ca o ursitoare, că mă voi  îngriji  în tot lungul vieții  să-ți  dăltuiesc un destin luminos, îți  urez  să  fii sănătos, tare, să te îndrăgostești  de viață ți de natură, așa ca cei ce ți-au dat viața, să iubești mult oamenii și  să dai rod vieții tale, muncind neobosit, creind, contribuind prin aceasta la viitorul luminos al omenirii.

                Să trăiești!  Codrinul sau Codruța tatii.

                                23 octombrie 1959.

            Și aici….începe viața unui om.

                  Telegramă.

                Sărut mâna!  Am sosit.

                                                Codruța’

                O originalitate a mamei mele. Telegrama expediată din Gurahonț  in 21.10  orele 18\30, sosită în Petrila în 22.10 și primită de la șeful trenului forestier ce urca la Gârbovina, in 23.10 orele 10\35.

                Altă telegramă.

                Bine ai venit, îngeraș scump.  Vă sărută pe amândouă.

                                                                                                Tăticu

                                8 noiembrie 1959.

                Mi-a fost dat să o văd pe Codruța mea scumpă abia după atâta timp de la naștere, aproape trei săptămâni. În noaptea de 19/20 octombrie am visat că se născuse un baiețaș frumos, necrezut de frumos și cumin te pentru un nou născut. Parcă la nașterea lui eram și eu acolo. A doua zi, marți, de dimineața le-am spus oamenilor visul, tocmai pentru a verifica veridicitatea visului. În ziua aceea am lucrat pe Sterminosu, la cubaje Biterlick, pe un versant accidentat, până la Poiana Lolăii. Toată ziua gândul mi-a zburat numai la Gurahonț, la copilașul dulce pe care îl visasem.Seara, obosit, mergând spre cabană urmăream pe toți pe care-i întalneam să văd, care imi va anunța bucuria. Dar, bucuria nu mi-a fost hărăzită pentru acea zi.

                Am lucrat și miercuri, tot greu, plin de nerăbdare și cu impresia că m-am înșelat cu un vis neadevărat. Joi, nu am mai putut răbda teroarea singurătații și a dorului și  ca să mă destind am coborât la Petroșani. Nici aici nu am aflat nici o noutate. Vineri dimineașa, tocmai ajunsesem la Cimpa la cantonul C.F.F., hotărât să  urc la lucru, când Prepelișă, de la Serviciul de construcții a IFET-ului mi-a spus că am o telegramă  la gara Lonea, în care spune ceva, că…a …sosit…și nu mai știe ce. La câteva minute a sosit și trenuțul și șeful de tren mi-a întins telegrama. Am deschis-o – un singur rând, cu câteva cuvinte. Eram convins că este de la Găvăgină, tehnicianul care plecase de două zile la armată și care mă anunța că a sosit, probabil la unitate. Am început a citi în grabă: sărut mâna, am sosit…parcă de grăbit nu-mi dădeam seama de sensul cuvintelor… dar când am citit semnătura, Codruța, m-am încălzit de-odată, m-am dumirit și am rămas așa câteva minute, zâmbind departe unui  îngerasaș  scump ce se scălda  abia  de câteva  zile  în adorabila lumină a existenței. Bucuria că eram tată, că aveam o ființă mică plămădită din mine, o minunată  îmbinare  a cuvintelor ce-mi anunțaseră  bucuria, toate, toate mă umpluseră  de atâta  senin, încât nici nu mă mai gândeam  ca ași fi  dorit un băiețaș  întâi. Sa trăiești  fericită  și  cuminte, Codruța tatii.

                Am lăsat lucrul și am plecat la Petroșani să anunț  Marietei și Mariei Vucea bucuria și să trimit telegrama

de răspuns  . Apoi seara am urcat la Voevodu. Vestea au aflat-o repede toți cei de la Voevodu, pentrucă mă grăbeam să mă laud tuturor.

                La câteva zile , dumineca, am vorbit cu Doinița, sora lui Vali la telefon și am aflat noutăti. Așa cum știam, Vali era la maternitate și până  la nouă  zile degeaba ași  fi încercat să o vizitez. Speram să pot ajunge acasă peste o săptămână, sau cel mai târziu prin 2-3 noiembrie, după ce ași fi terminat lucrările. Aveam înainte o săptămână  în care trebuia să termin cu recepțiile și cu lucrările neterminate de tehnicieni. Am muncit răzbit dar….nu am putut termina. M-a încurcat tehnicianuil Ștefan Vasile. Am strâns din dinți și am răbdat. Spre marele nenoroc, săptămâna ce a urmat a fost cu un timp  mizerabil. Duminecă am vorbit la telefon cu Vali și eram atât de nerăbdător de-a le vedea, încât toată săptămâna  aceea a fost un adevărat calvar. Cu greu a trecut totuși, am încheiat  Campania cu un mic banchet la restaurantul Carpați și apoi imediat, la două noaptea, sâmbăta, mi-am luat zborul.

                Am ajuns la Gurahonț după o călătorie plină de nervi și nerăbdare, dumineca în 8 noiembrie la 5 după amiaza. Am sosit pe neașteptate, am făcut o adevarată surpriză. După ce i-am sărutat pe toți, era și  Bujor cu Norica, fratele și cumnata, am ajuns și la bobocelul scump  și drag, de mult visat. Dormea, îmbujorată, cu o expresie a feții  atât de senină și drăguță  cum nu m-am așteptat pentru un copil de nici trei săptămâni. Două zile cât am stat acasă, nu m-am putut dezlipi de lângă  ele. . Vali era slabă, ofilită, pentrucă  abia cu patru ore înainte ieșise din spital        după o complicație, o infecție apărută  la câteva  zile după  ce ieșise din maternitate.

           

                        22 noiembrie 1959

          Ai venit iarăși  să ne vezi tăticule drag? Suntem acuma bine, sănătoase și eu și mămica. Eu am crescut  în greutate, am acum 4,58 kg. Mănânc mult, foarte mult și o supăr câte odată pe mamicuța, pentrucă mi se strică stomăcuțul  și am crampe și cârâi mult.O supăr  pe  mămicuța  și cu masa în timpul nopții. Dar mie mi-e foame și strâmb gurița, caut, mânecuța, degetul, le sug și dacă nu iese nimic plâng.

                Altceva nu fac nimic, decât mănânc  și dorm. Uneori stau cu ochii deschiți  și  mă  uit. Nu văd aproape nimic, totuși ceva mai luminous, mana  ce se mișcă uneori și am învățat  să  întorc  ochișorii  după boțul  acela luminos. Tăticu spune că acesta este capul dumnealui sau a lui Mica. Eu nu îi cunosc bine încă, sunt micuță și mintea mea e atât  de mică, încât nu cunoaște nimic. Când  dorm, mă supără  o muscă, se așează  pe față, pe nas, pe ochișori și mă gâdilă. Atunci strâmb năsucul, gurița și  cârâi. Astăzi  tăticu a făcut la mine: țâc, țâc și eu am încercat să zâmbesc. Îmi place când imi face măicuța mea baie. Strâng  gurița, mică, mică și  măicuța spune  că o țin așa frumos și după  asta mă cunoaște  când  îmi  place ceva. Am păr negru mult și ochișorii albaștrii  închiși.

                Tăticule, acum ți-am spus destule, am obosit. Te rog frumos roagă-te să primim căsuța noastră acolo la oraș, să fiu aproape de dumneata, să mă săruți în fiecare zi și  să  fie  și măicuța  mea fericită.

                               

                        13 decembrie 1959

                   De la Gurahonț am plecat la Timișoara , unde am început perioada de redactare a proioectului de amenajare. O etapă de sedentarism bine venită.  Peste două, trei,  luni, când ziua va începe să crească, ne va apuca iarași dorul de munte.

                Instituția noastră s-a mutat în oraș, în clădirea imensă a Dicasterialului, construită de Maria Tereza, unde  funcționeaza  și toate instituțiile  judiciare ale orașului. Mutarea birourilor, provizorat, acomodare. Pentru moment locuiesc la fratele meu. Urmează să primim din partea instituției un apartament. Cand? Vali și Codruța sunt tot la Gurahonț. Le vizitez din când în când.