Jurnal de campanii - Partea 1

   INCEPUTURI

1 septembrie 1956  -RÂUL  DE   MORI

Inceput de practică după anul III de silvicultură.

Am poposit la poalele Retezatului ,la marginea impărăției culmilor, la marginea visurilor ce așteaptă a fi trăite. Am poposit intr-o dimineață cu lumină și azuriu, cu țancurile dârze, fierăstruite, ce sfâșie senina zare, de-asupra liniștitei țări a Hațegului.

Am poposit aici in țara dacilor  ce mai trăiesc și azi, cu firi blânde, cu mult suflet, cu multă credintă, oameni ce să-i pui la inimă. Veniți din lumea forfotei, a goanei, simțim ca un balsam liniștea de templu a naturii din acest colțișor de țară.

                Popas simbolic.

            10 septembrie 1956  -  Gura Zlata

     Au trecut deja 10 zile  decând suntem aici in lumea minunilor, a frumuseților nespuse. Am uitat complet de lume, de forfotă, de evenimente –suntem plini numai  de liniștea și pitorescul  coastelor astea abrupte  și a țancurilor golașe .

                Am stat câteva zile la Râul de Mori, la sediul ocolului silvic. Am cunoscut șefii, inginerii , restul funcționarilor, am cunoscut evenimentele comunei, tot ce se poate vedea  intr-un asemenea sat de munte. Clădirile ocolului silvic se află într-un mic parc, fosta curte a clădirii contelui Kendofy , fostul proprietar al unei mari părți  a Retezatului. In comună și în imprejurimi se află câteva vestigii istorice. In comuna sunt ruinele unei clădiri impunătoare din piatră, se spune că ar fi fost o inchisoare. În marginea unui cătun din vecinătate, la Suseni, se află ruinele unui castel, cocoțat pe o culme stancoasă. Am vizitat și o altă comună invecinată, Clopotiva, in apropierea ruinelor vestitei Sarmisegetuza Ulpia Traiana.

                In urma cu 6 zile am urcat aici la Gura Zlata, cu o căruța a ocolului.Suntem in inima munților, lângă zbuciumul continuu al apelor repezi și săltărețe ale Râului Mare. Cabana in care stăm este situată pe o morenă glaciară, cu bolovani imenși, aduși de ape la viituri, din inălțimile Văii Zlătuia. De pe cerdacul cabanei, priveliștea este destul de limitată , deși la inălțime față de vale. In amonte și in aval pe Râul Mare , versanții puternic inclinați, opresc   privirea.  In față, o coastă stâncoasă, cu vegetație rară: fagi, mesteceni, pini. Sus pe creste, buchete de molizi . Jos, peste vale, intr-o mică luncă se află o cabană turistică și micuța casă de odihnă a lui Brătescu Voinești, care a indrăgit mult aceasta vale. Din spatele cabanei coboară în salturi Valea Zlătuii, ce-și adună apele de sus de pe crestele Retezatului.

                Am fost zilele trecute sus pe culmi. Am fost cu Vali, colega si logodnica mea  si cu un brigadier de vârsta mea. Am urcat pa Valea Zlătuii, pe lânga Lacul Gemenii , am trecut prin intinsurile acelea de grohotiș din blocuri de stânca mari, de sub  Poarta Bucurei. Din Poarta Bucurei s-a deschis minunata perspectivă  a salbei de lacuri din Căldarea Bucurei, apoi vârfurile Peleaga, Păpușa, Custura si altele. O priveliște extraordinară. Am coborât apoi pe malul Lacului Bucura, unde am sorbit  Dumnezeiasca oglindire a crestelor  înconjurătoare  in apele albastre si liniștite. Ne-am odihnit puțin, apoi ne-am întors pe același drum, urcând  la Poarta Bucurei și apoi coborând pe Valea Zlătuii. După coborâșul  prin întinsul de grohotiș , am intrat  în întinsurile de jepi , printre  care se inaltă maiestuos   patriarhii inălțimilor, zîmbrii. Coborând pe Valea Zlătuii am trecut prin poieni cu covoare de mușchi în care se infundă piciorul, prin doborâturi  cu zmeuriș și printr-o monumentală pădure de molid  cu trunchiuri  bine elagate. Am ajuns la cabană obosiți frânți  ,dar cu minunea munților în suflet.

                Azi e o zi pură ca aceea in care am ajuns in Țara Hațegului. Ne odihnim, așteptăm alte zile cu alte experiențe.

                13 septembrie 1956 – Gura Apei.

                Am pornit azi dimineața de la Gura Zlata pe poteca ce șerpuiește alături de apa mare si spumoasă. Am străbătut cale lungă, cu pași de drumeți liniștiți și în tot drumul ne-am intâlnit  doar cu o caravană de cai si măgari, ai unui pădurar și ai brigăzii, ce coborau la vale. Le-am dat bineața, am povestit ceva cu ei si am pornit mai depar te. De ieri, timpul s-a stricat. A plouat tare, apoi a inceput a burnița, munții s-au invelit in ceață și s-au intunecat văile. Pe o astfel de vreme șușuitul apei pare trist, straniu. Astăzi  s-a mai răzbunat ceva cerul, dar tot timpul au gonit pe cer norii mânați de forțe nevăzute. Am tot ascultat povestea cărării si a apelor inspumate, cu multe dorne, am trecut peste cateva pâraie și într-un târziu, se făcea spre amiază, am văzut in zare cum se lărgește valea, am bănuit atunci că de acolo o fi incepând Râul Șes. Și așa a fost. Am mai mers câtva, cu boccelața pe băț, cu ranița in spate și cu dragul în noi și am ajuns la confluența  celor două râuri  mari: Lăpușnicul și Raâul Șes. Nu departe de aici am intâlnit pe pădurarul de vânătoare  Gelmo, Italian, care sta aici in departarea asta de 12 ani. Am ajuns apoi la cabane: cabana turistică, o vilă pentru inspecții și….pentru noi. Mai jos pe vale o altă casă pentru pădurar. Ambele clădiri sunt construite de prințesa  Hohenlo, din Germania, care inchiriase niște munți de la Kendofy  pentru a veni la vânatoare. Curioasă pasiune pentru tânara și văduva prințesă, vânatoarea.  Să vină aici din Germania pentru a vâna capre negre.

                Ni s-a povestit că tot aici in munți mai trăise o figură interesantă. O femeie mai mult bărbat, severă, care iși bătea slugile și mânuia foarte bine arma de vânatoare. Era botezată Maria Magdalena și a fost mulți ani cabanieră la cabana Buta. Era originară din comuna Câmpul lui Neag.

                Vila prințesei în care am fost cazați este mică, drăguță, cu două nivele și cu o perspectivă mninunată  pe valea Lăpușnicului.Aici e o mică luncă la confluența Lăpușnicului Mare cu Lăpușnicul Mic. Cabana turistică de alături era a paznicilor prințesei și a vânatorilor. Are o mobila deosebită, din lemn, simplă, vopsită  in negru cu flori mari viu colorate , pictate pe negru. Un stil de mobilă  veche, stil medieval, prea incarcată și sobră. Scaune mari, un gen de fotolii, lăicere, cuiere  si ceea ce da aspectul cu totul medieval, candelabrele de pe pereți.  Casa era luminată doar cu lumânări, câte trei pe un suport care avea forma unei embleme, cu o cununiță sus. Pe perete mai atarna  un cocoș de munte.

                Ce atmosferă interesantă trebuie sa fi fost aici in vizitele prințesei. Incerc să o intuiesc, dar nu mă pot acomoda cu acest stil de ambianță. Va trebui insă să ne acomodăm  cele câteva zile cât vom sta aici.

                Familia paznicului de vânatoare, Toniuti  Gelmo, soția sa Nina și copilul de 10 ani, Guido, sunt foarte amabili cu noi.

            17 septembrie 1956 – Gura Apei.

                După vifornița aceea cumplită de acum două zile, au urmat zile senine frumoase. Ieri am făcut un tur de forță prin munți. Am pornit-o pe jos pe Valea Lăpușnicului Mare, pe o potecă minunată, prin păduri de molid și brad pe luncile văii, arareori cu fagi seculari și  am ajuns  la pepiniera Rotunda. Un loc incântător. Aici valea Lapușnicului  se lărgește un pic, se mărește perspectiva in aval, se zăresc munții ce dau în cei ai Banatului. Coastele inverzite frumos cu rășinoase, presărate ici colo cu mesteceni și câteva goluri cu arsuri. In jurul pepinierei, ce te uimește prin îngrijire și curățenie, străjuiesc niște fagi imenși.

                A fost o zi senină, pură, cu o vizibilitate spleandidă. Lăpușnicul susura merea alături. După câteva ore de mers, prin aceleași lunci impădurite, am ajuns la Lunca Berhinei, acolo unde pe stânga urcă marcajul pe culmea Slăveiului și pe la Crucea Trăznitului.In dreapta se varsă Pârâul Galbena. Ce minunat loc și aici. Lunca este mai largă, bine impădurită, cu mici poieni din care apare perspectiva stâncilor Stănuleților. Imediat în apropiere se află pepiniera Drăgșanul, sub coastele Stănuleților. Aici am găsit 4 țigani ce reparau gardul și mai sus la confluenta pârâului Drăgșanu i-am găsit pe ceilalți, care tocmai luau masa. Am stat de vorbă cu Dobre, bulibașa lor, apoi am mâncat și eu. Îmi povestea de un urs pe care l-au văzut in acea zi, pe stânci.  Țiganii erau din Piatra Cloșanilor, hăt departe peste munți. Lucrau de 6 ani pentru ocol din mai până în  septembrie. Nu e ușor să găsești muncitori care să lucreze și să stea in asemenea pustietăți și condiții.

                Am lăsat țiganii și am urcat pe culme  , pe o petecă cu zapadă, prin iarba mare, uscată, prin jepi uscați, prin colțurile acelea de calcar, tot mereu pe lângă pârâul Drăgșanului. Am ajuns in culmea Retezatului  Mic. Ce minunată perspectivă se deschide din culme. În stânga Valea Jiului, în dreapta Valea Cernei cu Izvoarele Cernei, ca un culoar având în față creasta semeața a Oslei. În fundal  Piatra Cloșanilor , Vârful lui Stan și chiar Domogledul. Printre ele culmile domoale ce se intind până în întinsul Olteniei. În spate, zimțurile și zănoagele Retezatului. Mă simțeam in lumea mea, în împărăția culmilor, a zărilor albastre, pure și nesfârșite, a plaiurilor ce coborau lin si se pierdeau ca niște picioare in intunecimea verde a codrilor.

                Am pornit  pe  culmi, trecând prin Drăgșanul, Piatra lui Iorgovan, Paltinul,Galbena, unde la o îngrămădire de stânci  am găsit cea mai frumoasă priveliște. Am văzut toți munții Banatului, ai Cernei, culoarul Cernei, depresiunea Petroșanilor și în fund de tot, conturați pe zare, cu cununi de nori, cărunții munți ai Parângului. Am plecat apoi mai departe , trecând pe platoul muntelui Borăscu, de unde am văzut toată valea sălbatecă  a Lăpușnicului Mic, peste care apăreau vârfurile  munților Branu, Gugul, Godeanu. Căutând o stână , ultima ce mi se spusese că e incă cu ciobani, am lăsat poteca , m-am rătăcit  și am fost nevoit să cobor in valea Lăpușnicului Mic pe o coastă abruptă, printr-o arsură , pe firul uni mic pârâiaș. Se vedea parcă o cărare, dar al unui pas indrăzneț, nu putea fi al altcuiva decât al ursului. Mai jos am găsit și confirmarea – murdăria lui. Era si zmeuriș dar zmeura și frunzele erau mâncate. Am coborât greu , cu emoții, nu l-am intâlnit pe Moș Martin, dar nici nu mi-ar fi  căzut bine întâlnirea. Ajuns in vale, frânt de oboseală, m-am intremat puțin cu câțiva pumni de zmeurș și am ajuns la cabană pe înoptate.Vali mă aștepta cu multă îngrijorare.

                Încântătoare dar riscantă aventură.

            21  septembrie 1956 –Gura Zlata.

                Am părăsit cabana prințesei de la Gura Apei, unde ne obișnuiserăm totuși. Urma să mai stăm câteva zile la Gura Zlata. Duceam cu noi minunea și ineditul acestor pustietăți , amintiri de neuitat. Pe lângă acestea, o altă amintire, plină de duioșie. În timpul viforniței din zilele trecute, a nins pe munți și s-a făcut rece. Rândunelele care nu erau plecate se adunau cu zecile sub streașina cabanei, imediat lângă geam.În camera noastră făcusem foc și era cald. Am deschis fereastra si luam cu pumnii  zeci de trupuri plăpânde pe care le așezam in cameră. După câteva minute, in care se incălzeau, începeau să zboare prin cameră și apoi  când găseau  golul ferestrei ieșeau ca săgețile afară.

                În drumul spre Gura Zlata  am intâlnit pe Valeriu Pușcariu, președintele Comisiei Monumentelor Naturii împreună cu omologul său din Cehoslovacia, Kamerad. Am discutat, au fost impresionați de practica noastră in munți și am stabilit că a doua zi, când ei urcau pe Valea Zlătuii la lacuri, să-i însoțesc. Am ajuns apoi la Gura Zlata, ne-am reinstalat la cabană, unde eram deja familiarizați cu ambianța.

                Ieri am urcat cu cei doi la lacuri. A fost o zi foarte interesantă. Am asistat la toate discuțiile dintre ei și am luat astfel contact pentru prima oară cu problematica parcurilor naționale. Cu câțiva ani in urmă, in 1948, in Cehoslovacia se înființase un mare parc național : Tatra, care acum era un model de organizare.

                               

            27 septembrie 1956

                Ieri am coborât la sediul ocolului silvic  Râul de Mori. Practica se terminase. Ne-am luat rămas bun de la toți angajații, care s-au purtat excepțional cu noi. O surpriză neașteptată. La despărțire am primit o suma  bunicică de bani, să ne ajute la facultate.  Minunați silvici.

                CAMPANIA 1958 

                                                            CAMPANIA  1958 -BÂLTIȘOARA

            Runcu  - Gorj

                Anul 5 de facultate a trecut repede. Practic, am avut un singur semestru, cu ultimele cursuri, pe care le-am încheiat in  ianuarie. După  splendidul Crăciun petrecut la Golești, la casa părintească a lui Vali, ne-am întors la Brașov. Au urmat intâi ultimele examene,  apoi trei luni de muncă intensă  la proiectele de diplomă, pentru care ne-am cules toate datele necesare.

                Din ianuarie, după vacanță, fiind de acum căsătoriți civil, am primit o cameră la căminul Rusescu, la etajul celor căsătoriți. O simplă cameră de cămin, improvizat in fosta pușcărie a orașului. O atmosfera cazonă, cu paturi metalice, fără covoare și alte decoruri, ba chiar și cu ploșnițe. Era destul de mult și atât, pentru noi, trecuți de acum printr-o viață dură, plină de lipsuri.  Eram impreună, ne completam, visam la viitor pe care nu puteam să-l deslușim în acele vremuri cumplite de comunism, dar  eram  fericiți.

                Pe un reșou electric Vali gătea ce puteam cumpăra cu bani puțini. Cartofii prăjiți, laptele praf cu cacao, erau nelipsite.  Cu banii primiți în cele două luni lucrate la amenajări in vara trecută, ne-am  descurcat  până la vacanța de Crăciun.  Apoi, cu banii luați pe proiectele  de an ce le făceam colegilor, in special proiectul greu de torenți  în care mă specializasem, am dus-o până prin februarie. De acasă nu mai primeam nimic, toți o duceau foarte greu , și la Golești și la Gurahonț. În ultimele două luni ne-am ajutat cu banii împrumutați de la un coleg inimos, Gică Dascălu, care ne simpatiza mult pe amândoi. Ne-a așteptat de bani până am primit primii bani  la amenajări, in Campania 1958. Am reușit astfel să ne descurcăm.

                După aproape cinci ani de facultate, la începutul lui aprilie, înainte de Sfintele Patși, am părăsit Brașovul care ne era acum atât de drag, în care am depănat poate  cei mai frumoși ani din viața, în care ne-am inplinit,  in care nu puținele greutăți au fost mult mai mici decât cele ce ne vor aștepta. S-a așternut în noi o adâncă  tristețe, cu care am călătorit până la Gurahonț, in aerul pimăvăratec.

                Sfintele Paști  au fost in 13 aprilie. Au fost zile atât de plăcute, încât am depășit ușor starea de tristețe, firească la încheierea unei etape din viață splendide, irepetabile.

                                21 aprilie 1958

                În pufăitoarele sforțări ale locomotivei, trenul străpungea întunerecul, în urcușul spre Balota , in acea noapte de aprilie 1958. A urcat gemând până în apropierea gării, apoi, scăpând de greutatea urcușului a inceput să gonească intins, scandând ritmica șinelor, pană ce și-a odihnit răsuflarea in gară. Pe geamul deschis, aerul unei primavera  întârziate intra aspru, tăios, în compartiment. Prin întunerecul complet, a apărut o nălucire roșietică, o rumeneală ce cuprindea tot cerul spre  nord –est. Călătorii ce nu mai trecuseră de mult pe aici, erau desigur mirați de această arătare. Era reflexul in nori a flăcărilor de la sondele de la Țicleni, la zeci de kilometri depărtare.

                După controlul roților de rutină, trenul a pornit mai departe, legănând emoțiile de care eram stăpâniți, plecând în necunoscut. Așa a fost primul contact cu Oltenia anului 1958, regiune in care urma să ne petrecem o bună parte a anului.

                Primisem comunicarea șantierului in care vom lucra printr-o telegram  de la ing. Vucea, șeful șantierului, în timpul Sfintelor  Paști la Gurahonț. Ne intrebam ce vom găsi acolo, în Gorjul de care auzisem atâtea, ce condiții, ce oameni ? Erau gânduri  ce ne străpungeau în nesomnul nopții. La Filiași am schimbat trenul  și curând am trecut pe lângă imensele flăcări ce ardeau la sondele de la Țicleni.

                Odată cu zorile am coborât  la Târgu Jiu. Destul de ușor am găsit șantierul, instalat intr-o baracă, unde am intâlnit șefii și colegii, care in zilele anterioare făcuseră instructajul . Ne-au informat in mare despre șantier și despre tot ce ne aștepta. Ne-am luat aparatura si actele necesare și în aceeași după amiază am plecat cu o mașină spre Bâltișoara.

                Am ajuns spre seară și prima impresie a fost deplorabilă.  Dealuri goale, hidoase, un carst pustiu ce domina  din spre nord satul, iar mai in fund vârful înzăpezit al Pleșei. Un vânt tăios, rece, înfigea in noi țepe de indoială, de teamă. Începeam o experianța nouă, necunoscută. Lui Vali i-au dat lacrimile. Eu căutam să-mi strunesc emoțiile, temerile.

                Domnul inginer Câmpeanu, un coleg de șantier, ne-a fost dădacă.  Ne-a instalat , cu caracter provizoriu la familia Zmeu. Alt soc. Oamenii erau insă niște zmei foarte cumsecade. Obosiți de drum, de o noapte nedormită, de șocul noului, am schimbat câteva vorbe cu gazdele, care ne-au servit cu mâncare, apoi am adormit cu imagini sumbre in noi.

                                22 aprilie 1958.

            Când ne-am trezit a doua zi, lumea era cu totul alta. Un soare puternic si căldicel dădea alt sens fiecărui element din decorul ce ne inconjura și ochii noștri   odihniți au început  a găsi un farmec în întreaga priveliște. Foarte repede ne-am acomodat cu regiunea și cu oamenii. Zmeilor le-a plăcut de noi și nouă de zmei și din provizorie, gazda a devenit  permanentă.

                Lunile petrecute acolo cu Domnica și Luța Zmeu, au fost minunate. Domnica o iubea de-a dreptul pe Vali și o ingrijea. Avea si ea o fată cam de seama noastră, care era plecată la Craiova. În ziua următoare instalării, am făcut un instructaj cu inginerul Pătrășcoiu, care lucra și el pe șantier. Oameni de lucru am găsit in sat. Ni i-a adus pădurarul. Acesta a fost inceputul unei campanii de amenajări, împletit cu grija terminării proiectelor.

                            23 aprilie 1958.

                Astăzi e Sfântul Gheorghe.Am rămas acasă. În Bâltișoara e Praznicul Dealului.Pe dealul cu vii a ieșit preotul, a făcut o slujbă, apoi într-o poiană însorită  s-au întins mese cu pomeni  pentru săraci, veniți din satele din vale.Sarmale, pilaf și alte mâncăruri de post, servite în milenarele strachini de lut, în jurul cărora oamenii stăteau pe vine. Pământul era rece. În lungul meselor a trecut preotul cu praporele, s-a cântat Christot a Înviat, apoi s-a mâncat. In tot timpul mesei echipe de muzicanți țigani, fiecare cu câte o țigancă solistă, au cântat imprejurul mesei.

                Minunat prinos de gând și faptă închinat Creatorului , la începutul unui an , pentru a dărui belșug. Un obicei  străvechi, poate reminiscența a unei vechi credințe .Praznicul Dealului de la Bâltișoara are loc la începutul ciclului de vegetație la vii. Aici viile ocupă un loc împortant în economia satului , încât li se acorda o importanță deosebită.Asemănător este Praznicul zis Gherman, de 11 mai, in comuna alăturată Runcu, în cinstea urcării vitelor la munte.Obiceiuri foarte interesante , care le cadențează  viața cu mult sens.

                După masă a fost nedeia, în rariștea de stejari de la marginea satului spre Brădiceni. O atmosferă incinsă, de veselie, de energie dezlănțuită  în dans. O adevarată expoziție de costume populare, care m-a impresionat prin varietatea lor și armonia de culori. Toată lumea poartă aici costume populare și intelectualii. Frumusețea portului popular de aici din jurul Runcului o formează iile. Șorțurile sunt în general modeste, sărace, în schimb iile au o bogăție de motive si culori rară, o armonie în îmbinarea culorilor.

                La aceste nedei care se țin pe rând în toate satele, vine lume multă din toate satele vecine. Se fac mai multe hore, hore deschise cu obiceiul luatului  înainte. Cântăreți violoniști țigani și  cate o solistă tot țigancă, deobicei fardată, îmbracată tot in costum popular. Figura vestită de solistă este Ioana Piperoanea, bătrâna, se spune că o veche prietenă  a  Mariei Lătărețu, care era tot de pe aici din Lelești. Câteva melodii foarte solicitate:”Păsărică de sub nori, ia-mă și pe mine-n zboriu” și “ Leliță Marie”. Nedeia ține până în amurg, când răcoarea și întunerecul împrăștie lumea, cu gândul la următoarea nedeie. Frumoase obiceiuri și minunați oameni unde nici nu mă așteptam.

                                1 mai 1958                  

                Ostentativ poate, nu serbăm și am urcat în munte. Am intrat deja după câteva zile intr-o binecuvântată liniște, aici la poalele munților, pe plaiurile însorite ale Gorjului. Parcă pentru prima dată trăiesc cu adevărat  o înprimăvărare în pădure. Alaltăieri, când am intrat prima oară în pădure, mugurii fagilor erau doar umflați și roșii-ruginii. Aseară când ne-am intors băteau în verde. Mâine când vom urca iarași îi vom găsi ușor desfăcuți. E atât de puternic acest sentiment al învierii naturii, al renașterii. Creează un fundal al sentimentelor și a stării generale de o prospețime  și un optimism inegelabil altor stări.

                Trăim viața din plin, zi de zi, alături de cucul ce-și cântă taina și de râul ce-și spumegă avântul, impresii pe care doar le-am visat , de mult.

                            5 mai 1958  

                Unitatea de Producție IV Pleștioara {o.s.Runcu} , care ne-a fost repartizată, are o formă curioasă, ca o pulpă de porc, cu ciolanul, partea ingusta, spre est. Ea include  versantul drept al văii Sohodolului, ce iese din munți la Runcu. Este o unitate înfundată, fără drum de acces, departe de satul in care stăm. Din primele zile când am început lucrul, a trebuit să stau la “Cruci”, în pășunea bâltișorenilor, la câțiva kilometri buni de sat. Am găzduit la stâna lui Nea Lăpăduș. Oamenii cu vitele incă nu urcaseră. Aici măsuratul oilor  urma să fie pe 11 mai.

                “Crucile” este o așezare frumoasă, o poiană la poalele Pleșei, cu o perspectivă scurtă asupra Cheilor  Runcului și o alta intinsă spre câmpia Olteniei. Câteva stâni, unele imprejmuite, altele doar cu pruni și nuci in jur.Pădurea din jur incă nu a înfrunzit. Sus pe vârful Pleșei, zăpada pe care am găsit-o când am sosit la Bâltișoara a rămas doar ca petece sub pădure. Printre ele plin de brebenei, ghiocei, viorele.

                Sus pe culme e un teren aproape plan, foarte interesant. Multe doline, mult grohotiș și un aven mare.Arboretul de fag e foarte des si deși în vârstă, are inălțimi foarte mici. În dosul Pleșei, spre pârâul Sărături un alt loc așezat, împădurit, cu multă leurdă. Puțin mai departe “Claia Gagii”, “Prihodul de la Sărături”, numeroase polițe și abrupturi deodebit de interesante. Pentru mine, tot acest relief carstic, cu curiozitățile sale, sunt o noutate. Pe toate acestea le-am zonat ca rezervații.

                Cu fiecare zi, mă obișnuiesc tot mai mult cu pădurea și cu amenăjarile,

                                14 mai 1958. – GURA  SCOCULUI

            După câteva zile de întrerupere , în care am lucrat răzbit la proiectul de diplomă , in 12 mai am urcat cu inginerul Vucea, șeful de santier, la “Gropul”. Intram intr-o zonă de cca 12oo ha de pădure virgină, compactă, un bazin total înfundat și fără nici o posibilitate de cazare. A fost un drum plăcut, într-o zi cu soare. Am urcat întâi pe poteca de sub carstu Bâlții, sub poalele Pleșei. Un popas și fotografii in Poiana Găinușii, apoi un coborâș întâi lin si apoi puternic înclinat pe Gruiul Băiașului, iar apoi popasul final  în fundul văii, într-o mică poienița la Gura Scocului. Nici o stână , nici o șansă de cazare.

                Până seara ne-am ticluit o colibă. Încăpătoare, pentru toți cei ce eram in echipă. Un singur acoperiș înclinat, acoperit cu scoarță, cetină, pe jos cetină , frunze. Partea deschisă a colibei era spre apa Șipotului, ce curgea vijelioasă la câțiva metri in față. Am folosit și câteva scânduri vechi, rămase de la o stână distrusă din apropiere.

                Am stat acolo 10  zile , cât ne-au ținut proviziile și până am terminat tot bazinetul: Bazinetul  Scărișorii. Pârâul Înfundat, Pârâul Tisului, Pârâul Gruiul Băiașului. Totul  împădurit compact, cu pădure virgină de fag foarte interesantă, cum nu mai vazusem. 10 zile în care nu am văzut decât interior de pădure, fără nici o perspectivă. Noroc cu hărțile cu curbe de nivel și cu altimetrul ce-l aveam in dotare. Plecam dimineața, urcam o culme, apoi până seara treceam alte culmi și seara ne întorceam la colibă. Muncitorii din sat, neumblați pe aici, erau complet dezorientați.

                Păstrăvii, bureții de fag erau în toi. Creșteau ca niște ciorchine pe trunchiurile fagilor seculari . Aveam o bună sursă de hrană. Pădurea virgină de fag, polietajată, cu coloanele trunchiurilor curate, netede, cu vechimea lor, cu toate tainele ce le ascundeau, m-a impresionat profund. Au fost și momente mai critice. Câteva ploi torențiale, cu trăznete prin apropiere, când foile de cort intinse pe acoperiș nu puteau stăvili complet șuroiala apei. Apoi, în câteva nopți ursul a venit la stâna ce se instalase în apropiere, vămuind oile. Uneori noaptea, fumul des și acru ce umplea coliba ne scotea afară grăbiți, călcând în străchini și în alte obiecte culinare rămase decuseară în fața colibei.

                Paza colibei în timpul zilei și întreținerea focului era în grija lui Gheorghe Lupulescu, un sătean mai sărac de minte, dar foarte conștiincios cu sarcina lui. Ziua își pregătea lemnele de foc, uneori adevărate trunchiuri uscate de fag, ce țineau focul toată noaptea. Din când în când, când nu avea de lucru, trăgea câte un chiot ce făcea să răsune întreaga pădure. Eram mulți. Cu tehnicieni și muncitori  12  oameni. Serile la pâlpâiala focului erau adevărate șezători, cu povești și râsete. O viață primitivă, austeră , dar plină de farmec. Am invățat de la oameni gustul bun al cafelei de orz prăjit,  bineînțeles și savurosul gust al bureților, păstrăvilor.

                Oh. Toate vor rămâne doar amintiri sfinte. Locuri și clipe în care am presărat mereu suflet.

                                16 iunie 1958. – Gura Plaiului.

            Prima evadare pe culmi. Ne-am cazat la stâna Gura Plaiului, așezată pe un picior de plai, cu o perspectivă  întinsă, extraordinară. Toată noaptea a bătut un vânt rece, prelins de pe zăpada ce a căzut în zilele trecute pe munți. Spre dimineată vântul s-a potolit  și la deșteptare ne-a întâmpinat un soare jucăuș, vesel, ce se zbenguia prin pălălăile de fum ale focului din stână. O dimineață sfântă, cu orizont larg, care a făcut să mă înfioreze și să  ne pătrundă de sensul vieții în munți.

                                17 iunie 1958 – Dosul Pătuleagului.

                        Ne-am mutat la o altă stână. Înserare pe un țanc de piatră, săltat din întinsul unei păduri de fag cu brad. O legănare de culmi ce coboară și se întretaie , barate în fund de un alt munte. Privesc de-alungul văii și simt  alinarea pe care mi-o dă legănarea de culmi și văi, perfect echilibrată.

                În prim plan vârfurile molizilor cu conurile atârnate, apoi în fundal țancurile frământate ale Dosului Pleșii și a Gropului.  Adie  lin vântul, înfiorând frunzele câtorva plopi din apropiere. Câteva păsări cânta imnul înserării. Nici unde  ca aici, în inima munților nu simt liniștea ce te pătrunde în toată ființa. Un cuc a început să,  cânte în depărtare. Superbe și tainice sunt înserările în munți. Fiecare amurgire e o dramă.

                               

                                18 iunie 1958 – Dosul Custurelei.

            Ca in fiecare zi  plecăm dimineața și ne întoarcem seara. Cu toată monotonia – uneori- și oboseala muncii, această viață continua in aerul pur al pădurii și sub bolta vie a ei, e o adevarată încantare.         

                Rătăcim pe culmi, uitate, părăsite, pe unde oamenii foarte arareori umblă, pe unde potecile s-au astupat     

Brazii uscați și încărcați cu beteala lichenilor s-au rupt și au căzut pe poteci. Găsim doar urmele proaspete ale ursului..Culmea Custurelei, lungă, complet impădurită, zimțuită ca o custură, întortochiată  și  presarată de “crovuri”. Pustie. Aici și păsările le auzi rar cântând. Totul e misterios.

                În munca noastră  nu mergem doar pe culmi și poteci.Pornim uneori de-alungul coastelor, pășind greu, apăsat, ca să nu alunecăm la vale. Jos se aude șușotind Gropul, iar sus se zbenguie culmea, când apropiindu-se de noi, când depărtându-se de noi mult in sus.Trecând pe versant, pe trasee neumblate de om, intâlnim rarități: brazi mici, pitici, copleșiți și îmbătrâniți, fel de fel de ierburi, ba câte o floare, ici colo stânci, alte aspect  rare, care toate ne încantă.Culeg deobicei flori și ierburi  parfumate: orhidee, dumbravnic și mi le prind la cingătoare.Tot timpul îmi trimit  câte o undă mirositoare. Ne prinde ploaia. Ne aciuăm sub câte un brad, iar când ploaia se intețeste luăm pelerinele pe noi  și așteptăm. Ne interiorizăm. Gândurile sunt însoțite  de o undă de tristețe. E  trist când ești în pădure și plouă. Gândurile zboară departe. Gândesc la Vali. E plecata la Brașov  și mi-e dor de ea. Îmi amintesc de emoțiile pe care le am seara când întârzie pe teren, de greul pe care îl îndură  ea, dormind în condițiile mizère  pe care le avem aici, de tot sacrificiul și eroismul ei. Mă înțelege atât de mult sufletește.

                A trecut ploaia, a sticlit o rază de soare. În pădure frunzele incă foșnesc de picăturile de  ploaie  ce cad din coroane. Plecăm mai departe, cu aceeași simfonie tainică a codrului vibrânda in mine.

                            19 iunie  1958. – POIANA SCĂRIȘORII

                Asătazi am plecat din munte spre a merge la Brașov, pentru examenul de stat. O zi senină, splendidă. În trecere spre sat urmăresc toate culmile pe care le-am bătut cu piciorul . Nostalgică plecare din munți.

                            15 iulie 1958.- Gura Plaiului.

                Ne-am intors de la Brașov. Am trecut cu bine examenul de stat.După  câteva zile am fost repartizați unde am cerut: ICPDS Timișoara.

                Am parăsit definitive  Brașovul, care in 5 ani de studenție ne-a marcat sufletește. Prilej de tristețe.

                Am revenit la Bâltișoara, la zmeii noștrii. Am lăsat-o pe Vali în sat să se refacă, iar eu am urcat în munte. Ce splendoare îți oferă peisajul de la Gura Plaiului. O adevărată Gură a Raiului.

                                20 iulie 1958. – Gura Plaiului.

            Suntem în toiul verii. E Sfântul Ilie și jos “în țară” e mare nedeie la Stroiești. N-am coborât, pentrucă e cale lungă și am cam rămas în urmă cu lucrul.

                După aproape o lună de întrerupere, în care am devenit și noi ingineri, cu un succes neașteptat pentru puținul timp de pregătire, am urcat cu câteva zile in urmă, sus, in lumea noastră.Lumea noastră e departe de freamătul lumii celeilalte, de căldura caldarâmurilor, de zgomotul mașinilor. Ea e aici, la înălțimi de multă  liniște

, în mijlocul  unor priveliști superbe, mereu vii.

                Am urcat în munte miercurea trecută cu tot convoiul nostru obișnuit: un cal,cu bagaje.Drumul lung, în cea mai mare parte prin pădure, cu glumele presărate  in cele 6 ore de mers. Am ajuns sus la Gura Plaiului, la reședința noastră temporară, în jurul amiezii. Liniște. Liniștea adâncă  și tainică a firii, pe care o găsești în permanență aici  în golul alpin. Decorul pe care îl cunoșteam: frumos, echilibrat, odihnitor, cu unduiri verzi de culmi, presărate cu fagi izolați, sferici. Culmea prelungă a Arcanului pe fundal, înviorată de câteva stâncării și de zveltul pâlcurilor de molid, rămase răzleț la limita fagului.

                Cabana, stâna model ascunsă  într-o  vâlcea. În jur petele negre ale țarcurilor și staulelor de oi. Nenea Nicolae, figura aceea respingătoare de om rău, zgârcit, se muncea să doboare un trunchi uscat- un schelet de fag.Focul făcut sub el îl mistuise până  la mijloc și după câteva lovituri de topor se prabuși cu un zgomot spart, într-un nor de cenușă.

                Ne-am instalat in “hodaia” noastră. În lipsa noastră  au trecut pe aici niște  doctori veterinari , veniți la oi. Nea Nicolae a venit să ne întampine, să dea mâna cu noi, să ne povestească ce s-a mai întâmplat pe aici. Parcă e puțin schimbat, mai sociabil. Între timp l-a mușcat un câine și a îndurat  mult, a fost și la spital. Ne-a îmbiat cu niște jântița, eveniment mare. Spre seară au venit și ceilalți ciobani cu oile. Nea Torică, adus de spate, bătrân, cu o figură care nu-I  trădează  bunătatea. E o fire total diferită de  cea a bădiei Nicolae. În familia acestei stâni, stână cooperatistă, mai este un alt bătrân sfătos, venit de la câmpie, de la întovărășire. Neînvațat cu muntele a venit in primavera  aproape  gol, slab, de ne-a apucat mila când îl vedeam, zgribulit ,  pe  timp urât. Mai e și un copilaș, gras, roșcovan, puțin cam molatic.Nenea Nicolase îl injură  în fiecare seară de răsună plaiul.      

                În aceeași  zi am avut vizita și inspecția inginerului  Vucea, insoțit de soția lui. Seara a fost haz mare  și atmosferă  plăcută. În camera noastră, cu așternutul  de cetină  pe  jos, inventarul s-a  înbogățit  cu o saltea plină cu frunze de fag și cu două  perine  pneumatice și cu admirabilul”Turist”, un radio portativ, o adevarată  raritate aici, pe care l-am cumpărat la Brașov, după  susținerea  licenței. Târziu în noapte s-au liniștit spiritele și am adormit. Noaptea, ca deobicei ne-au trezit vizitele lupilor, anunțate de lătratul furios al câinilor și bulucirea oilor în țarc.

                Dimineața,  inspecția a plecat în vale iar noi ne-am înprăștiat cu toții prin întunecatele păduri, la muncă.

                                22 iulie 1958.-Varful Pleștioara

                Sentimentul înălțimii, al “culmii”, e un sentiment unic, magnific, în trăirea spirituală. El este prezent și în clipa în care te urci pe o masă spre a vorbi mulțimii, dar mai ales în existența ta pe semețe piscuri. Se petrece în tine aici, pe culmi, o adevarată transformare sufletească. Se petrece aici, în tine, intruchiparea unei năzuinți permanente, aceea de inălțare. Perspectiva largă, cu fundalul incețoșat al zărilor, care naște o anumită virtuozitate a sufletului, este răsplata efortului fizic depus pentru a ajunge aici. Efort fizic si moral, căci nu poate fi neglijat efortul de voință  necesar.

                Sentimentul puternic pe care îl trăiești aici este parcă realizat și de unilateralitatea  trăirii, aici trăiești clipe aproape pur vizual.Tăcerea aici e adâncă, tainică, evocatoare, înălțatoare.Aici vorbesc doar întinderile vălurate, variate, echilibrate sau tulburătoare, prin plămada liniilor de contur. În realitate tăcerea aici nu e perfectă. Auzi șuieratul discret al vântului sau un cricăt de greier, sau țipătul îndepărtat al vre-unei păsări a înălțimilor.Dar sentimentul dominant, de fond, este cel al tăcerii, al liniștei, al împlinirii.

                Este foarte interesantă evolutia sentimentelor aici, ele se pot accentua creând acorduri sufletești de adânca puritate și echilibru, dar le  pot foarte ușor devia într-un sentiment de nostalgie, de neliniște, de melancolie –este tristețea visului împlinit.

                            27 iulie –Poiana Bârlogului         

            Intrăm tot mai adânc în unitatea de producție, tot mai departe de sat. Pentru câteva zile poposim pe o altă culme, la o stâna în Poiana Bârlogului. O poiană mică, pe o culme presărată cu blocuri de calcar. Se construise în ultimii ani un staul bine închis pentru oi. Încăpător, dar scund, cu grinzile puțin mai sus de 1 metru, doar cât să intre oile. Se stabilise aici o turmă de sterpe, deoarece împrejur nu prea era pășune. Se pășuna mai mult în pădure.

                Un singur cioban, bătrân, destul de sucit.De obicei turmele de sterpe, erau uitate de mai marii stânei.Săptămâni  întregi nu trecea nimeni pe la el să-i aducă mâncare.Trăia doar cu mălaiul ce-l  adusese cu el și cu acel pumn de caș pe care și-l făcea zilnic, închegând 1-2 litri de lapte de la cele două capre ce le avea anexă  la sterpe.

                Ne-am aciuat acolo, deoarece în zona nu exista un  alt adăpost. Seara, obosiți de colindat pe coaste, intram în staul și mai mult pe brânci ne strecuram pe sub bârne ca să ajungem la cetina  ce ne era pat. In rest, muțenie. Destul de dezolant. Dar au trecut cele 4 nopți aici și am plecat pe alte culmi, pe la alte stâni.

               

                                5 august 1958 – Paltinul.

                Cu toată trupa, ne-am mutat la o altă stână. Mare, încăpătoare, așezată pe o culme aproape împădurită, cu un izvor la câteva zeci de metri, imediat sub culme. Era goală. Oile se mutaseră de aici. Ne-am făcut priciuri, cu așternut de cetină și ne-am creat un minim confort. Aici am stat vre-o două săptamâni. Acopeream o buna parte din fundul unitații.

                Pentru câteva zile am coborât în sat, pentru raportările lunare, salarii și legătura cu lumea. Tehnicienii și muncitorii au rămas  sus, aveau ce lucra. Am urcat în urmă cu câteva zile, pe o zi însorită. Am luat-o si  pe Vali, care stătea mai mult în sat, prelucrând carnetele de teren, cu descrierea pădurilor.Ca să nu ocolim pe culmi spre stână, am urcat pe valea principal  până  la piciorul culmii unde era stâna. Am mers cam 7-8 ore. Vali a rezistat eroic. Era obișnuită de mică cu mersul pe jos, de la Golești, satul ei și până  la Vâlcea la școală -16 km.

                Am poposit  în  vale, urmând să urcăm vre-o 4-5 km., diferența de nivel vre-o 500-600 metri, până la stână. Nu mai fusesem pe aici, dar aveam harta. Căldura verii, oboseala, ne-a îmbiat să poposim aici ceva mai mult.. Era pe vale și o căldare, cu apă adâncă, unde am făcut o baie bună. Am uitat de noi și ne-am trezit abia când amurgea. Am început urcușul, destul de abrupt, prin pădure, cu bagajele destul de grele. Până să ajungem sus pe culme s-a înserat bine și în pădurea deasă de fag abia mai vedeam. Noroc că am nimerit totuși  poteca de culme, destul de puțin umblată. După hartă mai aveam doar cca 1 km. Nu aveam lanternă, baâjbâiam pe culme mai mult instinctiv. La un moment dat am auzit în apropiere un tropăit și crengi rupte.Probabil un urs s-a speriat de noi. Firesc, ne-au cuprins fiorii. Ca sa ne facem curaj, am inceput a chiui, sperând să ne audă cei de la stână. La prima încercare nici un răspuns. Am continuat să  înaintăm, cu pasul melcului. Apoi după câteva minute am repetat chiuitul. De data aceasta, surpriză, am primit răspuns. Stâna era la câteva sute de metri.

                La lumina focului din vatră și a unui felinar obosit, în stână era multă veselie, ca deobicei. Glume, râsete, tinerețe. De data aceasta era și un motiv de râs întemeiat. Cu o seara înainte, un muncitor a ieșit seara și s-a dus după apă la izvorul din apropiere. Ajuns aproape, s-a pomenit cu pietroaie aruncate spre el, cât pe ce să-l lovească. S-a intors supărat în stână și a început să-l drăcuie pe un alt muncitor cu care deobicei se hârjonea, crezând că acesta a vrut să-l  sperie. La început a fost mult haz, apoi și-au dat seama că nu fusese o glumă. Dimineața au dat de urmele proaspete ale ursului la izvor, care speriat de venirea muncitorului, a inceput să arunce cu pietre.

                Obosiți de drum, am mâncat ceva și ne-am culcat pe patul cu cetină, ce mirosea a brad jilav.

                                20 august 1958.

            De la bivuacul din Paltina am terminat cu lucrul întreaga unitate Pleștioara. Este deja o victorie. Peste 4ooo de hectare amenajate, păduri virgine de fag , zonă de calcare cu peisaje inedited , sălbatece, singurătate, drumuri lungi obositoare.Am câștigat deja experiență.

                Ni s-a permis de către șeful de șantier o mică pauză de o săptămână, timp în care aveam și un eveniment: nunta la Golești. Urma ca după aceea să atacăm o altă zonă mai îndepărtată, obârșia văii Boroștenilor, bazinul Nedeuța.

                                24 august 1958.

            Am ajuns la Golești cu câteva zile înainte de nuntă. Pregătirile erau în toi.

                Drumul de la Bleici la Golești nu era facut. Era doar un drum primitiv pe Valea Simnicului , pe care se putea merge cu carul. Noi a trebuit să mergem din Vâlcea pe jos, peste Mărăcini. O poteca de 15 km. ce trece peste dealurile dintre Golești și Vâlcea. Poteca începe din Goranu, o suburbie a orașului Vâlcea. Pe această potecă a mers ani de zile la școală, odată pe săptămână Vali și surorile ei. Tot pe această potecă, aproape săptămânal,  Mica Nora, mama lui Vali, mergea  pe jos cu coșul încărcat de mâncare pe cap, pentru fetele ei la  școală. Incredibil. Ce efort supraomenesc, ce sacrificiu pentru fetele ei, cu ambiția de a le face școlite, de a le scoate din noroaiele Goleștiului.

                Cu o planificare riguroasă au venit invitații din partea mea. Cu trenul până la Vâlcea, cu autobusul până la Bleici, cu carul până la Golești. Mama Ica, mătușa Minerva, sora mamei mele, mătușa Hortensia, o altă soră, unchiul Sabin, soțul ei, Bujor, fratele meu, Norica, cumnata mea, Liana, nepoțica mea de un an, doctorul Șerb cu soția, șeful spitalului din Gurahonț, Nicu Riscuția din Brad, un verișor de-al meu. Călătoria cu carul a fost cu mult haz și aspectul ei idilic nu a fost uitat mult timp.Tot cu carul, dar pe alt traseu i-am adus eu pe nașii noștrii de la Curtea de Arges.

                Toti invitații s-au simțit excelent. A fost pentru ei o experiență unică, insolită. Peisajul cu totul aparte, dormitul pe jos  în podul cu fân, mâncărurile originale și întreaga ambianța a nunții. S-au tăiat porci, viței. O armată de bucătari și bucătărese. Mesele au fost întinse în curte. Lumea venită din satele vecine a inundat curtea casei. Și a fost  o zi frumoasă, cu soare, cu veselie. Mirii, niște jigăriți, trecuți cinci ani printr-o facultate, cu muncă multă și mâncare puțină, apoi luni de zile de trudă în munți. A trecut cu bine și acest eveniment unic în viață, care cel puțin pentru ai mei, veniți din Ardeal, a rămas ca o amintire deosebit de originală și plăcută.

                                2 septembrie 1958.- Nedeuța.

                După o organizare riguroasă, necesară pentru o expeditie  la cca 30-35 km. de Bâltișoara, am urcat cu două care pline cu bagaje și alimente la noul loc de muncă. Mergeam în necunoscut  , deoarece muncitorii din sat nu cunoșteau acele locuri îndepartate. Aveam doar o informatie că puteam găsi o stână  mai încăpătoare pentru cazare. În acea perioadă stânele coborâseră  în parte în sate, deci aveam sanse de a ne putea caza.

                Am găsit într-adevăr la Nedeuța o stână  nouă, din lemn, ca o casă cu mai multe camere. Neterminată, fără uși și geamuri, dar cu acoperiș bun. Suficient. Alături era o stână veche care era folosită în continuare pentru nevoile stânei. Cea nouă fusese cerută de săteni, stăpânirii comuniste, ca o garanție pentru acțiunea de intovărășire a proprietarilor de oi. Construcția modernă  era  însă prea de tot, depășea condițiile  lor de trai  la stână, nu puteai face foc pe vatră, fumul nu ar fi putut ieși  pe sus. A rămas astfel neterminată, nefolosită. Țineau porcii  în ea.

                Am ajuns după  amiaza. Am făcut curățenie, ne-am improvizat paturile din cetină, chiar și o mică vatră pentru foc, noaptea fiind rece. După un drum lung, obositor, apoi truda instalării, a urmat un somn adânc pentru toți.

                Ne-am trezit a doua zi cu ceața. Toate zările erau înecate în marea de picături albe, reci, opace, ce ne înconjura. Totul în jur, în apropiere, liziera pădurii, apare ca siluete șterse, într-o baie lăptosă, supărătoare, obsedantă. Stâna e așezată  pe un splendid  picior  de plai, la marginea pădurii, sub vârful Nedeea. În fundal făptura greoaie, masivă a muntelui Oslea. Spre sud, întinderea vălurată  a subcarpaților Olteniei.

                Ieri  când am ajuns ne-a încântat admirabila așezare   a stânii. Azi nu mai e nimic. Program administrativ, organizare. Veselie multă. Suntem toți tineri. O mică armată de 16 oameni.

                                5 septembrie  1958. – Boul, Oslea, Stâna Groapele

            După trei zile năclăite în ceață  s-a făcut timp frumos. Ne-a săltat tuturor inima de bucurie.

                Am plecat de dimineată, dornici de umblat, toți în toate părțile,  patru  echipe. Frumosul acestei zile senine ne-a dat chef de lucru tuturor. Toată ziua au chiuit văile. Eu am urcat în golul muntelui Boul. O perspectivă atât de  frumoasă asupra Oslei și a Retezatului  . Am colindat apoi pe marginea golului până la stână Groapele. Aici,  am întâlnit  un baiețas de 11 ani, singur, deosebit de isteț. Păzea stâna cu un cățeluș  alb, jucăuș. Ne-a povestit multe, ne-a dat lapte gros, cum e toamna la oi. Stâna are o poziție deosebit de plăcută , pe un picior de plai al Oslei, rivalizând cu alta de la Oslița ceva mai departe.Am mâncat împreună  acolo, eram cu Vali, apoi ne-am despărțit  fiecare plecând cu omul lui. Eu am dat un ocol pe sub toată  Oslea, pe potecă, pe la stâna Oslița . Frumos e de aproape pieptul Oslei, plin de iarbă, cu molizi pitici, rari, ce rup monotonia. Pe-o vale, Cuiul Popii, ce izvorește dintr-un circ glaciar, am văzut urmele clare ale sporadicelor avalanșe ce există  pe aici pe versantul sudic al Oslei.

                Cu un înconjur mare, seara am ajuns din nou  la prietenoasa noastră  stână – Nedeuța.În drum, am cules cu aparatul de fotografiat mai multe imagini. Imagini dragi, ce vor vorbi mai clar decât cuvintele, în anii bătrânețelor noastre, sau în anii copilăriei urmașilor.

                                15 septembrie 1958 – Nedeuța.

            Zi sfântă de septembrie. E una din zilele pe care le gust cel mai mult in viață, care îmi umplu – mie personal –cel mai mult viața. Puritatea  și sfințenia unei astfel de zile, senine, liniștite și călduțe, aici in “ocolul munților”, o poate cunoaște numai cel  ce o caută  și o poate întelege.

                Eu le caut pentrucă le cunosc farmecul din copilărie, în pădurile din jurul Gurahonțului, unde m-am născut. Seninul și puritatea acestor zile mă fac mai prieten ca oricând cu zările- parcă le simt ale mele, toate. Întind mâna gândului și le mângăi. E sentimentul rar că tot ce te înconjoară-ești tu-că  ești  legat de orizont, de tăria înălțimilor și de veșnicie.

                                25 septembrie 1958 – Nedeuța.

            Stau  singur în fața cabanei de la Nedeuța, în care am lăsat o frântură  de viață și sorb minunăția unei nopți pure, scăldată  de lumina lunei.  Azi, de câteva ore, au plecat cei mai mulți dintre muncitori cu care am înpărțit necazuri și bucurii aici în țara zărilor întinse. Vali e plecată și ea jos la țară. Am rămas aici doar cinci suflete, în farmecul acestei pustietăți, fără țipenie de alți oameni.

                Stâna din lemn, așezată pe zidărie de piatră, pitită pe un picior de plai, e corabia cu care am navigat mai bine de o lună pe valurile timpului. Stă tăcută, fumegă alene și la geam i se vede licărind focul din vatră. În jur, ștevia mare și verde, urzici moarte, bălegar, vestigiile stânei părăsite. Pe cerdacul stânei, masa cea mică, scaunul cel șchiop și câteva obiele întinse la uscat. Așchii de lemn și în cerdac și în fața cabanei. La câțiva pași incepe pădurea. Fagii rari, cu coroanele sferice ce umplu spațiul, au început să ruginească. Joacă în ei focul nostalgic al toamnei. Ruginesc în mirajul sutelor de nuanțe, cântându-și singuri  cântecul de leagăn.Rar câte o frunză cade din ei, sunând metalic la fiecare lovire de crăci.

                E liniște multă, multă, aici în gol, în țara în care domnește tăria și azurul zărilor. Și poleiul ăsta rece și luminos al lunii parcă îngroasă mai mult liniștea. Undeva departe, Bistrița Boroștenilor se aude susurând. În față am șirul lung, zimțat al Oslei. Sunt clipe atât de pline de sens, cum rar poți găsi în lumea de jos, în țara pripelilor. Aici mi-au pierit grijile mărunte. Au rămas totusi câteva : lucrul de mâine și de poimâne, dar  ele se topesc în tainica liniște a înălțimilor.

                Ași vrea să dăruiesc și altora, celor dragi, fericirea acestor clipe. Aici viața e primitivă, dar mai plină de sens ca oriunde. Aici te confunzi cu natura, prin fiecare clipă cu care ochii tăi scaldă zările.

                                28 septembrie 1958. – Nedeuța.

                E atât  de capricioasă vremea aici in “țara zărilor”. Ieri a bătut toata ziua vântul, puternic, pârdalnic, parcă voia să ne ridice cabana. Spre miezul nopții a stat. L-a îmbiat poate argintiul lunei pline să stea. Dimineața de duminecă ne-a întâmpinat iarăși  pură.

                Am ieșit afară în zori, îmbătându-mă de acelasi decor splendid al zărilor îmbietoare pe care ni-l oferă poziția Nedeuței. Aici în amfiteatrul le la Poalele Oslei. Toamna a înaintat. Pe toate coastele zăresc pete ruginii – pe alocuri izolate-, pe alocuri mai multe la un loc. Spre gol e ca o bandă ruginie. Aici lânga noi, câțiva fagi au început să ardă, alții abia pălesc.

                Viața la Nedeuța a început să-și termine firul, odată cu toamna ce stăpânește tot mai mult zările. Am rămas doar patru. Ceilalți au plecat  la vale, la culesul viilor, la bucuria strânsului de rod. Noi, am rămas aici cu vânturile, cu zările tot mai senine si cu pădurea  ce parcă pe  zi  ce trece arde tot mai viu de focul  adormirii.

                Azi dimineată  în zori am mers la izvor. Izvorul nostru e un gâldău- o groapă  in nisip, in

 care picură o vinișoară de apă, scăpată de sub scoarța pământului. E mic, abia clipocește, dar e aici la un pas de noi și e tare prietenos. Înainte  de  a-l  găsi, mergeam în sus pe coastă, la cealaltă stână, până  unde făcusera pe vremuri ciobanii un mic canal în pământ pentru a aduce apa. La izvor, liniște. Doar  foșnetul rar al frunzelor uscate ce cad. Când m-am apropiat, în micul gâldău, pluteau zeci de frunze galbene, ruginii. M-a apucat parcă o tristețe. Am băut apă și parcă am simțit gustul amărui al regretelor, scurs poate din frunzele căzute. Mi-am făcut apoi un pic de loc in frunze și mi-am umplut vasul. Mi-am amintit că aici vine și ursul noaptea. Acum câteva  seri era cât pe aici să dea oamenii  peste el.

                La cabană am rămas singur azi. Oamenii au plecat după alimente, în cealaltă parte a muntelui, în valea Jiului, la Câmpul lui Neag. Se intorc diseară. Până atunci fac pustnicie. Mi-e dor de Vali și de micuțul drag ce crește în pântecele ei. Mi-am acordat sufletul cu armonia acestui dor și am început să visez. Peste ani, când odorul acesta va fi mare și-l voi învăța să cunoască tot ce am putut desprinde eu din taina înălțimilor. Îl voi obișnui cu viața aspră, chinuită uneori, dar superbă, pe care o poți trăi  în țara azuriului din  zări. Am visat mult, apoi m-am apucat de copilării, parcă izvorâte din visurile ce mă pătrunseseră. Am scris pe cabană firma:” Cabana Nedeuța” , am înflorat-o, am ornat un stâlp. Parcă nostalgia plecarii ce se apropie, lăsând aici stăpâna trista toamnă,

și apoi viforoasa iarnă, m-a împins să scriu. În toiul iernii, când prin bârnele și prin șindrila cabanei  va urla viscolul, împrăștiind prin camera  pulberea fină a zăpezii, pe-aici pe unde ne-am lăsat amintirile  șase săptămâni din viață , scrisul acesta să pomenească  viscolului, că oamenii sunt și aici la ei acasă, că au stat și vor mai sta, că e un drept al lor să stăpânească zările. În primăvara apoi și în multe altele, ciobanii și mioarele se vor urca venind din țară, în prospețimea unei lumi  noi, ce învie, să știe că au mai trăit oameni aici, pe plaiurile dragi mioarelor.

                E o copilărie ce am făcut, dar acum e firească. E atât  de nedrept anonimatul în care e condamnat a trăi amenajistul, care duce adeseori o viața chinuită, egală cu a ciobanului ce stă în soare, în ploaie, sub cerul liber, incât  reacția mea e firească. Cabana aceasta a scăpat  fără  nici un nume scris pe ea- s-a prins de oameni sfatul meu-   dar pe ea e scrisă  urma și amintirea timpului trăit aici de amenajiști.

                Cei  17 oameni ce ajunseserăm a fi uneori aici, iși vor aminti întotdeauna în palmaresul vieții lor simple de sat, la fel ca bârnele acestei cabane și  ca “pâșleții” ce ne-au ros mâncarea, de serile plăcute, de veselie, în jurul focului din vatră, după  ce ne  adunam odată cu amurgul din toate văile, chiotind. Își vor aminti cu drag cu siguranță, fiecare  dintre noi, pentrucă m-am străduit întotdeauna să creez cât mai multă armonie în jurul meu și se pare că aici am reușit.

                Mă aștept să revăd figurile lui Don Quijote și Sancho Pansa, stârnite de Rădulescu cu Gheorghe Lupulescu și celebra măgăriță “Marinela”, ce ne-a condus atât de inteligent și inspirit pe poteci, în noaptea golului plin de ceață, când ne întorceam cu alimente de la Rostoveanul. Mă aștept parcă să răsară după colț figura hazlie a lui Gheorghe, cu șapca lui ce-I  intra pe cap până  la urechi, cu mersul  lui de rață  și chiotul specific, ce umplea zările. Heeei… , nană, nană, lungit prelung peste “scoabe” si  “  craci”. Parcă mă aștept,s-o văd răsărind în prag pe Vali, cu figura făcând pe supărata _”azi n-am putut face cât mi-ai dat….da….da.”, sau pe sprintena Chiva, sărind pe toate grinzile cerdacului.

                Acum  nu mai e nimeni. Doar vântul ce infioară  fagii, pâșleții ce-mi rod mâncarea și jarul pe care l-am ascuns sub cenusă. Câteva lemne sparte în tindă, țăndări în fața cabanei și masa  plină  de caiete  ce mă chinuie urât când le completez. Mai avem doar câteva zile de lucrat tachimetrie, cei 4. E o muncă mai liniștită și destul de plăcută. Am trăit alaltăieri  bucuria primei închideri de poligon.

                S-au intors oamenii din vale cu alimente. Ne-am adunat cu toții în camera mică unde au stat cei din familia lui Antonie. E seară. Ne înveselim povestind, cum au umblat azi. Radioul a amuțit. S-a stins toata vlaga din baterii. Nu m-am săturat de munte, dar parcă aici sunt obișnuit să fim mulți , să fie veselie, acesta e duhul Nedeuței. Acum suntem puțini și e trist. Ași sta însa toată iarna aici, în superbul amfiteatru al Oslei. Dar…va veni peste câteva zile sorocul plecării și apoi  în alți  ani cutreeratul altor meleaguri. Îmi voi presăra sufletul – poate- de aici în colo, în multe zeci de stâne și cabane. Toate acestea mă vor imbogăți sufletește. Voi pătrunde duhul acestor modeste  așezări ale omului ce luptă cu înălțimile, îl voi culege în mine și el mă va înnobila.

                                5 octombrie 1958.- Bâltișoara

            Am încheiat prima campanie de amenajări.

                Am cunoscut: o regiune necunoscută –Oltenia, o zonă montană  tipică, urcând până în golul alpin al munților Vâlcan și Oslea, o zonă calcaroasă, cu toate originalitățile carstice specifice, întinse păduri virgine de fag, viața  pastorală –locuind multe zile la stâni, specificul folcoric al zonei, participâns la câteva “nedei”, sufletul olteanului  de munte.

                Am invățat: tehnica amenajărilor silvice, tehnica ridicărilor în plan clasice, -lucrări de tachimetrie, ridicări în plan busolare, tehnica utilizării  planurilor aerofotogrametrice și a orientării  în zone total  lipsite de vizibilitate, păduri virgine, tehnica supraviețuirii  în condiții limită, tehnica de organizare a grupurilor mari la lucrări de amenajarea padurilor.

                Am pătit: episoade originale:

-          Prima zi de teren a lui Vali . Am dus-o până la Cruci. Acolo am poposit la un punct unde era improvizată o masă și două bănci din lemn rotund. Era senin, soare cald, o zi splendidă de mai. Îi făceam instructajul pentru activitatea de amenajări pe care urma să o inceapă.Stătea cu coatele pe masă, cu mâneci scurte și asculta atentă. Îi spuneam de existența  scorpionilor în zonă și de măsuri de protectie. În clipa următoare a simțit ceva mișcând pe dosul antebrațului și în mod reflex a dat cu mâna cealaltă  și  s-a scuturat : era un scorpion,

-         Mergeam pentru câteva zile la lucru in Valea Măcrișului, însoțit de omul cel mai de încredere: Antonie.Drumul fiind lung, am plecat după amiaza și am rămas peste noapte pe parcurs, La Răscruci, unde era o surplombă în care te puteai  odihni chiar și culca. În față se făcea focul și astfel puteai dormi liniștit. Am făcut focul, am mâncat  și ne pregăteam de culcare. Pălălaia focului lumina viu interiorul surplombei, pereți  neregulați de calcar cu multe fisuri. La un moment dat, privind mai atent pereții, am văzut  în fisurile din pereți numeroși scorpioni ieșiți  să se încălzească  la căldura focului. Eu trebuia să dorm sub ei. Până la urmă am adormit și nici unul nu a căzut peste mine în timpul nopții.  Scorpionii noștrii sunt mai mici decât cei dalmațieni  și  înțepătura  lor e asemănătoare  cu  cea a unui tăun. Nu am avut nenorocul să fiu înțepat vreodată.

-         Undeva la obârșia  Văii  Paltinul, pe un grohotiș   de calcar, am găsit un pâlc de pin silvestru și multă regenerare naturală  de  pin. Mi s-a părut  curios, deoarece la facultate învățasem că pinul  silvestru prefer  soluri  acide, nu calcarul. I-am povestit lui Nae Pătrășcoiu, care amenaja versantul vecin al Văii Sohodolului și locuia la Runcu. Am făcut împreună o vizită  la acest pin  neobișnuit și  împreună  am scris o mică notă științifică  ce a apărut în iarna următoare în Revista Pădurilor. A fost prima mea manifestare științifică.

In toată  campania, paralel cu lucrările de amenajare, am avut și alte preocupări, într-un domeniu ce mă pasiona: Analiza priveliștilor. În carnetelul meu de note,am trecut toate considerațiile legate de această problemă. Motivarea și necesitatea acestor analize a priveliștilor ( nu le spuneam atunci peisaje, termenul de priveliște mi se părea mai propriu), static  și  dinamica priveliștilor, mijloace de analiză, etc. A fost un început, continuat în toată  profesia mea, în multele campanii  în care am avut ocazia să văd, să analizez, mii și mii de peisaje.

                Am inșirat toate cele bune, uneori pățanii  hazlii , trăite în această  vară.Viața  ne- a oferit însă și necazuri.  Din cauza eforturilor, atât  a muncii specifice, urcat și  coborât pe versanți, cât în special a marșului  de 3o km. de la Nedeuța la Bâltișoara

, Vali săraca a pierdut sarcina,  din fericire fără probleme  și complicații. Un boț de carne ce ar fi putut fi un băiețel. Așa a vrut Dumnezeu.

                Viața merge înainte. Peste câteva zile vom părăsi  Bâltișoara.

                10 octombrie 1958.

                Am părăsit  Bâltișoara. Cu lacrimi. În primavera  la sosire, Vali a plâns, speriată de peisajul neobișnuit, cu un versant sterp, cu stânci, în marginea satului. Era o seară urâtă  cu cer închis și cu acea briză locală  ce bătea în fiecare seară. Acum la plecare a plans  de părere  de rău       că ne despărțim de acești oameni minunați, care s-au purtat cu noi ca niște părinți         

             Oare, îi vom mai vedea vre-odată pe Luță  și pe Domnica Zmeu ?

               

                15 OCTOMBRIE 1958.    –TIMIȘOARA

            După un popas de câteva zile la Ocolul Silvic Lupeni, unde a trebuit să dăm o mână de ajutor la terminarea cubajelor la un alt șantier, am ajuns cu puținele noastre bagaje la Timișoara. O altă necunoscută în fața noastră.

                Am fost cazați în marginea orașului, la o fostă mănăstire de maici catolică, Notre Dame. O clădire masivă, cu un etaj, amplasată într-un ,mic  parc, cu arbori bătrâni. În jur se aflau încă două mici construcții anexe. Până cu câteva luni în urmă aici a fost cazată o unitate militară rusească. În vara anului 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej, președintele țării a reușit să-i convingă  pe ruși de fidelitatea României fața de lagărul comunist. Se făcuse colectivizarea agriculturii, un început  promițător pentru ruși. Și rușii au plecat de la noi. O mare victorie.

                Clădirea a fost curățată și s-au făcut primele amenajări. A fost apoi atribuită  provizoriu Institutului de Cercetări, Proiectări și Drumuri Silvice (ICPDS), unde eram noi angajați. Se ajungea acolo cu un troleibus până la capătul B-dului Lipovei, apoi  pe o străduța  înca  cca  5oo metri. În jur erau doar câteva case particulare.

                Unii dintre colegi  veniseră de pe teren cu câteva zile  înainte. Nouă ni s-a repartizat o cameră mică la etaj, lângă birouri. Mai mult decat modestă.Un pat din fier, cu saltea, câteva paturi cazone, o masă veche și o noptieră. După câteva săptămâni am fost mutate  în clădirea anexă din curte. Eram acolo trei familii. Aveam o cameră prea mare pentru averea noastră  și o bucătărie comună improvizată.

                Eram foarte săraci. Cu banii câștigați  în Campania 1958 ne-am plătit întâi  datoriile pe care le aveam din ultimul an de facultate, în special lui  Ghiță  Dascălu , colegul de an și de grupă de pe lângă Bacău, bun la suflet, care ne simpatiza mult.  În anul  V  nu am putut fi ajutați de acasă. La Golești  socrii erau declarați  chiaburi și erau obligați  să  plătească  impozite  exorbitante, pentru a-I  distruge, iar la Gurahonț, mama mea singură  nu avea nici o sursă  de câștig. Tatăl  meu murise cu câțiva ani  înainte  în lagărul Ghencea din București, arestat politic  fără  nici o condamnare. Am rezistat cu puținii  bani câștigați  l

pe proiectele pe care le făceam colegilor ,și apoi  cu  cei împrumutați  de  la  Dascălu.

                Ajunși  la Timișoara, eram săraci  lipiți pământului si  fără  nimic. Norocul nostru  că ni  s-a asigurat cazarea și  ni s-a dat un pat metalic, o saltea și câteva paturi cazone. Eram insă plini de speranță, de optimism și atmosfera din mica colonie a amenajiștilor era plăcută, cu multă veselie. Am luat-o de la zero. În prima lună de salar ne-am luat un reșou cu butelie de aragaz. Era o mare victorie, nu muream de foame. Apoi de sărbători, ne-am cumpărat un covor de iută.

                Iarna a fost destul de grea și nu aveam lemne. Am rezolvat problema cu uscături din parc și apoi tăind toate aparatele de  lemn din bârne de brad de la “sportivnâi garadioc” , terenul de sport, rămas de la ruși. Viața a intrat repede în normal. Dimineața la birou, unde ne familiarizasem cu faza de redactare a amenajamentelor, după amiaza activitate gospodărească. Radioul nostrum  nu  mai  funcționa. Ne întâlneam seara cu colegii vecini, râdeam, glumeam. Ce minunată e tinerețea. Uneori mergeam la oraș  să ne aprovizionăm.

                AȘA S-A ÎNCHEIAT ANUL 1958.