CAMPANIA 1962 – SUGAG- OASA

                   23 APRILIE 1962

          Am sosit azi pe Valea Sebesului , respectiv in Sugag si sunt in perioada de acomodare. E primavera plina si regiunea, cu toate pantele abrupte nu imi pare neprietenoasa. E cald, ciresii au inflorit, mieii behaie prin toate gradinile, iar pe coaste a inceput sa infrunzeasca mesteacanul. Ieri au fost Floriile, azi e Sfantul Gheorghe si oamenii s-au odihnit.

                Sugagu e imprastiat, cu nenumaratele catune si colibe asezate  “pe cei munti”. Dumineca se aduna la centru, la primasie, la “porunci”. Uneori se face hora. Azi e post. Oamenii sunt in general domoli, linistiti, cu exceptia celor straini  veniti pentru diverse lucrari, care se cunosc imediat. Portul, impestritat la cei tineri se mentine totusi authentic la batrani. Palariile acelea cu borul mic, sibienesti, sunt caracteristice.

                Asezare de munte, imprastiata, cu viata tihnita. Asezare de ciobani, reminiscenta a asezarilor vechi dacice.Aici vom avea sediul santierului, la aproape 20 km. de Sebes, resedinta ocolului silvic pentru Campania 1962 si aici vor veni si Vali cu copilasii nostrii. Mi-a fost repartizata pentru inceput U.P.II Dobra, un affluent al Vaii Sebesului, care conflueaza chiar aici in Sugag. E o unitate lunga, de aproape 15 km..

                                20 mai 1962

            Avem casi gazda doi batrani din Dobra , o extindere  a Sugagului pe Valea Dobrei, Mos Panfilie si Lelea Marie. Avem o camera curate si conditii bune. Peste drum  la o vaduva cu trei fete mici stau tehnicienii: Radulescu si Gavagina Taranu. Muncitori avem din sat.

                Unitatea e destul de grea, cu pante mari, cel putin in partea inferioara avaii. Fagul este dominant.Putin in amunte de Dobra, un drum in serpentine, foarte accidentat, urca la Jina, comuna vestita de ciobani de langa Poiana Sibiului, situate la aproape 1000 m , pe un platou. Pe Valea Dobrei se lucreaza la un drum forestier. Am vazut pentru prima oara un buldozea –Caterpilar- care inlocueste truda oamenilor.

                Pentru cateva zile am urcat cu Vali si tehnicienii la cantonul Dusi. Un canton din lemn, nou, aproape, de  obarsia Dobrei, pe o culme domoala si doar  la cateva zeci de metri de-asupra vaii. O sea intre valea Dobrei si cea a Orlatului. Un peisaj frumos, mozaicat, paduri, pasuni, fag, molid. Nu departe e o mica statiune turistica:Crinti.

                Au fost zile frumoase. Un padurar foarte cumsecade. Intr-o zi, o vulpe turbata a intrat intr-un Sopron in curte si nu mai putea iesi din cauza cainelui legat in lant chiar la intrarea in Sopron. Padurarul a omorat-o cu furca. Costica Radulescu a fotografiat-o, a pus man ape ea sa o aranjeze. I-am bagat in cap ca s-ar fi putut infecta cu microbul turbarii. Poate de sugestie, la cateva zile a avut niste ameteli si a plecat la Sebes sis i-a facut tot tratamentul antirabic. Toti radeam apoi de el.

                                30 iunie 1962 – Dobra

            Cu trei saptamani in urma am adus si copiii aici la Dobra. Dupa o calatorie relative grea, cu multe schimbari de vehicole, cu o intrerupere la Deva la sora lui Vali de mai bine de o zi, deoarece sus la munte  ninsese, ne-am vazut sositi cu totii la Dobra. In aproape o saptamana copiii s-au acomodat. Calin la inceput a fost foarte rau, plangea mereu, ziua si noaptea, nu-I placea cu fetitele din vecini nici cu noi. N-o mai avem pe Anus. Ne-a parasit . In scurt timp insa s-a obisnuit cu noua situatie.  . Sta in carucior, in ham, legat, singur toata dimineata, se uita la pisici, la pasarele, la tot ce vede si accepta prietenia fetelor lui Mariuta din vecini.Sunt o multime de fetite aici, care zilnic vin si se joaca cu el. Pofta de mancare are buna. A avut o infectie la stomacel, o raceala zdravana, dar toate au trecut. Merge bine de-a busilea, se ridica singur cu sprijin si chiar  sta singur in picioare cateva secunde. I-au dat deja doi dintisori jos. In general e tare dragut, dar si raut. Codruta in schimb e foarte draguta si cuminte. S-a imprietenit deja cu fetitele de aici si a inceput sa se integreze vietii frumoase si sanatoase de sat. Umbla desculta, se joaca pe poiana cu fetitele, a mai lasat din mofturele. A inceput sa se ajute singura, se incalta, chiar se imbraca in parte, se spala. E ascultatoare si foarte sentimentala.

                                29 iulie 1962 – Oasa

            De o saptamana suntem  la Oasa, impreuna cu copiii. Stam la cabana de vanatoere nr. 2. Cu putina greutate copiii s-au acomodat si aici, desi e mult mai greu si mai incomod decat jos la Sugag. Codruta nu are aici fetite, e mai mult singura, iar Calin simte si el lipsa fetitelor care sa-l joace si nu are nici alimentele variate de jos.Cu toate acestea se dezvolta bine si cresc. Calin a progresat mult. Alearga bine de-s busilea, se ridica singur, se tine in picioare singur cateva secunde nesprijinit de nimic. In curand va incepe sa mearga. Mananca foarte bine si uneori de foame dupa fiecare lingurita zice: da, da. Stie sa sarute si e tare afectuos, o saruta pe Vali des de tot cand il ia in brate sau cand ii da de mancare.

                Codruta e foarte dulce si inteligenta. Uneori insa e rea. La Sugag  inca, intr-o zi s-a luat dupa mine pe strada pana spre Podul Dobrei. Acolo a inceput sa intrebe pe femei:”N-ati vazut pe taticul meu incotro a apucat-o?”. Apoi vazand ca Vali vine alarmata dupa ea, spunea la femei: “ Spuneti sa nu ma bata”. Cand sunt plecat pe teren o ameninta mereu pe Vali: “Lasa ca te spun eu la Tata Puiu”.

                Intr-o zi cand Vali ii dadea o bataita ii spunea: ‘”Da, da, lasa ca vine Tata Puiu, te spun si apoi iar zici ca mori.” Aici la Oasa, intr-o zi cand am plecat pe teren plangea cu foc: “Mi-e mila de Tata Puiu”. Cand se apropie seara  iese in spatele cabanei, spre padure si striga:,” Tata Puiu, hai, hai, ca te papa lupu”. Apoi cand sosesc isi ia repede si ea prosopul si mergem amandoi la izvor sa ne spalam.

                Intr-o zi ,  inginerul Munteanu de la Bucuresti venit in control, a intrebat-o de mine si i-a raspuns: “ A plecat pe teren sa castige papicuta”.  

                Munca aici la Oasa e foarte placuta. E un peisaj splendid. Suntem in imparatia molidului. Rar cate un scorus pasaresc sau un mesteacan.Terenul e domol, cu pante dulci. Totul e diferit de celelalte campanii. Peisajul in ansamblu e mozaicat: paduri, pasuni, goluri alpine.

                Aici e o adevarata colonie. Cabana lui Sadoveanu, cu “bradul stramb”, cabana lui Bratescu Voinesti, in care stam noi, Cabana de vanatoare nr. 1, rezervata numai pentru oficialitati, cabana turistica si mica bisericuta maramureseana, cu turla tuguiata. Toate acestea pe malul stang al Vaii Sebesului, dominand lunca destul de larga unde confluiaza Valea Salanelor cu Valea Frumoasei, practice inceputul Vaii Sebesului. La cca 5oo m. de cabana in care stam, pe Valea Frumoasei, sunt cateva cabane pentru muncitorii de la exploatarea lemnului si magazinul forestier. Pana acolo vine si autobusul de la Sebes, odata pe zi.

                In rest, cat vezi cu ochii doar paduri de molid si cateva creste mai inalte cu gol alpin, spre Varful Cindrel.

                Cabana lui Bratescu Voinesti, acum nationalizata, e din lemn, cu etaj. E plina de amenajisti, ingineri, tehnicieni, muncitori. Seara cand ne intoarcem de la lucru e multa veselie. Alaturi de cabana e si un mic teren de baschet, unde se incing jocuri turbate, in special duminicele. E o atmosfera colegiala foarte placuta. Nu simtim izolarea.

                                15 august 1962

            De cateva zile, in 12, copiii au plecat la Golesti. Vali are ceva complicatii cu sanatatea si nu-I mai putem tine cu noi. A venit aici mama lui  Vali si i-am dus eu impreuna cu dansa. Vor ramane acolo pana in toamna.

                                30 august 1962

            E trist fara copii. E un usor pustiu in noi.Vali a fost cateva zile jos la Sebes, a stat la familia Albu, niste oameni foarte draguti pe care i-am cunoscut aici la Oasa. Si-a rezolvat problema de sanatate si acum e bine.

                Muncim cu zor cu totii. Se apropie toamna. Seara si in special in duminici, am timp sa visez sis a scriu.

                Oasa.

            Spre izvoarele sale , Valea Sebesului imbie ochilor si zarilor unul  din cele mai incantatoare locuri din Carpatii nostril.

                Oasa. O alta lume, domoala, atarnata in munti, in imparatia inaltimilor, dupa 40 de km. de zbatere a vaii printre stanci si versanti abrupti.

                Oasa e o lunca, e un cantec susurat de ape, un miros neispravit de rasina, o lumina ce te copleseste, cernuta prin cetinile verzi ale sagetatorilor spre cer, e o nunta craiasca unde isi dau mana pentru totdeauna  “Frumoasa” si “Salanul”, miri ai codrilor tacuti, strop de cristal poleiti de aurul soarelui.

                Oasa e refrenul linistei depline, refren de praznic al naturii.

                Oasa e poate, izvorul  tineretii vesnice si al fericirii din povesti.

                Voi spune o poveste. Ati urcat cu truda aici

                                La nunta pe plai

                                La fata de crai.

                Voi incerca sa povestesc pe-ndelete taina locurilor, sa va bucurati de praznicul acesta luminat, in lumea codrilor.

                Vestitorii v-au poftit aici, v-au imbiat cu plosca de tisa in care baldacaia viers din izvoarele vietii, aiasma codrilor baturi de vanturi. Vestitorii acestia ai marilor bucurii ale firii canta de la inceputul veacurilor, neobositi, in toate locurile. Au cantat de milenii in coliba ciobanilor, in casa de lut si nuiele a omului sarac, in palatal crailor. Canta si azi tot mai aoroape de urechea orasanului, doar i-o prinde rasunet  printre tignalele stridente ale veacului. Cantul lor e duios, cald, plin de vibratie si taine, adeseori e cant launtric ce se desprinde din toate firele vietii. Si alaiul nuntasilor e mare, e nesfarsit, el se adapa de mii de ani la izvoarele linistei ce umple cupa de zmarald a Oasei.

                Ingaduiti-mi sa va prezint mirii. Uitati-va ourin colo sus, dupa marghila aceea intinsa, cu sagetatori pitici, dincoace de ridicatura Slimoiului, acolo sub cetinile plecate pana jos ale molizilor, uitati-va si vedeti cositele despletite, sticlind de nestemate ale Frumoasei. Frumoasa au botezat-o oamenii pe fica aceasta atat de draga codrilor intunecati. E numai joc, numai lumina, numai scanteieri si tinerete. O cunosc de la inceputurile ei, de cand ursitoarele i-au harazit soarta.

                Abia iesite de sub cojocul pajistei cu muschi , la umbra batranilor molizi, suvitele limpezi ale Frumoasei, abia susurand viers, le-a fost ursit sa se indrepte spre soare apune, sa-si caute norocul , dar drumul sa nu le fie drept  ci intortochiat, chinuit. Se spune ca ursitoarelor le-a fost mare necaz pe fecioara asta zglobie, neasemuit de frumoasa, nascuta din plaiul domol al Albelor si  Steflestilor si i-au ursit multe necazuri. Turmele de mioare, ciobanii sfiosi au venit sa-I sarute obrazul gingas. Se zice ca insasi soarele s-a indragostit de ea si a daruit-o cu sticliri aurii. In nopti de clestar, luna o cauta cu b rate firave, palpaitoare.

                A pornit la vale, zglobie, jucausa, peste pragurile de piatra, cu tineretea cantand in sticlirile ei. Alai de feciorelnici molizi o insotesc in jocul ei. Sageti de lumini verzi ce impung cerul. Cerul albastru picura lumina pana in fundul ochilor ei limpezi, cristal jucaus, invinetind nalucile ce se ascund sub pietre. Toate  copilariile sunt fericire si joc. Joc sprinter e si copilaria Frumoasei. Acum o strang la mijloc bare de molizi, acum o lasa stinghera prin covorul luncilor cu pajisti, acum o sperie marghilele, adunarea peticilor batrani de molid, cu barbi de licheni, impinsi in covorul gros de muschi.

                La Tartarau, la locul rau, copila crescuta mereu cu prinosul altor izvoare, e deja o cadana oachesa, cu intelesuri in surasul nepieritor de pe  obrazu- luciu. Zmeul rau, Tartarau, din tainita lui paleste de necaz la vederea copilei, frumusetea ei ii biciue uratenia si hidosenia. O apuca de mijloc, o frange si o indreapta spre miazanoapte, ca fata ei sa nu mai surada soarelui. Inghesuita in stanci, Frumoasa se zbate, se zvarcoleste in stransoare, plange, glas de tunete si vuiet de vant dezlantuit in codru. Molizii prieteni o insotesc de aproape ii mangaie luciul cu degetele resfirate ale cetinilor, aplecate peste ea ca s-o linisteasca.

                Undeva mai jos, Curpatul ii da tarie, prinos bogat de ape, limpezi, reci. Frumoasa s-a infaptuit, e o apa de munte vioaie, puternica, frumoasa intre frumoase, fecioara plina de farmec. Lunci inguste, praguri scurte, marghile, jocuri de molizi, ii presara drumul in mersul spre implinire. Cu cununa zarilor deschise, cu refrenul susurat al tineretii coplesitoare, Frumoasa intra in Oasa, spre a-si implini destinul sau geographic in iimpreunarea cu Salanul.

                Salanul e feciorul indraznet al codrilor de molid. Undeva sus, atarnata pe culmi, e o poiana de lumina –Poiana Muierii. Nelinistea genezei o surprinzi undeva sub pajiste la marginea poienii, unde oanta ii frange brutal linistea. Ghemotoc de abe zbuciumate, vesnic nelinistite, pruncul Salan e infasat de scutecul verde al codrului, e leganat de unduirea versantilor si adormit de cantul duios al zarilor inchise. Botezul de lumina il primeste in luncile de jos. Jocul copilariei ii e scurt si nelinistit. Gingasia, luata din culmile ce se scalda in zari, in clipa genezei, ii e stransa in chinga grijilor. Asprimea o invata din lupta cu stanca. Curajul ii vine din intunecatele Smide, picurat taios de izvoare si torente. Intelepciunea o primeste din gandurile patriarhului intre varfuri, Patru, curgand la vale in filosofice intortochieturi si cautari. In clipa in care feciorul, in lunga-I cale si-a intalnit  mireasa, Paraul Serpilor ii varsa veninul nelinistei.

                Lunina verde a Bradului Stramb si a altora drepti le incununeaza imperecherea. Muntii s-au asezat cu mare randuiala, aidoma milenarelor obiceiuri in asemenea ocazii. In fata, tinand poalele miresi sunt pruncii peisajului –tancul Slimoi, maruntel de numai cateva zeci de metri, Dealul Diudiului, Dealul Serpilor, Dealul de la Bolovan si apoi maruntele prelungiri ale muntelui Oasa ce inched cercul. In spatele lor, maturii, investmantati in grele cojoace de paduri, neclintiti in piosenie se insira: Fetita, Costeasa, Smida, Tartaraul, Oasa, pentru csa in ultimul plan, in departarile sinilii, caruntii  patriarhi sa-si plece fruntile cu intinse plesuvii, spre ruga, prinos tineretii: Patru, Simionu, Cindrelul.

                                Grabiti-va. Veti mai gasi inca Bradul Stramb…..si ceasul cu cuc…..si mesele cioplite de mesterul Sicoe. Grabiti-va, veacurile sunt lacome, inghit imagini, inghit locuri, inghit  amintirii. Nunta mirilor din codru va fi inghitita de marea de smarald si luciri scanteietoare ce va umple cupa Oasei. Comoara de simtiri, inspirate de generoasele peisaje de aici, vor ramane insa nemodificate.

                                Stani, ciobani si graiul locurilor.

            Oasa mai e inaltatoare prin imprejurimile sale, prin graiul si expresivitatea denumirilor, prin viata pastoral intense si de o randuiala aproape unica. Muntii acestia domoli, intinsi, bogati in ierburi, i-au  fost imbiere  omului  de la inceputurile sale in  cresterea animalelor. In spatele unui ciopor de oi domesticite, omul a gasit aici fragezimea nutretului in toiul verii, cand in luncile de jos caldurile au ars pajistile. Obisnuit cu inaltimile, ritmicitatea chemarilor estivale i-a modelat sufletul, i-a sculptat profilul libertatii  si nostalgia zarilor, a soroacelor, a vesnicelor plecari si reintoarceri. Vitele i-au dat certitudinea si siguranta existentei. Produse multe, variate si de prima necessitate – hrana, imbracaminte.

                Undeva prin apropierea Sarmisegetuzei, tot in muntii Sebesului, in poienile vechi din Dealul Rudilor sau din Meleia, sapaturile arheologice,s-au descoperit vestigiile unor asezari civile sezoniere, adica vechile stani. Pastoritul in acesti munti era o ocupatie de capatai a vechilor daci. Si, cu siguranta ca in activitatea stanelor erau implicate si femeile. Traditia bunelor randuieli s-a pastrat aici, mai mult decat in alte regiuni ale tarii. Stanile din acesti munti sunt intretinute si gospodarite de femei, “bacitele”, adunate mai multe in cate o stana, au toata raspunderea si autoritatea in stana. Ele sunt permanente pentru acel interval de 3-4 luni cat se ciobaneste in munti. Ele mulg, ele incheaga laptele, ele framanta branza, umplu burdufele si bat badaile sa scoata untul. Si….treaba lor nu este usoara. Barbatii urca oile sus in munte primavera, la “masurat”, le coboara toamna si le pazesc – randuindu-se- in tot acest interval.Per4manenta bacitelor la stani, face ca randuiala si curatenia in stani sa se deosebeasca mult de cele in care sunt numai barbate. Meseria aceasta de “bacita” e o cinste si frecvanta in cateva commune de munte tipice ciobanesti: Jina, Poiana, Sugag, Loman, Tilisca, etc. Randuiala aceasta e frecventa si in partea sudica a a complexului muntos:Sebes-Cindrel-Lotru, in zona comunelor de “ungureni” – Novaci, Vaideeni, etc.

                Ca aceasta randuiala este veche o atesta si multimea de toponime din regiune: Fata, Fetita, Poiana Muierii, Costeasa.

                O legenda interesanta este legata de Poiana Muierii. Se spune, ca in timpul navalirii tatarilor, o ceata de tatari a ratacit prin acesti munti, pusi pe praduiala. S-a dat alarm ape la toate stanele  din acesti munti. Bacite de pe la toate stanile, calarind pe iepe de curand fatate, deci pline de nervi, s-au adunat in numar mare. Intalnirea cu tatarii a avut loc in Poiana Muierii. Amazoanele, cu toporase, cu bustul gol si parul despletit au navalit in iures nebun asupra cetei de tatari. Acestia, innebuniti de ce vedeau, s-au risipit disperati in toate partile, pierind apoi prin munti. De atunci a ramas denumirea poienii.

                                Oasa inaintasilor nostrii. Luncile Prigoanei.

            Prigonitii zbaterilor neamului din trecute vremuri si-au gasit alinare  in luncile domoale, ascunse in inima muntilor, in uitarea intinderilor valurate. Si-au durat viata de restriste aici, in tovarasia salbaticiunilor si tacerilor. Poate aici, la alinarea undelor Frumoasei au sangerat zile in sir, vitejii scapati din stransoarea amara a dusmanului, din zguduitoarea prabusire a sanctuarelor, din cutremuratorul sfarsit de veac  , eroi ai Sarmisegetuzei. Si poate… ranile acestea de fiere amara le-a vindecat numai eterna liniste a lui Zamolxe si …..plangerea Frumoasei. Pacea binecuvantata  a acestor locuri, tainice ascunzisuri, putea fi singura mangaiere, in dramaticele  expieri ale muribunzilor ce nu si-au sarutat cu ochii trupului visul  caruia li s-au daruit cu totul : libertatea. Minunata samanta, picaturile de sange de eroi. Ascunse adanc sub glie, rasar ca explozii peste veacuri.

                Poate aici, pe pajistile intinse ale muntelui, sangele varsat al eroilor a rodit in vinele unui cioban, in ochii  ce mangaie zarile, sticlirea de stapan al vulturului si darzenia de neclintit a jepului, din care a purces  descalecare de voievod, undeva spre revarsarile de plaiuri de miazazi. Poate varful  ce pazeste intinderile , Patru, ii pastreaza numele.

                                                Sadoveanu

            Intre eruptiile istoriei , viata tihnita pastoral, cu randuielile ei, a asternut ciopor de “flori” albe, pe revarsarile de lava a unui neam. Talangile turmelor au cadentat veacurile. Pacea locurilor a fost aceeasi , a inceputurilor.

                Apoi, in vremurile mai noi, bicisnice, ale lacomiei omenirii, omul s-a napustit asupra codrilor si linistilor, tocandu-le necrutator. Au vuit intinderile de caderea secularilor, in goluri a napadit bisacanul (Epilobium – salcica ) si zmeura, aduse de lumina si salbaticiunile si-au cautat alte cotloane. Totodata insa, pe firul vaii s-a ticluit drum lung, pe care a patruns civilizatia si tot mai mult omul strain, dornic de pustietati si vanat.

                Din domoale plaiuri moldovene, gasindu-si parca si aici corespondenta sufleteasca, in plaiurile blajine ale Oasei, a poposit intr-o zi maestrul descrierilor din natura, Mihai Sadoveanu.  A fost aceasta in anuu manosi dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Dand de linistea Oasei, s-a asternut intr-o rariste, pe prispa de pamant de de-asupra apelor ingeminate, langa un brad stramb si a inceput a privi. Neispravite iscodiri  in inima locurilor, in glasul lor. A inceput astfel “Povestile de la Bradul Stramb”

                In acest loc, langa Bradul Stramb, conu Mihai isi dureaza o casa. Din barne de brad, simpla, cu miros de rasina si autenticitate. Cu mesterul tamplar Sicoe, mot din Apuseni, are de luptat pana sa-l convinga sa-I faca mobilierul , asa cum ochii nostrii l-au mai prins, din depicaturi de brad, necioplit.

                Printre putinii oameni ce traiau vara la Oasa, scriitorul  patrunde adeseori pana in strafunduri  subconstiente, ticluind din maruntele evenimente de aici povesti minunate si din modestii oameni ai acestor plaiuri, eroi de carti.  Are insotitori buni si dibaci in ale vanatului: Nea Toma Orasan si Pavel Baci, sunt apropiati de inima lui.

                Apoi razboiul, comoara anilor, l-au adus din ce in ce mai rar pe  Conu Mihai pe aceste plaiuri. Dupa moartea lui, cabana a ramas statului. In goana de  imagini a sfarsitului, fara indoiala ca Oasa si Frumoasa i-au talazuit nepieritoare linisti.

                                Ionel Pop.

            In spatele cabanei  lui Sadoveanu sunt altele doua. Crescute si ele din dragostea unor inimiadanc iubitoare de codrii si salbateciuni. Toate la un loc precum si cei ce le insufleteau au alcatuit cenaclul creatiilor spiritual  pe  care le-a inspirit Oasa. Vie marturie ne sunt gandurile si imaginile ce umplu cele mai multe pagini ale superbelor: “Intalniri cu animale” si “Instantanee din viata animalelor”, scrise de Ionel  Pop.

        Sugestiv, descrie  “branistea” de la Oasa.

                “Inainte cu cateva zeci de ani, s-a pus o lege asupra unui teren de vanatoare de la munte :pe o raza de vre-o doi kilometric in jurul casei de la Oasa nu va rasuna nici un foc de arma, caine nu va goni. Statornicit acolo pace desavarsita cu toate vietuitoarele, oricare ar fi fost ele. Dupa doi, trei ani, palcuri de caprioare si cerbi se adunau in acea braniste, sufereau apropierea oamenilor, care ieseau anume ca sa se bucure privind scenele de pace. In afara acelui ocol al prieteniei, aceleasi salbaticiuni reveneau la firea lor tematoare.”

                “In noptile inghetate ale iernii, cand ursul isi stapaneste barlogul sau, prezente  in luncile Oasei sunt haitele de lupi.”

                “Auzi-i..”

                “Parca asteptam urletul si totusi am tresarit”

                “Uuu-ooo-uu-oooh veni de undeva dinspre Oasa Mare. Auuu –iii----oooh , se impleti indata alt glas. Si apoi al treilea si apoi al Patrulea si apoi s-au incalcit multe”

                “A doua noapte deja hamesiti, au trecut seaua dintre Varful lui Patru si Surianu, au coborat apoi in Luncile Prigoanei si dup ace au incercat in zadar prada pe la Muntele Fetita si prin taieturile intinse din Paraul Serpilor au pasit  peste podul de ghiata al Frumoasei si s-au infundat in padurea veche de pe Hurdubeu. In alta seara, cu pantecele supte, au luat-o spre Piatra Alba. In golul Oasei Mari, urlatoare din stravechi, au indeplinit ritualul fioros al neamului . S-au asezat roata, cu boturile spre luna din cerul inghetat si au ingrozit vietatile muntelui. Atunci i-am auzit.”

                                Lucian Blaga.

            Nascut pe malurile Vaii Sebesului , dup ace aceasta a iesit din munti , la Lancram , marele filosof si scriitor Lucian Blaga, este profund patruns si influentat de minunea peisajului din Muntii Sebesului. Lancramul, asezat pe lunca Vaii Sebesului aproape de varsarea acesteia in Mures, are in apropiere acel decor neobisnuit erozional, “Rapele Rosii” , iar undeva departe contururile estompate ale muntilor.

                Ochii copilului vor fi adanc tulburati de prima lui calatorie in munti, la Bistra si apoi la Surianul.

                “              “Muntele  era adancul si adaosul de oboseala proaspata ce-o simteam in sange. Muntele era aceasta priveliste in care intram tot mai adanc si care la randul ei intra si ea in mine. Zaream pentru o clipa Surianul prin neguri, sfasiate de-o ochire a soarelui in departare. Varful se ascunse apoi iarasi dupa alte coame de munti”

                “Rasarea aici, din vant, tinutul tuns al coniferelor marunte. Iata-l in sfarsit, de-a dreapta noastra. Surianul, cu obrazul darz , numai de piatra. In stanga, ierbos si fara gateli, tovarasul sau de vesnicie, Varful lui Patru. Acolo departe, pe seaua dintre varfuri, unde-I trecatoarea, se gasesc urmele unui castru roman, ne lamuri tata. Informatia ma zgudui si-n fata privelistei ma patrundea sentimental unei maretii istorice, pe care simplele fapte de ses ale legiunilor romane nu mi-l dadusera niciodata.”

                 O adanca influenta asupra creatiei intregii  a filosofului si poetului vor avea si satele de munte.

                “ Asezarile omenesti ale Sugagului erau rare, rasfirate pe mari intinderi.”

                Aceste intinderi valurate, umanizate de un popor de ciobani, de urmasii vechilor daci ce le placea sa traiasca :  “atarnati in munti” , autenticul si milenarul suflet al acestor plaiuri, ii contureaza idea “spatiului mioritic”, fundalul de bogate simtiri, spiritualitate si actiuni ale neamului romanesc.

               

                Retrospectiva bogatei emanatii spiritual cu care aceste plaiuri l-au daruit pe om, o incheiem aici.

                                20 septembrie 1962

            Am coborat din nou in Sugag, la Dobra. Mai avem de lucrat o parte din versantul stang al Vaii Dobra, zona Muncelului. Batranii din Dobra s-au bucurat de revenirea noastra.

                Pentru cateva zile am urcat la cantonul silvic de la Muncelu. Un canton nou, din lemn, bine aranjat. Altitudine cca 900 m. Un aier curat, ozonat. Am tras niste somnuri acolo, pe care le tin minte ca pe ceva deosebit. Am avut totusi un eveniment neplacut. Toamna, in aceasta zona apar niste ciuperci minunate la gust, cu caciula maronie. Localnicii le spun ciuperci ciobanesti.  Intr-o seara, Vali a gatit intr-o tigaie ciuperci culese de mine, proaspete. Posibil ca printre ele sa se fi strecurat una otravitoare, care semana mult cu celelalte. Neavand farfurii, am mancat impreuna din tigaie. Probabil ca Vali a mancat-o pe cea otravitoare. In toiul noptii a facut temperatura mare, ardea tot, se simtea foarte rau. A baut lapte, dar fara efect. Cum s-a facut ziua, am coborat in Sugag, ea calare, cale de aproape trei ore. La dispensar i-a dar medicamente, si-a revenit, dar a ramas cu sensibilitate la ficat.

                                10 noiembrie 1962

            Am incheiat inca o campanie. Receptie, un mic chef, apoi acasa la Timisoara. Am facut si un drum la Golesti si am luat copiii. Acum suntem cu totii din nou la Timisoara. 

CAMPANIA 1961 –CALUGĂRENI- CLOȘANI

                    28 aprilie 1961

          Prima zi efectivă din cea de-a 4-a campanie.Am sosit în 14 aprilie la Baia de Aramă și pe plaiurile Cloșanilor, dar zilele au trecut în fugă cu alte îndeletniciri. Primele zile am stat la ocol unde am organizat șantierul, camera oficială, eu fiind primul venit. Am făcut apoi un raid prin Unitatea mea, Motrul Mare, spre a vedea ce mă așteaptă. Am găsit și o gazdă în comuna Călugăreni, la familia Ciuvăț. El este  asistent medical și soția învătătoare în sat. Au două fetițe. O familie foarte cumsecade.

                Ne-am întors la Timișoara și am revenit în urmă cu două zile. Pe Codruța am lăsat-o la Gurahonț cu Anuș. Vali a venit cu mine.

                Astăzi am făcut descriere parcelară la primele parcele, de-asupra  caselor din Cloșani, pe culmea ce coboară din Piatra Cloșanilor, la confluent  Motrului Mare cu Motrul Sec.

                                15 mai 1961 –Călugăreni

            O zi bogată în impresii și în lucruri noi văzute. Am pornit de dimineață spre Cloșani pentru a urca pe Piatra Mare.  Aflând că au sosit geologii la Stațiunea Speologică din localitate, am trecut întai pe la ei. Foarte simpatici și amabili ca la o prima impresie, am stat de vorbă cu ei, apoi împreuna cu Jan Tăbăcaru,  un tip scund, brunet, cu mustăcioară și deosebit de fin, am vizitat peștera Cloșani, rezervație naturală, monument al naturii.

                Am rămas uimit, uluit de ceea ce poate oferi o peșteră de valoare. O adevărată capodoperă a naturii.Este de necrezut cum se poate întruchipa materia moartă, în prelucrarea ei de către ape, în întunecimea peșterilor. Infinitatea de forme pe care le poate lua materia, depășește  imaginația omului. Ochiul  nu știe ce să privească: formele mari, arhitectura generală a peșterii, garnisajul pereților, bordurile gururilor, sticlirile de cristal a calcitelor, tapițeria de cristale din acele bazinete superbe, toate create din calcarul spălat din imensitatea muntelui. Am urmărit apoi împreună cu Tăbăcaru una din miriapodele existente aici  : Gervezia orghidanii, una din cele trei specii noi descoperite de el în peșterile noastre.

                Am părăsit peștera si imaginea biospeologului, împreuna cu colegul lui, geologul Ghica, care datorită perseverenței sale a descoperit această lume de basm. M-au însoțit mult în urcușul prin cornetele din jurul peșterii. După un marș forțat prin bogăția de specii instalate pe aceste stâncării calcaroase, impresionat în special de dimensiunile și abundența alunului turcesc, am ajuns la stâna din Șoimu, cocotată chiar de-asupra unui abis. Am asistat la măsuratul  laptelui, apoi la ospățul caracteristic ce-l însoțește. Cu toată  amabilitatea lor, mi s-a furat o cutie de vopsea.

                De aici am urcat pe Piatra Mare. Vizibilitatea redusă și timpul rău  ne-au făcut să stăm puțin. M-au impresionat narcisele găsite aici la 1420 m. , împreuna cu Daphne blagaiana, Gențiana kokiana și alte numeroase specii. Am coborât apoi grăbiți, în lumea de jos.

                                20 mai 1961

            Aseară am trecut în Cerna unde vom lucre  U.P. IX Cernișoara. Înopta binișor când am  trecut apa Cărbunelui și am început a urca Plaiul Gârdomanului. Am ajuns la conacul lui Nicu Sarcină, muncitorul meu de bază, în Scundari, unde am găsit pe sora lui mai mică, Angela. Ne-am aranjat bagajele, apoi am mâncat. Mâncarea clasică de conac: mămăligă cu ouă  prăjite, mămăligă cu branză și apoi cu lapte. Am instalat apoi antena, pentru a avea o audiție bună la radio și ne-am culcat.

                Azi dimineață ne-am trezit cu o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă, burnițată. În izolarea muntelui zilele acestea iți închid orice orizont. Abia se mai bănuiește șirul culmilor ce închid zarea spre nord, iar pe Valea Cernei î naval,   o pată mai luminoasă te face să bănuiești  legătura cu lumea.

                Visez la zilele viitoare, când firul drumului se va împleti cu scurgerea Cernei. În cămeruța mică, întunecoasă și modestă a conacului, gândurile te năpădesc.

                                13 iunie 1961

            Am dus-o pe Vali acasă la Gurahonț, deoarece a intrat în concediul prenatal. Eu m-am întors singur la șantier. Am urcat sus în Cerna pentru tot restul verii. Încep etapa cea mai lungă și poate  cea mai frumoasă din cele 4 campanii de amenajări, în care voi sta numai  în munte. Mă îmbie atât de plăcut perspectiva acestor zile și luni de pustnicie, în singurătatea codrilor și poienilor din Cerna.

                Am tras aseară la conacul lui Nicu, unde voi avea cartierul general, mai de durată. Acolo am lăsat bagajele și astăzi, cu calul încărcat am urcat sus la stâna. Am urcat pe frumosul și pașnicul  plai al Bulzului. La stâna din Bulzu au urcat de cateva zile Vaideenii cu sterpele. E curios cum vin ei la așa depărtare de comuna lor.La stâna am găsit doar un flăcau cu vre-o 10 măgari. Urcând în gol am trecut pe sub cele trei stânci minunate “Bisericile Bulzului” unde am găsit turma de sterpe atât de frumos adunate ciopor, parcă ar fi fost o pată de zăpadă.

                Am trecut peste pâraiele pline de apă ale Rădotesei și am ajuns un pic după  amiază la stâna din Rădoteasa. Ciobanii de aici îl cunoșteau bine pe Nicu. Le-am deschis imediat inimile cu radioul. Scoteau untul în putinei. Oameni cumsecade și simpatici. Li se spune ungureni și într-adevar ei sunt ardeleni transplantați  prin transhumanță  aici în Oltenia. Firea îi trădează totuși, sunt mai liniștiți, mai domoli.Ilie Frătuțiu, șeful stânei a plecat azi de dimineață, nu l-am prins. Am găsit pe Dumitru Racoțan și alții. Ne-au primit să rămânem câteva zile la ei, cu amabilitate.

                Pădurea din zonă este aceeași pădure virgină de fag, pe care o cunosc deja bine. La gol ajunge doar fagul. În Vlăsia mare însă, apare și molidul, izolat, grupat pe țancuri, pe “seninari”, cum se exprimă atât de splendid localnicii. Dece le-or fi zicând la stâncile acestea sub care este abisul, seninari ?Poate pentrucă  atunci când te cățări  pe  ele  ți se înseninează  bolta cerului, pâna  aici  întunecată de pădure, sau poate pentrucă e necesar, atunci când ești cățăract pe   ele să fii  senin și echilibrat spre a nu te prăbuși  în  neființa. Oricare ar fi explicația, cuvântul cu care sunt botezate este de-o muzicalitate și de-o expresivitate  rară.

                                14 iunie 1961-Stâna Rădoteasa

            Lungi și grele sunt căile amenajistului la munte. Zile întregi de echilibristică  pe versanți, de cățărări  pe culmi stâncoase, de plecăciuni  prin  desișul codrului, zile întregi de viață naturală, copleșitor de naturală.  Azi am încheiat  12  ore efective de umblat. Am plecat la 7 dimineața de la stână, am coborât  treptat  versantul drept al Vlăsiei, am trecut peste cele două  Vlăsii, mare și mică, aproape de obârșia lor, apoi ne-am întors pe versantul stâng. Pante foarte mari, seninări multe, păduri mari, liniștite și pustii. Acesta a fost decorul celor 12 ore din zi.

                Am pichetat toată  banda de protecție la gol, apoi am coborât pe niște cleanțuri  în apa Vlăsiei. Arareori mi s-a întâmplat să rămân agățat în stâncării cași astăzi. De-asupra cheilor sălbatice ale Vlăsiei, am coborât pe o culme și la un moment dat, coborând chinuit, alunecând prin hornulețe, era să nu mai putem nici urca nici coborâ. În sfârșit  după  vre-o jumătate de oră de tatonări am reușit să scăpăm din capcană  și ne-am vazut trecuți dincolo de apă, după ce am întins peste ea un perpelece.

                Pe înserate am început urcușul spre stână. Tot  la ora 7 am ajuns la stână. În această  seară  s-au schimbat și  bacii la stână. Nenea Racoțan coboară  mâine la sat. Viața  aceasta  primitivă, patriarhală, pastorală, cu freamătul ei, ne face să uităm oboseala zilei. Desigur că și muzica, a nelipsitului Solistor contribuie la aceasta.

                S-a scurs o altă  zi din multele de acest fel din anii aceștia de hoinăreli  prin munți. Viața în  munți  e sănătoasă  dar plină de durități, de lipsuri. E o viață cu totul aparte.În golurile alpine, pășunile acestea întinse  ca niște căciuli  imense pe fețele prelungi ale munților, de-asupra pădurilor, freamătă  de o viață  originală, dar plină de sens și de farmec. Aici e țara zărilor, țara înălțimilor. Cât de ușor și cu cât de puțin se poate mulțumi  uneori omul. Viața aceasta pustie, ruptă  de iureșul  și  binefacerile unei lumi  în care ai crescut, cere multă voință  și perseverență , multă abnegație. În ceeace mă privește, știu că nici banul și  nici țicneala nu mă țin legate de această viață , ci farmecul și sensul acestei vieți.

                                17 iunie 1961

            Vreau să cunosc și munții vecini. Ne-am programat o excursie în Retezatul Mic, până  la cabana Buta. Am plecat dimineața la 6 din Gârdomanul  și  la 11 am fost pe vârful Paltina. Ne-a învăluit  puțin  ceața, apoi scăpând de înălțime și înaintând spre Stănuleți am avut iarași vizibilitate. Am mâncat în tovărășia  unui ciobănaș  simpatic de la Stâna din Soarbele , tismănean. Mergând în continuare, pe sub Vârful lui Iorgovan am admirat splendidul Retezat Mic, cu pitorescul său unic.

                Spre seară am rătăcit  puți n poteca, luând o variant  prin  marea de jepi de sub Drăgșanu. Scăpând de calvarul trecerii prin jepi, sub noi a apărut Valea Buții și Iezărul său mic. Înainte de a coborâ spre cabana Buta a început o ploaie care ne-a udat binișor. La cabană  am întâlnit 11 timișoreni. Seara a fost plăcuta, cu discuții și muzică.

                A doua zi a fost placută  și  variată. Pe jos până  la Câmpul  lui  Neag, de acolo la Lupeni, unde era un important meci de football, între Știința Timișoara și

 Minerul Lupeni. După meci am coborât cu mașina echipei Știința la Petroșani, de unde am luat trenul la Târgu Jiu și aoi trenulețul până la Apa Neagră.

                                25 iunie 1961

            Am fost la Gurahonț să văd ce fac dragele mele. M-am întors în munte peste Retezat. Am venit cu trenul până la Hațeg, unde am trecut pe la directorul  IFET-ului, apoi seara am dormit la ocolul Retezat, din Râu de Mori. A doua zi am urcat pe Râul Mare, am revăzut locuri și oameni cunoscuți și am gustat din frumusețea Retezatului. Seara am tras la stâna din Branu, la Nea Iancu, cioban vestit, poienărean. Am discutat multe, m-am simțit bine și radioul a făcut și aici minuni. A doua zi am urcat pe Culmea Branului, pe la izvoarele Scurtelor, din Lăpușnicul Mic.Am trecut de stânile târnovenilor și    spre culmea Munților Cernei am intrat în ceață. Noroc de poteca bine păstrată a vechii granițe, care m-a urcat până sus în cleanțurile Scăriței, unde se află ruinele unui pichet de graniță. Ajuns acolo, am auzit de partea cealalta a culmei tălăngile unui ciopor de oi. Prin ceață am vorbit cu ciobanul și am aflat că era de la stâna Scărița. Deci eram pe drum bun. Am început să cobor pe culmea Bulzului, dar fiind încă ceață am pierdut poteca bună. A dispărut însă ceața, am regăsit poteca și la ora amiezii am ajuns cu bine la stâna Rădoteasa.

                Am aflat că Nicu a plecat la armată. In locul lui a venit Victoraș . În aceeasi dupa amiază am plecat la lucru. Am trăit un sentiment deosebit. Am intrat într-o pădure de fag, bine elagată, bine inchisă, cu arbori numeroși și variați ca grosime. Un adevărat templu, o adevărată mare de coloane cu culmea lor gri închis, pătate ici-colo de lumina puternică a soarelui ce se strecoară prin frunzis. M-a impresionat mulțimea coloanelor, variația de grosimi și jocul de culori și lumină. În liniștea și rezonanța acestui temple  cântau  câteva  păsărele, triluri simple, armonioase, pline de sens. Simt parcă un aer sărbătoresc ce ma înalță. De altfel azi e duminecă.

                                5 iulie 1961

            După câteva zile de muncă serioasă , am coborât la Scundari. Trebuia să merg la ședintă la ocol . Pe drum îi întâlnesc pe Vasilică și pe  Lozici care îmi spun că ședința s-a ținut în acea zi. Puțin contrariat de faptul ăa nu am fost anunțat, m-am hotărât să plec jos în acea seară. Mi-am făcut bagajele, bonurile de lucru și  pe o noapte cu lună plină, de toata splendoarea, am plecat spre ocol.Drumul pâna la Valea Mare, pe sus din Culmea Cernei, pe Cracul Păltineiului, a fost o adevarată  splendoare.

                Am ajuns noaptea la 1 la Valea Mare. Am avut un noroc formidabil, deoarece am găsit un tren cu lemne care tocmai se pregătea să coboare. La ora 3 am fost la ocol. Conducerea de la Timișoara plecase însă. Am aflat cele discutate la sedință, dispozițiile  primite, am dat  bonurile unui coleg care pleca la Timișoara. În acea zi am vrut să merg le nedeia de la Brebina-Titirlești, care nu s-a ținut însa din cauza ploii.

                Imaginea Retezatului mă obseda. În loc să urc la Călugăreni  și apoi în Cerna, am luat autobusul până la Târgu Jiu, apoi trenul la Hațeg și am urcat din nou în Retezat. Au urmat două zile de odihnă și creație la Gura Zlata și apoi la Gura Apei. M-am simțit foarte bine și mi s-au conturat frumos câteva idei. Am și scris articolul despre Estetica forestieră  și am întocmit schița proiectului pentru rezervații.

                De la Gura Apei am urcat pe Lăpusnicul Mare până la Lunca Berhinei, apoi pe lângă Pârâul Paltina am urcat în Șeaua Paltinei, am trecut în Șarba și am revenit în Cerna. A fost un splendid tur din  Retezat în Cerna, ocazie cu care am și proiectat un marcaj de legătură între cele două văi.

                                13 iulie 1961-Valea Scurtu 

            Natura este infinitate și prin aceasta este ea neînțeleasă și atotsuperioară gândirii și firii limitate a omului. Urmărește priveliștile pe care le întâlnești, urmărește un curs de apă sălbatec, ascultă  la fiecare pas muzica mereu alta a zbaterii apelor, urmărește  fiecare cădere a apei  printre pietre și-ți va fi imposibil să găsești o identitate. Bogăția aceasta de imagini, mereu altele, mereu noi, este o culminare a varietății, a diversității, este amețitoare atunci când o pătrunzi în amănunt. Urmărește o peșteră frumoasă și caută a pătrunde opera oarbă a naturii- te va ameți bogăția, imaginația, beția de forme pe care o întâlnești. Prin toate acestea, natura este neînțeleasă, nesfârșită și odihnitoare, atunci când omul este obosit de monotonia și uniformitatea mediului pe  care el și l-a creat, artificialul. Pentru a exista și pentru a putea stăpâni natura, omul caută să se simplifice, să o prindă în uniformitatea unor tipare fixe. După aceste tipare își  ticluește  el  stilul de viață. Încadrarea în natură este încadrarea în univers, în imensitate, în  însăsi  nesfârșitul cosmic.

                Omule, dacă  vrei variație  și  liniște, urmăreste un pârâu  de munte, zbaterea lui, spuma, căderea  și albia apei, de jos de unde lași citadinul și până sus la izvor, de unde doar gândurile mai pot s-o urmărească  și te va uimi amețitoarea  variație ce o găsești  în curgerea unei ape. Ascultă-I  cântecul, pas cu pas și  vei auzi că este mereu altul, mereu armonios, mereu tânăr.

                                14 iulie 1961 - Gârdomanul

Zilele acestea stau la stâna din Fața Gârdomanului, de pe Cracul Groapele.  Și aici sunt oameni cumsecade, dar foarte rezervați și tăcuți. Tac ei, tac și eu. Cânta în schimb  radioul. Eu tac și pentrucă sunt năpădit de stări sufletești foarte curioase.

                De câteva zile nu mai am stare și mă gândesc mereu la cei dragi ai mei, la suflețelul acela mic , care deși viu, e înca neființă. Depărtarea, singurătatea de aici, mă fac melancolic. Și timpul mă predispune la așa ceva. Azi noapte a trecut o furtună năpraznică, cu fulgere și trăznete. M-am trezit în răbufnelile trăznetelor și în sticlirile fulgerelor. Ploaia a început să răpăiască des pe șindrila stânei. De-o dată o vacă a început să mugească înfundat, sfâșietor, cu totul aparte. Nea Gheorghe s-a trezit și s-a repezit afară crezând ca e ursul. Se poate să fi fost prin apropiere, dar nu venise la stâna. Vaca a continuat să zbiere înca mult timp.

                Am adormit din nou. M-am trezit când soarele se strecura, în pânze fine, printre grinzile pereților stânei și  când era deja forfotă în stână. Lucrează toți, dar  tac. Le e rușine de mine ? După o altă ploaie scurtă s-a făcut senin și am plecat la lucru. Ne-a înghițit iar pădurea, cu atmosfera ei aparte. În diminețile acestea pure, limpezi, după ploi, pădurea e  plină de contraste. În umbra și întunerecul boltei, pe colonadele trunchiurilor, pe  covorul de frunze, petele de soare ce se strecoară prin frunziș sunt deosebit de vioaie, creatoare de contrast.

                Zona s-a liniștit apoi . Undeva mai jos susura Pârâul Gârdomanului. Pe aici pe aproape bâzăie muștele și ceva mai departe se aude țiuind una, prinsă  într-o pânză de păianjen. Peste vale se aude  sunetul unui topor de la stână,  ce a lovit odată în lemn. Apoi tace. Într-un târziu se aude fluierul pe care-l pornește Nea Gheorghe.

                Deși e a mea, deși mi-a pătruns în toată  fibra  sufletului meu, viața aceasta tainică a pădurii căreia îi trăiesc din plin sensul, coloritul și aromele, totuși de data aceasta sunt trist. E dorul de-o ființă  mică, rod al trupului meu și-a lui Vali  și a gândurilor dragi și calde în care vreau să-l cresc. Se zbate în pântecele mamei lui, vrea lumină, vrea realizare, vrea gustul lumii asteia tainice, a existenței  pline  de sens. Nu știu, parcă  sunt  altul, transfigurat  de gândul acestor prunci pe care i-am plămădit. Parcă  mă  storc de vlagă  și o simt trecând  în sufletele lor micuțe și pure. În clipa aceasta nu mă mai simt pe mine.

                Am oftat inconștient.M-am trezit din reverie, zăresc iar contrastele pădurii din jurul meu și simt iar arsura dorului. Mă  scol din frunzișul  umed  în care m-am odihnit, îmi  iau  bătul de Biterlick  în mână  si copleșit de gustul  vieții acesteia, plec mai departe, la monotonia inventarierii și a descrierii arboretelor. Copii dragi, să-mi iubiți întotdeauna amintirea , așa cum vă iubesc eu pe voi.

                                16 iulie 1961 – Stâna Măneasa

            Ne-am mutat astăzi la stâna aceasta, unică prin poziția ei. Pe  la amiază a început să bată  vântul “ ăl mare”, care a înseninat zările ca lacrima. Am ajuns aici cu bagajul în spate, înca înainte de înserare. O perspectivă extraordinară. Urmărești  munții  în tot turul  de orizont: Oslea, Boul, Valea Motrului, Piatra Mare a Cloșanilor, Râmnutele, Vârful lui Stan, Inelețul, și Valea Cernei, până  hăt  la Țesna, Opleșata, Vlașcvu Mic, Oslea Română, Micușa, iar în spate Paltina și apoi Crucul ce ne desparte de Valea Soarbele. Tur de orizont splendid. Panorama în ansamblu, înțesată de decoruri mărunte. Totul e fascinant.

                Înserează și ultimele raze de soare se preling pe culmea zimțată  a Oslei, apoi dispar de tot. Oslea e mult mai frumoasă în partea aceasta spre Jiu, decât partea  pe care o cunoșteam de la Nedeuța. Are picioare lungi și liniștite de plai, fiecare cu câte o stână. Piatra Cloșanilor pare ca o măsea mare, roasă de vreme, rămasă  izolată în mijlocul culmilor ce-o înconjoară.

                                20 iulie 1961 –Stâna Soarbele

                I-am lăsat de-adreptul triști  pe  bunii ciobani de la Măneasa –Nenea Dumitru Văcaru, Țața  Anuța-băcița, soția lui Nea Pau Novăceanu și  pe Vasile, responsabilul stânei. Ne-am obișnuit atât de bine unii cu alții că am simțit și eu regrete, aceleași  vesnice regret  pe care le trăiești  la amenăjari, când  îti  presari sufletul prin  minunatele plaiuri ale țării și prin stânele  sau  așezările  isolate ale românilor.

                `Ne-am luat bagajul, cam mult și am trecut la stâna din Soarbele. Acolo ne așteptau deja de o zi două, aflând  că  vom veni cu radioul și aparatul de fotografiat, monedele mele forte. Când  am trecut  după boldurile de piatră  de de-asupra stânei  și  ne-au observat  câinii, imediat s-au repezit copiii și băcițele  să-i oprească. Minunate zile petrecute în golurile munților, la primitorii ciobani români. De aici de la Șeaua Soarbelor Începe povestea Cernei, sau se sfârșește. Am colindat doi ani, din Herculane și pâna aici de-asupra izvoarelor. Am adunat oare suficiente  imagini pentru a le putea reda în scris.?

                Răspunsul la această  întrebare îl găsesc azi, când Ordonez  toate  amintirile, februarie 2005, răsfoind ghidul turistic “Valea Cernei” pe care am reușit să-l tipăresc in 1964. Azi 24 februarie  2005, când m-am întors de la Herculane, unde am fost cooptat in Consiliul Știintific al Parcului Național Domogled-Valea Cernei, proiectat de mine in 1974-1975 , trăiesc satisfacția deplină  a unui  vis împlinit. Și satisfacția  că după o atât de lungă  gestație, de aproape 30 de ani, acest parc național precum și toate celelalte 12 din sistemul conceput de mine in 1973, s-au născut însfârșit, cu legi bune, cu administrații  bine  conturate, formate din tineri entuziaști, respectuoși și puși  pe fapte mari.

                Răsfoiesc ghidul.

                “Povestea Cernei  începe din locul  în care Plaiul domol al Pietrii Iorgovanului și Paltinei se îngemănează  cu Plaiul Oslei, din liniștea Scocului de la Soarbele. Ea se deapănă  apoi de-alungul zecilor de kilometrii  de coborâș, când sălbatec, când liniștit al Cernei, ca să ia sfârșit odată cu vărsarea ei în Dunăre, sau mai précis la confluent  cu Bela-Reca.”

                ………..

                “Gândul  de  a  așterne aceste pagini  s-a închegat  acolo sus, pe înălțimile  aspre ale Paltinei, printre crestele de șisturi și  lespezile  presărate  în pajiști, acolo unde încântarea zilelor trăite pe această  vale te va face si  pe tine, iubite drumeț, să-ți arunci  nostalgic privirea de-a lungul Cernei, înainte de a o părăsi.”

                “ Poate îmbietorul fir drept, ca de lumină  al Cernei sau zările  larg deschise, m-au îndemnat să  aștern  impresiile culese din farmecul văii și al codrilor seculari, al nopților în care adormeam târziu, la stâne, la colibe sau în cort, copleșit de splendidele armonii ale naturii, întruchipate aici în forme atât de originale. În aceste nopți, cași în pelegrinările lungi pe vale, am simțit  viața  Cernei  în umbra pădurilor de fag, în chiotele fetelor de pe Gârdomanul  și  în  purpuriul  scumpiei ce arde, târziu în toamnă, pe stâncile albe ale ciucevelor. Două veri am păstorit pe plaiurile ei, păzind “mioarele zărilor”, culmile ondulate mai mari sau mai mici, revărsate  pâna  în  zarea Almăjului și Câmpia Olteniei,”

                               

                        28 iulie 1961

Am  terminat lucrările la obârșia  Cernișoarei, dar nu complet. Am oboist.  Am coborât la Izvoarele Cernei, unde mi-am stabilit  reședința  la conacul lui Alampie Țogoi, muncitor care lucrează  cu mine de câteva  luni. O construcție din lemn solidă, din care o cameră e tencuită, curată. Un gemuleț pe care văd  Cerna curgând, la câteva  zeci de metri. La câteva sute de metri  în amunte, Izvoarele Cernei. În spate străjuiesc  ciucevele,  aceste creste  și abrupturi de calcar miniaturale.

                Mă simt foarte bine aici. În mijlocul unei lumi limitate la crestele  și stânele  la care am stat, o lume a mea, dragă. Finisez lucrările  de descriere parcelară. În timpul liber scriu, ascult muzică , clipocitul Cernei  și  visez. Ieri am făcut un tur de forță. Am venit de la Herculane pe jos, pe firul Cernei. Peste 50 km..Am deja un antrenament deosebit. Singur, cele 9 ore de mers am depănat  întreaga poveste  a Cernei. Am avut și o surpriză cu totul deosebită, de o duioșie impresionantă, până  la lacrimi. Într-una din luncile dintre Râmnuțe, sub un bolovan imens căzut în luncă din abrupt, se adăpostește  o colibă  mică din  lemn. Pe aici nu trece nimeni săptămâni întregi. Spre surpriza  mea, o femeie tânără  de 20-25 ani îngrijea vre-o 10-15 oi. Alături  de  ea un copilaș  de 2-3 ani se juca prin iarbă. N-am să  uit  niciodata figura frumoasă  și  sănătoasă  a copilașului  și mai ales părul bogat, blond, cârlionțat, ce-l  avea pe cap. Aur din soare căzut pe capul lui. Râdea tot timpul  și  se juca cu un cățeluș. Stăteau aici singuri de săptămâni  bune și vor mai sta toată vara. Mi-am amintit de povestea Genovevei de Brabant, citită  în copilărie. Toate poveștile  lumii au un substrat real.

                Am stat cu ei câteva minute, uimiți  și ei de trecerea unui om pe acolo, apoi am plecat cu gândurile mele. Întreaga  zi a fost senină, caldă, Dumnezeească, în decorul inegalabil al Cernei.

                Peste două  zile voi pleca la Gurahonț. Se apropie sorocul nașterii  celui de-al doilea copil al nostru. Ce va fi oare ?  Și ce soarta îi vor hărăzi  ursitoarele ? Aerul Cernei te îndeamnă  doar la visare.

                                12 august 1961

            Stau de aproape două săptămâni la Gurahonț. Am greșit noi socotelile  sau …. E baiat.? Băieții  deobicei întârzie la naștere.

                Însfârșit  azi, s-a născut  cel  de-al doilea copil al nostru : Călin  Aurel.S-a născut  in  faptul zilei, când abia mijeau zorile, la ora 3/2o, după  o noapte de zbucium și suferință  a  mamei lui. S-a născut sâmbăta, într-o perioadă de călduri  toride  cu  temperature  de pana la 38 grade, care durau de 4-5 zile. O perioadă  de  secetă  cu ape scăzute  și  sol pârlit  de focul verii.

                Un băiețas  grăsuț, roșu și voinic de 3,75 kg. Nașterea a decurs normal. L-am văzut  dimineața  și pe  el,  apoi  în aceeași  zi m-am întors  la munții  mei. Întârziasem cam mult. Codruța  a  rămas  la Gurahonț  cu Mama Ica, așteptând  să-l  vadă  pe  bebelușul  nou  născut. Am plecat cu mulțumirea  unui  vis  împlinit.

                Ca  orice tată, am dorit și eu un băiețaș  și……iată-l. Cu mânuțe și piciorușe  filigrame, cu ochișorii ca două mărgele, cu pufulețul părului  în  cap. E chiar el, visul atâtor nopți senine sau furtunoase din sălbătecia  Cernei.

                Fii bine venit, bucuria și speranța noastră, senin, voinic  și  plin de rod sufletesc, ca augustul în care ochișorii  tăi  au  cunoscut lumina firii.

                                17 august 1961

            În drum  spre Cerna am oprit la Tismana, era o mare nedeie de Sfânta Marie Mare. M-a decepționat aspectul de bâlci  care a dublat nedeia, omorând  imaginea frumoasă  pe  care o aveam despre Tismana. Lume multă, șmecherie multă, zarvă.

                Ieri am plecat pe splendidul drum strategic spre Soarbele. Perspectiva deosebit de frumoasă în câteva porțiuni, apoi pădurea  virgină  de o frumusețe  rară  din bazinul Răchițeaua. Am trecut prin punctele: Păltinei, Cărpinei, Gruiul Negru, Boul, Groapele, Suliți-sub Oslea, stâna Șarba, Scocul și apoi Valea Soarbele. Seara am găsit aici pe geologul Huică cu soția,  o sperietoare de femeie, cu trei student  ce-i  însoțeau.

                Azi e o zi  închisă. Dimineața  a  tunat, a fulgerat, a plouat cu găleata  și acum s-a liniștit, dar ceața  s-a întins  peste tot. Oamenii de jos nu mi-au sosit încă, așa  că  azi stau și-mi  pun la punct carnetele.

                                18 august 1961 – Stâna Soarbele

            Ieri după  amiază  când  abia  s-a liniștit  puțin vremea, bătrânelul  Clefner Marcu, pe care l-am cunoscut în tren când m-am întors de la Gurahonț, un împătimit al munților, care s-a ținut după  mine  cinci zile, a plecat pe Sturu în jos  pre Izvoarele Cernei, plin de regret. A vrut să cunoască  viața  amenajiștilor.

                Eu am lucrat ceva dupa amiază. Am pichetat limita ocolului spre Jiu, pe urma vechii granițe. Seara în amurg m-am întors  la stână. Cu cateva clipe înaintea mea  au  sosit două  turiste, venind de pe Cerna. Întâi  mi-a părut  curios curajul lor, apoi, discutând mai multe, m-am lămurit că  sunt  vechi turiste, încercate în multe excursii, cunoscătoare  aproape a întregei țări și membre active ale U.C.F.S. Ca aproape toate întâlnirile  acestea în munți, au fost clipe plăcute de povestiri, schimb de păreri  și  gânduri  de viitor pentru turism. A  fost o seară  foarte plăcută  și  am înțeles ce înseamnă  pasiunea drumeției, în care ele își  găsesc  mulțumirea și  fericirea. Mi-am confirmat unele convingeri ale mele în legătură  cu splendoarea Cernei și  punctele cele mai interesante, precum și cu problemele de drumeție.

                După o cină originală, ca la stână, cu mămăliguță, cu fasole și apoi cu lapte, ne-am ghemuit cu toții prin toate cotloanele stânii, încercând a ne ascunde de vântul ce a început să bată năpraznic. Cojoacele au fost coborâte în  sat, așa că ne-am învelit cu puținele pături  și  haine pe care le-am găsit. Vântul care trecea printre grinzile stânei ne-a pătruns totuși și noaptea a fost mai mult veghe decât somn. N-am mai petrecut nici o asemenea noapte în pelegrinările  mele  prin stâni.

                Vântul ce coboară  din Paltina și  Stănuleți  și se canalizează de-asupra Văii Soarbele  are o intensitate maximă. Nu a stat o clipă toată noaptea și dintr-o clipă în alta așteptam să  ia stâna cu totul. Numai somn nu a fost acea noapte, în plus frigul grozav. Fioros e muntele uneori, pe  atât  pe cât de prietenos e în timpul frumos. Vântul nu a contenit decât a doua zi spre  amiază.

                Turistele s-au încumetat să plece spre Retezat. Eu trebuie să  mai stau vre-o două  zile pentru a termina lucrările. Peste o săptămână coboară  și  stânele.

                                22 august 1961

            Mi-a ajutat Dumnezeu  să termin lucrările sus în fundul Cernișoarei și am coborât ieri la conacul lui Alampie. Aici e adevărată  boierie.Adăpost, confort, atât cât e, căldură. Alampie și Nicu prind păstrăvi cu năpasta și avem ce mânca.

                Mi-a rămas de lucrat întreg versantul stâng al Cernei, Ciucevele și resturi pe ici pe colo. Vine toamna, trebuie să mă grăbesc. Mi-e dor de cei dragi de acasă.

                                30 august 1961

            Rătăcită nu știu pe unde, am primit prima scrisoare de la Vali.

Gurahonț, 16 august 1961.

                                Dragă Puiule,

                Îti scriu cu câteva ore înainte de a ieși din spital.  Suntem bine, sănătoși, mari și tari. Călinuț e un băiat bun tare, tare cuminte. Plânge puțin și domol, papă bine, se dezvoltă frumos. Deschide ochișorii, privește în jur ca și când  ar vedea totul. A  început să capete trăsături  drăguțe  si  să se curățe pe față. Deși au trecut numai 5 zile, doctorul ne face ieșirea cu condiția  să  mai păstrăm  încă regimul de spital.Codruța a fost grozavă când  l-a văzut prima oară. Spunea că vrea să-l pupe și să-l  iubească  și  râdea în hohote de bucurie . Au venit toți pe la mine.

                                                                                                                                Te sărută

                                                                                                                Vali, Călinuț și Codruța.

                                15 septembrie 1961.

                Suntem de câteva zile în Timișoara. Am venit pentru a face câteva corecturi la proiectul din iarna trecută. A venit și Vali cu copiii. Am aranjat puțin apartamentul.

                După 5 săptămâni, Călinuț arată minunat. Are 60 cm. lungime, e grăsuț, rotofei. Fața îi e din ce în ce mai drăguță și senină, doar uneori când se încruntă e parcă  altul. Mănâncă  bine, doar uneori are crampe la stomăcel. Are ochișorii  frumoși și deja observă și întoarce capul isteț după noi, dacă ne mișcăm în fața lui. Noaptea e cuminte și doarme bine.

                Peste o zi îi las iarăși. Plec pentru încheierea lucrărilor și recepții.

                                20 septembrie 1961

            Am revenit în Cerna. Aici e toamnă. Fagii încep  discret să ruginească. Uneori dimineața e brumă pe lunca Cernei. Ziua e scurtă, trebuie să folosesc chibzuit timpul.Mai am înca destul de lucru.

                Într-o zi am stat mult de povești cu un bătrânel simpatic din Orzești,  Molete Constantin. Avea 66 de ani. De la el am aflat multe lucruri din istoria Cernei. Din cele relatate de el, ciucevele Cernei erau impădurite  cu brad și tisă. Ele au ars prin 1820.

                Când a venit el în Cerna, prin 1905, avea cam 10 ani, erau 3 conace  în Scundari, 2 în Urzicari, pe lunca Cernei și în Gărână încă un conac. Moara de la Izvoarele Cernei s-a facut in 1909. Conacele și curăturile din Bulzu sunt făcute prin 1915. Circulația din sat se făcea tot pe actuala potecă de pe culmea Păltineiului.

                La Fârlau, o peșteră mare unde se adăposteau 400 de capre, era un loc foarte bun de scuteală. În 1917 a stat aici toată  iarna cu 140 de capre. În apropiere de Crăciun, într-o noapte șezând în colibă unde avea și un câine, după ce a cinat s-a pomenit auzind un cor de glasuri de femei, venind dinspre peșteră. Cățeua asculta și ea atentă, apoi a început să latre și cântecul femeilor a încetat. Era convins că erau zmeoaice, adică  satane. Întamplarea  s-a repetat în multe alte nopți. El a stat mulți ani cu caprele în Cerna, fără  să se întoarcă  deloc  în sat.

                Interesante și stranii amintiri ale moșului  Molete.

                                15  octombrie 1961

                Toamna s-a instalat din plin. Pădurea a îngălbenit bine, a început să cadă frunza. Noroc cu coliba în care stau, unde fac focul. A început bătaia la păstrav, așa că avem ce mânca.

                Am prins niște nopți senine, cu luna plină, care poleiește  ciucevele și picură  sticliri  de  briliante în apele Cernei. Nopți  superbe, de reverie, de vise de viitor. N-am să le uit niciodată. Mă  inspiră, mă  îndeamnă  să  scriu povestea Cernei. Adorm târziu în noapte, alintat de muzica radioului ce mă leagă  de lumea reală.

                                4 octombrie 1961 

            Am trecut peste o receptie reușită, fără  probleme. Am încheiat  astfel o nouă  campanie. Splendidă, ca peisaje , ca realizări  pe toate fronturile, ca trăiri sufletești. Plec  mult mai bogat de cum am venit în primăvară. Am presărat  suflet  peste tot: în păduri, în stâni, în ciuceve, în Izvoarele Cernei, în oamenii de aici.

                Adio Cerna. Când te voi mai vedea ?