JURNAL DE CALATORIE

    CANADA – STATELE UNITE

             4 august – 17 septembrie 1985

       Ziua cea mai lungă.

       4 august 1985.

          Ora 8/00

            Aveam cu mine emoția, firească și plăcută, care te înfioară și te face să simți aroma ineditului și.....sacoșa de mână cu bagajul de avion. Câteva cărți, câteva mici cadouri, două borcane de gem  de caise pentru amicii mei și.....trei  ,,bombe,,cu exploziv de prună de Criș, mărgelat, culoarea apropiuată de cea a chilimbarului. Eram de fapt un infractor, naiv, necunoscător a regulilor și rigorilor vamale, care-mi  închipuiam că voi străbate așa o jumătate din globul pământesc.

            M-am înbrățișat cu bunii mei prieteni care m-au adus la aeroport și la care am stat ultimele zile de pregătire a călătoriei, familia Țenea. Sub privirea curioasă a lor am trecut prin ,,purificarea ,, vameșilor, am scăpat, cu o reală îngrijorare, pentru cel două valize mari, grele și neîncuiate, uitasem dimineața cheile. Apoi, după stampila grănicerului, m-am trezit parcă într-o altă lume. O enclavă a occidentului. Un preludiu la ceea ce mă aștepta.

            Otopeni, sala de plecare. E totuși posibil? Incertitudinea ce m-a însoțit până în ultimele zile, s-a topit ea atât de repede în lumina acestei săli mari, desfășurată pe două nivele și deschisă prin peretele de sticlă spre pistele lungi, spre zările lumii? Trăiesc oare amețeala trecerii de la vis la realitate, sau de la o realitate ce își  pierde consistența în fulgurarea unui vis ce începe?

            Cu un gest reflex parcă, cu acea nevoie de a te sprijini de o certitudine când te învăluie amețeala, urc la bar, servesc o citronadă și portocaliul feței de masă la care m-am așezat, îmi aduce treptat liniștea, calmul.

            Soarele, portocaliu și el, se înalță, peomițând o zi caldă și frumoasă.

            S-a anunțat sosirea unui avion din nordul Africii.

            Se anunță plecarea unui avion la Roma.

            Se anunțî apoi că avionul București –Londra, cu care trebuia să plec, suferă o întârziere  , datorită unor legături pe care le așteaptă.

            Cobor în sla de jos. Lume multă, băncile aproape toate ocupate. Găsesc totuși un loc și mă așez. Lângă mine, aproape de geam, o pereche de tineri îmbrăcați lejer, blugi, maieuri pictate, scrise, dorm liniștiți pe jos, pe o folie de plastic spongios, cu ranițele la cap.

            O fetișcană de vre-o 18 ani, drăguță, își plimbă provocător originalitatea panc-o jumătate din cap tunsă zero, cealaltă cu părul învolburat, încâlcit în zmocuri zburlite, cu o pelerină terminată în colțuri neregulate de sub care fulgeră din când în când, provocător, frăgezimea unui mini-mini jup.

            Mulți oameni în vârstă. Majoritatea albi.

            În rumoarewa sălii, aud la un moment dat grai românesc. Întorc capul. Câțiva tineri, supli, veseli. Trec mai aproape și-i întreb unde călătoresc. Sunt marinari pe un pescador în Atlantic, în emisfera sudică. Se întorc la datorie, după concediul petrecut acasă.

            Aterizează un alt avion. Sala se aglomerează cu cei sosiți, mulți din ei se înșiră la casa de bilete.

                        Ora 9/15. 

            Însfârșit , zborul București-Londra își chiamă pasagerii. Mă înfioară din nou o ușoară emoție. Coborâm, urcăm în autobese, coborâm, urcăm în avion. Un Tupolew -154- bimotor-reactor. Urc printre primii, locurile sunt la alegere, iau un loc pe stânga la hublou, cu bună vizibilitate.

                        Ora 9/30.

            Decolăm. Urcăm rapid și până facem întoarcerea dinspre Est spre Vest, aproape am atins altitudinea de croazieră, 7.000 m. Am lângă mine ți în spate o familie de turci. Discută mult între ei. Stau tot timpul la hublou și privesc. Lanurile, satele, petecele de pădure din câmpia Munteniei.

                        Ora 9/50

            Survolăm Curtea de Argeș. Trecem peste Topolog înainte se vede defileul Oltului. Între ele, unduirea dealurilor subcarpatice, unde identific clar, cași altă dată, căsuța de pe culme a socrilor mei, cu pâlcul de de fagice-i protejează.  Ce-or fi făcând în clipa asta? Trăiesc parcă un sentiment aparte. Simt că mă rup, pentru o perioadă de timp, de locurile astea dragi și încerc o ușoară tristețe.  

            Valea Oltului, Brezoi, Obârșia Lotrului, Valea Sebeșului cu marele lac de la Oașa, Vârful lui Pătru, Valea Grădiștei, Valea Streiului, Călan.....atâtea locuri colindate de mine cu piciorul, cu mașina. Recunosc detalii, cantoane silvice, poieni mari, sate. Refac mintal filmul celor 27 de ani de colind prin munți, pentru a le cunoaște tainițele și tainele, pentru a asigura pădurilor un echilibru în continuitate. Îmi vine în minte întregul lanț de parcuri naționale înșirate în lungul Carpaților, pe care le-am proiectat și le visez aievea, înființate, perle ale mândriei noastre  și ale grijei pentru conserrvarea naturii. Respect pentru posteritate. Aceste visuri stau undeva la baza visului nesperat pe care îl încep astăzi.

                        Ora 10/20

            Ne apropiem de Arad. Departe spre Sud se vede Timișoara, peste vălurarea colinară a dealurilor Lipovei. Disting bine orașul. Undeva acolo....în această duminecă de august însorită ....în micuțul părculeț din fața casei, cu molizi, mesteceni, cu un lăcușor și o căbănuță, un alt vis care a prins viață......cineva scrutează azuriul cerului și se gânderște la mine. Simt parcă vibrarea gândului  și mă înfioară amestecul de bucurie, de neliniște, de singurătate, de mândrie și tristețe a lui Vali. Mă mustră ochii tăi în lacrimi, dar simt parcă în spatele lor și tăria acceptului, ființa ta de bărbăție. Mă mint oare, sau așa e?

            Rămâi cu bine draga mea. Șase săptămâni ne vom reîntâlni poate în vibrațiile sonore ale telefonului, unde electrice curbând o jumătate din acest pământ al nostru, dar ne vom reîntâlni sigur în gândurile noastre, vibrații spirituale, enigmă și certitudine totuși în ființarea noastră.

                        Ora 10/40

            Timișoara s-a pierdut undeva în siniliul depărtării, lăsându-mi  o crispare sufletească, un amestec de bucurie, inspirat de zările în care zbor ireal  spre depărtări necunoscute și de tristețe, legătura cu pământulo drag, al meu, cu tot ce are el.

            Am trecut granița. Parcă pentru a mă face să continui trăirea mea, un plafon denas de nori acoperă tot josul. Mi-a rămas albastrul cerului și soarele acela luminos, luminos.

                        Ora 11/00

            Ni se servește masa. Mănânc mecanic, nu știu ce. Sunt prea năpădit de sentimente de mare intensitate, ca să dau importanță acestui act obligator. Am în mine tremurarea  acelor dimineți din copilăria mea, înainte de începerea unor excursii. Sentimentul acela al zărilor care ți se dezvăluie ochilor, dar nu numai ochilor ci tuturor simțurilor, scăldându-te parcă în lumina unor  iracole. Și sus, soarele strălucește fără nici o opreliște, luminând, poleind, marea întinsă și vălurată de nori.

                        Ora 11/40

            Plafonul de nori se sparge. Prin goluri, apare imaginea acelui peisaj de o frumusețe aparte, al Elveției. Un mozaic neuniform,  mereu altul, de câmpuri verzi, de păduri, de mici așezări, de lacuri. Un lac mare, întins, un albastru adânc cași cel al cerului, plin de ambarcațiuni. Coborâm. Norii au rămas ca niște crâmpeie de vată învălătucită, ici și colo, scăldându-se în lumină, printre care plutim, ușor tremurat.

                        Ora 11/55

            Aterizăm pe aewroportul din Zurich. Escala este de aproape o jumătate de oră. Ne așteaptă angajata TAROM-ului. Cochetă, drăguță, amabilă, răspunde delicat și prompt la întrebări. Ea, stewardezele, piloții .....și pasărea măiastră ce se odihnește pe pistă, printre alte zeci de avioane, e atât de puțin ce mi-a mai rămas din ,,totul,, țării mele. Mă înfioară parcă un sentiment de înstrăinare. Nu, nu e adevărat. E un amestec de sentimente care după numai patru ore mi-au dat o ușoară amețeală.

            Ne înbarcăm într-un autobus, care ne duce în holul aeroportului. Un răgaz de 15 minute prin magazinele încărcate de cadouri, de dulciuri, de reviste, de bijuterii, brichete, țigări și atâtea altele. Ambalajele, curățenia, ordinea, îți iau ochii.

            Revenim tot cu autobusul la avion și ne înbarcăm. Au rămas multe locuri goale, printre care și cele de lângă mine.

                        Ora 12/25

            Șueratul acela ascuțit, metalic, al motoarelor cu reacție, rulajul pe pistă , zvâcnitul în înălțime, apoi norii, plafonul de nori care se închide iar ca un făcut și doar soarele cățărat sus de tot, în miez de zi, după care alergăm.

            Trecem peste un colț al Germaniei, apoi în Franța, fără însă a vesea nimic jos. Intuiesc harta. Mă cuprinde o ușoară oboseală. Ațipesc, în șuieratul discret al motoarelor și în stabilitatea de necrezut a unui zbor de rutină.

                        Ora  13/20

            Mă trezesc odihnit. Întinsul de nori e același, mă împiedică să văd peisajul Franței. Suntem undeva spre Nordul Franței.

            Se servește din nou o mică gustare, apoi dulciuri și răcoritoare.

            Îmi apare în minte filmul ultimelor trei zile înainte de plecare, în București. Alergătura pentru vize. Apoi, episodul de neînțeles pentru mine de la TAROM. Aveam biletul anunțat prin telex de către AIR CANADA. Funcționarele noastre găsiseră însă că nu e bine calculat costul și le părea grozav că va pierde compania care încheiase tranzacția ,-AIR CANADA. Schimb de telexuri. Răspunsul venea același, calculul este bun. A trecut așa joi, vineri, în acest duel de competență sau incompetență, prin telex. Trebuia să plec duminecă. Sâmbătă dimineața se aștepta încă un telex, al patrulea, răspuns la sesizarea frumoaselor noastre. Însfârșit la amiază sosește, acest telex precizând detalii de calculul biletului. Mă mir cum a recunoscut fetița aceea, că într-adevăr contractantul  a avut dreptate, era vorba de un alt catalog de calcul pe care ele îl aveau undeva la archivă.

            Necazul era însăacum altul. De câteva zile se schimbase cursul dolarului și trebuia operată o ajustare și plătită o diferență. În lei, norocul meu. Dar dece pentru întreg biletul, când TAROM-ul participa în această afacere doar cu cca 25% din totalul serviciului? Nu am reușit să înțeleg, iar funcționara nu a reușit și nici nu s-a străduit să-mi explice, cu toate insistențele mele.

            -Doriți biletul sau nu?

            Cum să nu-l doresc, când era ora 16, sâmbătă în 3 august iat eu urma să plec a doua zi la ora 8. Mi-a tăiat amabilă și învingătoare  chitanța și ne-am despărțit zâmbind. Învingător eram și eu în felul meu.

            Și iată....aici de-asupra norilor, la mii de kilometri depărtare, mi-am amintit de frumoasa noastră funcționară , care a încasat un plus de bani pe seama canadienilor.

                        Ora 14/00

            Se anunță apropierea Londrei. Coborâm. Ne apropiem de plafonul de nori care aici se sparge. Cerul se încețoșează, jos plouă.

            Zărim cartiere ale Londrei. Pe alocuri, străzi întregi cu construcții de o uniformitate obsedantă. Apoi Tamisa, apoi opacul norilor prin care coborâm, apoi aeroportul, cu o bună aterizare. Rulăm pe pistă și pe aeroport kilometri buni. Prin fața hubloului defilează nesfârșite clădiri, zeci de avioane de toate tipurile, de toate națiile. Plouă mărunt și des.

            Ne găsim însfârșit locul,  la una din porțile de acces ale aeroportului. Motoarele se opresc cu un țiuit obosit parcă. Observ cum se apropie de avion un culoar rulant , la încheieturi cu pliuru ca burduful unui aparat de fotografiat vechi.

            Ieșim. Îmi iau rămas bun de la stewardeze, mă uit lung după avion, ca după ultimul insemn al țării mele. Mă simt cu adevărat singur, într-o lume cu totul străină, la un început de aventură pe o jumătate din globul nostru , cu o limbă pe care o cunosc mai puțin decât suficient.

            Un funcționar care ne întâmpină îmi spune că pentru AIR CANADA să merg la Terminalul 3. Prima nedumerire: ce este acest terminal? Cu toată nedumerirea  înaintez curajos pe coridoarele lungi, nesfârșite, ale aeroportului. Spații limitate, cu bănci, sunt  așa numitele săli de așteptare corespunzătoare fiecărei ,, porți,, de intrare sau ieșire spre avioane. Mereu indicatoare spre terminalele 2, 3, spre diverse porți, spre zările lumii.

            Însfârșit, la capătul unui labirint parcă, indicatorul terminalului 3 mă scoate undeva afară, în afara clădirii. Nedumerire. Cu ce am păcătuit ?

            Până să găsesc pe cineva să mă lămuresc, sosește un autobus pe care scrie Terminalul 3. Respir ușurat după urcare. După câteva minute, apreciat 1-2 km. coborâm la terminal. Acum e clar: aceste terminale sunt corpuri diferite ale aeroportului.

            Scările rulante mă urcă în imensul hol al terminalului, unde mă opresc întâi la intrare și mă frec la ochi. Un veritabil  ,,Turn Babel,,. Ghișeele unor agenții de voiaj, locuri de așteptare cu bănci, nișe cu aparate telefonice, numeroase ecrane de indicare electronică a zborurilor și....lume multă, multă, colorată, forfotă, înghesuială.

                        Ora 14/30

            Ora  mea , cu care venisem din țară, singurul lucru care mai e al meu și numai al meu. Renunț și la această ultimă legătură cu țara și-mi potrivesc ceasul

După ora Grenwich.

                        Ora 12/3o

            Zăresc forma plină și echilibrată a frunzei de paltin din drapelul canadian. Agenția Air Canada are aici trei funcționare. Aștept la una din ele. În 5 minute, persoana din fața mea își rezolvă problemele. Țmi vine rândul, o simt după zâmbetul amabil al funcționarei. O tânără, poate 25 ani, drăguță, calmă, deosebit de amabilă.

            Îi prezint biletul eliberat de București, pentru relația Edmonton. Cu un alt zâmbet, ușor voalat  de o stăpânită neliniște îmi spune că e un mic necaz: avionul meu nu a plecat nici acum din Edmonton și deci are o întârziere de cca 8 ore. Urmărește atent reacția mea, care bineînțeles nu a fost o explozie de entuziasm, mai ales că știam că în urmă cu câteva zile un avion Air Canada s-a prăbușit în Atlantic. Ghicindu-mi neliniștea, îmi spune că nu e cazul să fiu speriat, agenția îmi oferă  un loc la un hotel în Londra până la  sosirea avionului. Gândul că o să pot vedea măcar în fugă Londra, obiectiv neplanificat, îmi readuce calmul. Acceptul meu se transformă imediat într-o comandă operată pe claviatura calculatorului din fața ei. După nici un minut, răspunsul îi apare pe ecran, locul rezervat pentru mine la hotel.

            -Duduie, dar...eu nu am viză pe pașaport pentru Anglia, îmi aduc eu aminte.

            -Da, e o problemă.

            Din nou apelează la calculator pentru a cer o relație, probabil de la șeful ei. Cu aceeași rapiditate, răspunsul vine clar: îmi va da un însoțitor care mă va conduce la hotel și va explica situația.

            Bun. Nu e prea bun, pentrucă între timp, pe ecran  ți apare o altă variantă, pentru a o analiza cu mine. Peste cca o oră pleacă un avion la Vancouver, după care la o altă oră pot lua o legătură spre Edmonton, totul soldându-se  cu o întârziere de cca trei ore. Soluția este îmbietoare, dar diferența de cca 1.6oo km. în plus înseamnă și bani în plus. La nedumerirea mea funcționara îmi răspunde cu un alt zâmbet, aproape părintesc:

            -Dar cum vă puteți gândi la așa ceva, asta e problema noastră, a firmei, pe D-stră nu vă ,costă nmimic.

            Rămân destul de consternat de grija firmei pentru a-și mulțumi clienții, chiar cu prețul unor costuri suplimentare pentru ei Unde ești frumoasa mea de la Tarom, să auzi, tu care nu ți-ai stăpânit neliniștea că Agenția Air Canada nu și-a calculat bine costul întregului bilet. Acceptul meu este din nou depus, cu un dans al degetelor pe claviatura delicată a monitorului. Au urmat cca cinci munute de așteptare, timp în care funcționara a avut grijă de a se întreține cu mine. Aflu că este poloneză, stabilită de mult la Londra. Vorbește bine framceza, ceeace  m-a făcut să trec ușor peste dificultatea primului contact uman din drumul ce mă așteaptă.

            Însfârțit a venit răspunsul. S-a luat legătura cu agenția din Vancouver și mi s-a reținut un loc la zborul spre Edmonton. În mai puțin de un minut apoi, mi s-a înmânat biletul completat de calculator.

            Bine că mi-am adus aminte. Dar ce se întâmplă cu bagajele mele, depuse la Bucurețti. Ah, da. Din nou se apelează la calculator, se ia legătura cu depozitul de bagaje și tot în câteva minute vine răspunsul că au fost găsite și că s-a dat dispoziția de a fi trecute în cursa de Vancouver.

            Practic, a durat cam 20 de minute rezolvarea acestui caz destul de complicat. Convins că toate lucrurile sunt în ordine, îmi iau rămas bun de la amabila funcționară și plec în recunoașterea imensului hol al tyerminalului 3. Este ora 13/00, cursa pleacă la 13/45, așa că am timp pentru o recunoaștere.

            Mi-am recâștigat încrederea, m-am regăsit, cred că am depășit un moment critic. Holul imens  în care se află agențiile de voiaj continuă cu alte holuri pline de dotări necesare călătoriilor: telefoane automate, un magazin general cu toate produsele de curentă necesitate, de la alimente la aparatură electronică, birouri de schimb valutar, bufete, cafenele, chioșcuri cu dulciuri și răcoritoare. Și peste tot, la 10-20 m. , ecrane cu indicarea curselor de avion ce pleacă și vin. Peste tot înțesat de lume, de toate culorile, cu tot felul de îmbrăcăminte tradiționalî, sau clasică.

            Foiala asta de lume, vestimentația împestrițată, varietatea pigmentației și a comportamentului uman în această ucidere  a timpului, în așteptare, mă obosește. Mai am 20 de minute până la plecarea avionului. Părăsesc  ,, babilonul,, și mă îndrept spre poarta de unde  voi pleca. O găsesc ușor, indicatoarele sunt din abundență. Iau loc pe un scaun și aștept. Nu mult. Se anunță înbarcarea. Sunr chemate întăi mamele cu copii mici și bătrânii. Apoi încep a fi strigate numerele de rânduri de scaune, începând din fundul avionului. La rândul meu intru și neatent la toate înscrisurile de pe bilet, îmi aleg un loc la hublou. După abia un minutm stewardeza urmată de o bătrânică, mă scoală și mă dirijează pe locul meu. ,Un loc în marginea celor 5 locuri centrale. Învăț că biletele au locuri. Regret că nu sunt la hublou, dar mă resemnez. Sunt totuși lângă culoar.

            Avionul este un  Locked, cu o capacitate de 260 de locuri, toți într-o singură încăpere centrală. Avionul are patru motoare imense și o mică armată de însoțitoare. Ne aranjăm bagajele de mână, se închid dulăpioarele din tavan, ne legăm centurile, ne pregătim de decolare.

            În timp ce rulăm pe pistă ni se face instructajul de protecție: folosirea colacului de salvare la nevoie precum și a măștii de oxigen în caz de depresurizare.

                        Ora 14/00

            Decolăm. Motoarele țiuie în forță. Urcăm în pantă accentuată, cca 15-20 grade. Liniște și stăpânire printre pasageri. Oricum, zmulgerea în înălțime a acestui colos nu e un lucru obișnuit. Străpungem plafonul de nori. Aparatul trepidează, se zgâlțâie, ai impresia că hardughia asta este foarte fragilă, că acuși apare o fisură în tavan. Impresia unui novice în zboruri intercontinentale, cu asemenea aparte uriașe.

            După cca 10 minute se așterne calmul. Afvionul a atins altitudinea de croazieră, 13.000 m. , se orizontalizează, motoarele se aud ca un mârâit constant, liniștit, totuși destul de dominant în ambianța interiorului.

            Se dezleagă centurile. Începe mișcarea și agitația. Stewardezele ne aduc întâi perinița pentru sprijinit capul, cu învelitori galbene-portocalii, culoare ce înveselește și place. Apoi ni se dau pungi închise cu căști pentru audiția radio. La mânerul fotoliului avem o priză, unde introducem  ștecherul căștii, un buton ne permite selectarea unuia din cele 12 programe de radio, muzică, știri, un alt buton este pentru volum. În buzunarul scaunului din față, sub măsuța rabatabilă, sunt reviste și ziare.

                        Ora 15/00

            Ni se servesc răcoritoarte și alune prăjite. Treptat ne acomodăm cu acest zbor care va dura aproape 8 ore, gonind spre vest, după soare, câștigând în final șapte fusuri orare.

            Am părăsit Anglia  și Irlanda , suntem de-asupra oceanului. Întins nesfârșit de ape, pe care le putem vedea prin hublou. Au rămas numai crâmpeie de nori sub noi. Pasagerii își găsesc diverse ocupații. Ascultă muzică, citesc, povestesc, dorm. Copiii se joacă, mai aleargă pe culoare.

            Eu, am căzut în meditație. Rememorez toate antecedentele plecării. Două luni, lungi, nespus de lungi, de incertitudini, de îndoieli, uneori chiar de revoltă. La sfârșitul lui martie, ca o  ,,bunăvestire,,, telefonul primit de la Marika, fata prietenilor din America, care mă anunță intenția părinților ei de a mă invita la simpozionul tradițional deja, în problema parcurilor naționale șia altor suprafețe protejate. Aceeași invitație, cu doi ani înainte, nu am putut-o accepta, în acea vară eram prins în complicate treburi. De data aceasta, totul părea însă favorabil. La comunicarea ei că toate cheltuielile vor fi suportate de ei, mi-am dat acceptul. Îmi spune apoi că îmi va trimite formularele de înscriere.

            Stupoare, bucurie, umbrită însă mult de îndoieli:va fi oare posibilî o asemenea realizare? Ce îi face pe prietenii mei, de peste mări, să se obosească pentru a-mi face un asemenea cadou? Cred că e urmarea întâlnirii de la Paris din 1974.

             Altășansă unică, m-a dus acum unsprezece ani în urmă, pe malurile Senei, la un Colocviu internațional privind recreerea  periurbană. Colocviul a avut loc la Versailles în celebra sală a congreselor. În seara celei de a doua zile a colocviului, a avut loc recepția în cinstea participanților, în istorica sală a primăriei din Versailles. Poate....cu totul întâmplător, am cunoscut acolo o familie de americani. Vorbeau și ei franceza nu prea bine și nu ne jenam unii de alții. Am povestit multe. Le-am povestit de țara mea, i-am invitat să o viziteze.

            Am rămas prieteni, am corespondat și peste doi ani au vizitat România cu cei doi copii ai lor. Trei săptămâni, întreaga mea familie i-a însoțit prin țară, într-un turneu obositor, dar deosebit de complet și plăcut. Bănuiesc că această atenție, cu totul neobișnuită  stilului de viață american, explică strădania lor de a mă duce în America.

                        Ora  15/40

            Mă trezesc din reverie. Se servește masa. Pe culoare apar stewardezele cu niște tonete din care scot pentru fiecare pasager tava încărcată cu bunătăți, împachetată frumos în celofan. La preferință vin roșu sau alb, diferite podgorii, sau bere sau răcoritoare. Masă copioasă. Lângă mine stă un iordanian. Înfirip un crâmpei de discuție cu el. E doctor,  merge la un congres. Ca aperitiv, îl servesc – ilegal –cu o gură de țuică românească, ascunsă în sacoșa de la picioare. E încântat, devine foarte volubil. Se laudă stewardwzei, care îi face discret cu degetul la gură,, amintindu-i că practica e ilegală.

            În timpul servirii mesei se aude la un moment dat un: cling-clang foarte melodios. Se luminează niște mici inscripții prin care se recomandă legarea centurilor. Avionul intră într-o ușoară trepidație. Gândul că suntem la 13.000 m. Îmi dă o ușoară emoție. Dar parcă contează altitudinea? Totuși și la asemenea înălțime apar turbulențe ? Stewardezele au întrerupt servitul mesei, se retrag cu tonetele lor în nișele de un de le-au scos. Totul durează cca 15 minute, apoi avionul reintrăîn calmul lui de rutină. Motoarele mârâie constant, sigure. Un clang la fel de melodios anunță terminarea alertei. Totul reintră în normal, masa continuă. Se adună tăvile goale, paharele. La scurt timp, din nou stewardwzele servesc cafea sau ceai la alegere.

                        Ora 17/00

            Timpul se scurge destul de repede. Au trecut deja trei ore de la decolare. Observ o ușoară agitație, mulți pasageri se uită pe hublou. Sunt și eu curios. Ne anunță și difuzoarele curiozitatea: survolăm colțul sudic al Groenlandei. Creste înzăpezite, ghețari. O lume înghețată, albă. Doar câteva minute, după care din nou întinsul oceanului.

            Soarel e tot sus. Luminos, maqre, un contrast uluitor față de albastrul adânc, întunecat aproape al cerului. Metalul lucios al aripei și al imenselor guri ale motoarelor  în special, în plină bătaie a soarelui, dă o senzație de feeric. Și totodată de încredere.

                        Ora 17/30

            Oră de siestă, după o masă copioasă. Totuși, urmează o altă surpriză. Pentru mine , bineînțeles. Din tavan sunt coborâte trei ecrane de televizor, astfel dispuse încât fiecare pasager areun unghi bun de vizionare. Începe  un film colorat. Sonorul se prinde în cască, la un anume program. Îl urmăresc la început. Nu înțeleg mare lucru din text, apoi renunț.

            Mă plimb puțin pe culoar. Mă aplec spre un hublou-același întins de ape. Revin în fotoliu. Prind o muzică, încerc să citesc ceva, apoi adorm.

                        Ora 18/45

            Mă trezesc în același semiîntunerec. Filmul rulează încă pe ecran. Multă lume doarme. Traversăm o altă zonă de turbulență, ceva mai scurtă.

            Mă destind puțin făcând o plimbare în spatele salonului la bar, unde servesc o cafea. Privesc iar pe hublou. Suntem acum de-asupra nordului Canadei, în zona întinsă a tundrelor. Teren plan, fără păduri, cu o săracă vegetație de tundră. Multe lacuri, mari, mici. Nu se vede nici o urmă de locuire, nici un drum, nici o altă urmă a mâinii omului. Poate ceva animale mari de tundră, pe care nu le pot vedea.Minute în șir, ore în șir, mă voi convinge ulterior, același peisaj.

            Revin în fotoliu și îmi completez jurnalul. Sunt hotărât să=l păstrez pe tot timpul excursiei. Scriu și impresiile acestei zile lungi mi se deapănă rapid și proaspete în fața ochilor. Mă fură apoi și imagini ceva mai vechi, din lunile de incertitudine dinainte de olecare.

            Convins că participarea la un asemenea seminar, de o asemenea anvergură și pe tărâmuri îndepărtate va fi considerată de toată lumea ca o posibilitate unică de documentare , m-am adresat conducerii Institutului unde lucrez, precum și ministerului, solicitând un pașaport de serviciu. Întrucât nu era vorba de nici o contribuție bănească din partea țării noastre, am primit avizul de principiu. Opătimism. Apoi, lucrurile s-au complicat. Nu se putea  obține pașaport de serviciu deoarece această manifestare nu fusese înscrisă din timp în planul de manifestări a ministerului. Am fost sfătuit să solicit plecarea în cadrul concediului meu de odihnă. În regulă și această formă. Se repeta aidoma figura de acum 11 ani, cu vizita la Paris.

            Dar acum, la depunerea actelor pentru plecare se cerea în asemenea cazuri și avizul C.N.S.T. L-am cerut. Se condiționa eliberarea lui de o recomandare de la minister. Din nou la minister. De data aceasta nmu mai ceream un pașaport de serviciu ci o simplă recomandare . Cum că sunt un angajat în ramura silvică, că am preocupări de serviciu în specialitatea parcurilor naționale și că ,(pe banii altora), e indicat să mă pot specializa, vazând la originele lor aceste organisme atât de actuale în ocrotirea naturii.

            Frământări de culise. Nu le cunosc și nu le voi cunoaște niciodată. Pentru cine? Pentru un simplu proiectant, de la marginea țării, obsedat de această ideie a parcurilor naționale ? Trebuia să mi se dea un  răspuns la solicitarea mea. Sunt chemat la înfățișare. După o lungă anticameră, sunt primit în biroul ministrului. Ministru Ion Cioară un coleg de facultate, de an și chiar de grupă. Așezat în față la biroul lui. Într-o parte și alta, un alt coleg de an, Balșoiu, care lucra în minister și ing. Petrescu, politrucul ministerului. Eu în fața lor. Dece așa o comisie ?

            Ministrul îmi prezintă oficial niște argumente, că nu mi se poate da acest aviz, deoarece sunt angajat al ICAS-ului și nu al ministerului, și nu se poate crea un precedent în acest sens. Înțeleg argumentul, ca fiind conjunctural, izvorât din obscure temeri și dintr-o absurdă  prudență.Aveam și dosarul meu special , de fost deținut politic.  

            Accept situația și dau să plec. Dar atunci, din înălțimea unui jilț răsună răspicat întrebarea politrucului:

                        -De unde ești?  Rămân ca trăznit. Parcă am părul cărunt, parcă cotrobăi munții și pădurile de câteva decenii, punând suflet în tot ce fac, parcă....am și eu un doctorat și parcă....sunt cu mult mai în vârstă decât  politrucul.  Hm. Răspund calm, parcă transpus:

            -De loc sau unde lucrez?

            -De loc .

            -De pe Valea Crișului Alb, răspund sec. O scurtă pauză.

            -Ce concediu frumos se poate face pe Crișul Alb – mi se spune, condescendent, dogmatic, sfătos, pedagogic.

            Nu a lipsit mult să-mi înghit limba. Fac eu acum o scurtă pauză și mă reculeg, apoi, parcă cu dorința de a convinge totuși ceva imposibil de convins, îngâim un răspuns.

            -Tovarășe...., d-voastră nu mă cunoașteți, nu știți câtă pasiune am pentru aceste probleme, înpinsă până la țicneală. Pentru mine o asemenea ocazie, plătită de alții, nu va fi câtuși de puțin un concediu ci o perioadă  obositoare de documentare, o ocazie unică de specializare.

            Finalul  ,,înfățișării,, sună tăios și competent, ca un verdict sacerdotal. Politrucul se simțea în culmea  ierarhiei ideologice, undeva imediat după Ceaușescu.

            -Când vom avea nevoie de specialiști, vom trimite noi.

            Mă cutremur în sinea mea, stăpânit totuși, fără să mă trădez. Mă ridic din scaun, mulțumesc respectuos, oare pentru ce, întorc spatele la fel de respectuos și plec. Umilit? Lovit ? Ignorat ?

            Reconstituind acest moment, aici la 13.000 m. Înălțime, de-asupra norilor și a micimilor umane, la cca 6.000 de km. spre vest de locul posibil al unei asemenea întâmplări, mă simt în deplină legitimitate să judec calm sensul unei asemenea  ,,înfățișări, . Și totuși, îmi este imposibil să o calific. Ceva inform ce se zvârcolește într-o fiertură tulbure de caracter umane.

            C e minunat e albastrul cerului, petecul acela de albastru nesfârșit pe care îl văd departe, prin hublou. Ce înălțătoare  e simfonia care îmi răsună lin în căști. Cred în predestinație. Fiindcă totuși sunt aici, în înălțimile pure și zbor spre niște zări și locuri, visate, râvnite ani de zile.

            Destinul a pus de data aceasta decizia în mâna unui alt om, un ofițer superior de securitate, care chiar dacă nu știe ce este un parc național, nu are nici o obligație de a ști. Explicându-i întreaga situație, în special confruntarea de la minister, și-a asumat răspunderea de a mă lăsa să plec.

                        Ora 19/40

            Peisajul Canadei s-a schimbat. Au apărut munții, cu păduri. Pădduri întinse de rășinoase. La început fără drumuri. Posibil zonele nordice sunt încă neexploatate. După multe minute de zbor, urmărind de la hublou se văd ceva drumuri și cu totul izolat ceva cabane.

            Direcția avionului este acum aproape  SV. Ce mi se pare  interesant urmărind pe o hartă: ruta urmată de la Londra spre Vancouver nu este o linie dreaptă între cele două orașe ci un arc avântat mult spre Nord –spre Groenlanda și zona tundrelor pustii. Nu pot să-mi explic. Posibil acest arc înseamnă distanța cea mai scurtă.

                        Ora 20/15

            Se servește din nou masa. Aproape la fel de abundentă cași prima. Nu mi-e foame, dar ca să-mi umplu timpul mănânc. Se simte deja oboseala unei zile lungi și pline de emoții, de inedit.

            Ne apropiem de sfârșitul călătoriei, timpul trece parcă mai greu acum. Soarel e încă sus. Mă desmorțesc puțin făcând o plimbare în spatele și în fața avionului. Urmăresc iarăși puțin de la hublou peisajul canadian. Munți înalți, cu ghețari și lacuri alpine, alternând cu văi, unele largi. Păduri întinse. Aici au apărut deja și exploatările și așezările umane. Răzlețe, mici. Mă înroec la fotoliu, îmi pun căștile și ascult muzică. Caut muzică simfonică. E parcă cea mai adecvată stării mele sufletești.

                        Ora 21/20

            Se anunță apropierea aterizării. Rumoare. Pest5e câteva minute apare la orizont Vancouverul. Un oraș minunat, așa cum apare din avion. O așezare de excepție. La poalele unui șir de munți, pe o fâșie de câmpie, terminându-se în malul Pacificului. Un centru mare cu zgârie nori în jurul lui un oraș imens ca întindere, cu case mici, înecate în verdeață.

                        Ora 21/40

            Am aterizat lin pe marele aeroport din apropierea Pacificului. Rulăm lung pe pistă și ne aliniem în dreptul unei porți. Același gang rabatabil în care ieșim, aceleași interioare  moderne de mare aeroport, bine sistematizate.

            Ne aglomerăm, puhoiul acela de lume, în jurul benzii rulante care aduce bagajele. Ecranele monitoarelor indică cursa de avion de la care se așteaptă bagajele. Încep să vină. Defilează prin fața noastră, sunt recunoscute, culese. Aștept până se termină toate, ale mele nu sunt. Am emoții, mai ales că din țară auzisem zvonuri că uneori se mai pierd bagajele.

            După ce mă conving că nu sunt, mă prezint la biroul de reclamații. Cu greutate explic în engleză plângerea , explic și faptul că de fapt trebuia să merg la Edmonton. Sunt asigurat că le voi găsi la Edmonton. Parțial liniștit urc la etajul aeroportului pentru a-mi viza biletul.

            Un hol luxos, cu multă marmoră, cu pereți de sticlă. Îmi rămân ochii ațintiți la un ceas-15/10. Sunt  cu șapte ore înainte. Am câștigat în total nouă fuse orare de la plecarea din țară. Aici e încă după amiază, acasă se apropie dimineața. Cum o fi dormit Vali în noaptea asta, știindu-mă atât de departe ?

            Funcționara de la Air Canada mă primește cu același zâmbet amabil cu care am început să mă obișnuiesc. De fapt nu e greu să te obișnuiești cu amabilitatea, chiar dacă nu ai prea întâlnit-o  des în relațiile curente. Cer un loc la hublou.

            Îmi rămâne timp suficient să vizitez aeroportul. Văzând un aparat telefonic automat îmi vine ideia să dau un telefon prietenilor mei la San Francisco. Formez zero, răspunde operatoarea, cer o convorbire  ,, in colect ,,, adică cu taxă inversă, comunic numărul. Aștept curios, deoarece vorbesc din Canada în Statele Unite cu taxă inversă. După cca un minut aud cum se cere acceptul convorbirii de la cei chemați. Răspunde la telefon Joan. De-adreptul mirată când mă aude și îi spun că vorbesc din Vancouver – ce caut acolo ? Îi explic. Bucuroasă  că totuși am sosit, îmi urează mult succes în tot lungul seminarului, după care ne vom întâlni. Toți așteaptă cu nerăbdare întâlnirea. Mai su8nt până atunci 30 de zile.

                        Ora 16/20

            Ne îmbarcăm în cursa de Edmonton. Un Boeing 727, foarte elegant, în interior cu mochete pe jos. Pasageri puțini. Mai puțin de jumătate din locuri ocupate.

            Am vecină o canadiancă. Vorbește franceza – respir ușurat. Funcționară la o bibliotecă, a fost în concediu la părinți și se întoarce acasă. Este primul meu contact cu un om din lumea  nouă. Subiecte de discuție se găsesc cu duiumul. Eu curios de viața lor, ea de viața de la noi.  Cu coada ochiului mai privesc pe hublou. Întâi traversăm munții, apoi ajungem în preerie. Mă impresionează caroiajul în care sunt sistematizate terenurile agricole. Pătrate sau dreptunghiuri, separate de drumuri, fiecare este o fermă. Cât vezi cu ochii. Cele două ore au trecut fără să-mi dau seama , în discuții.

            Aterizăm. Din nou la bagaje. Din nou emoții, mai mari deoarece nici acum nu sunt bagajele mele.  Vecina din avion, căreia îi spusesem temerea mea, foarte amabilă, se oferă  să mă însoțească la biroul de reclamații pentru a explica. Din nou asigurări că bagajele vor veni cu o mică întârziere, probabil pe altă rută. Mi se cere adresa din oraș. Știam hotelul unde voi merge: ,,Four Season ,,( patru anotimpuri) Completez și formularele pentru vamă, în care se insistă asupra produselor agricole, în special din carne, a căror intrare este interzisă. Nu am așa ceva. Declar liniștit negativ. Ceeace era suspect și ilegal era în sacoșa mea pe care nu mi-a contrlat-o însă nimeni.

            Amabila doamnă, deși așteptată de fratele ei, mă conduce până la autobusul cu care voi ajunge la hotel. Sunt de-adreptul impresionat de amabilitatea cu care sunt primit în această lume cu totul nouă și necunoscută de mine. Fără îndoială și acest lucru este un adevărat șoc. În autobus doar câteva persoane. Oprește la mai multe hotele, pe rând. Al meu e ultimul : ,,Four Seasons ,,Un hotel imens, cu o incintă plină de verdeață. Arbori ornamentali, liane, stânci, arteziene. Placajul cu lemn al holului îi dă o căldură specifică.

            La recepție îmi spun păsul. Se știe, imediat mi se repartizează o cameră. Am deja și o corespondență – o crisoare de la prietenii mei. Totul e aici de o eleganță ce te copleșește : holul, liftul, culoarele, cu covoare pe jos, cu lumini discrete. Iar camera, un vis. Un pat imens, pot dormi trei persoane, televizor, un frigider încărcat cu băuturi, dulciuri, o baie în marmoră.

            Receptivitatea mea  a scăzut mult, e deja seară, aici, nu în bioritmul meu bulversat, în care firesc este dimineață. Sunt efectiv obosit. Cred că mai mult din cauza celor văzute și trecute într-o zi. Deschid scrisoarea. Câteva rânduri și un cec cu bani de buzunar pentru perioada seminarului. Sunt de-adreptul emoționat pentru grija ce mi se poartă. Adorm cu un sentiment ciudat: deși singur, stingher într-o lume cu totul nouă și necunoscută, simt gânduri și simțiri, plutind în eter, venite de departe, ce mă îmvăluie și mă alintă. Sunt desigur gândurile celor de acasă și a prietenilor mei. Ciudată punte de legătură între sufletele umane.
 

           

           

              

                        5 AUGUST 1985

            M-am  trezit liniștit când era deja ziuă bine, soarele sus. Mă simt odihnit. Când am dat draperiile și perdelelela o parte, geamul mare, cât întreg peretele, mi-a deschis perspectiva întinsă a unei părți din oraș, văzută de la etajul 12. În această parte a orașului puține clădiri înalte, doar cartierele acelea întinse de case mici, cu un nivel, îmbrăcate în verdeață. Un cer albastru, o vizibilitate foarte bună, specifică zilelor de toamnă sau zonelor nordice. Și una și alta.

            Azi e o zi liberă pentru mine. Seminarul începe oficial mâine. Deci, pot colinda, pot cunoaște orașul. Obișnuita toaletă de dimineață după caremă servesc cu o ciocolată și cu un suc de portocale din frigider. Deschid televizorul, mă plimbprin cele 12 canale. Nu mă reține nici unul.

            Mă frământă gândul să dau un telefon acasă. Aici e ora 9, la Timișoara e ora 19. Cer operatoarei  să-mi formeze numărul. Se vede că vorbesc foarte stâlcit, abia mă înțelege. Până la urmă mă fac totuși înțeles. Probabil durează până află codul țării și al ,orașului. Mă anunță că numărul nu răspunde. Cer un alt număr, al mătușii. În câteva minute primesc legătura. Ser aude de parcă ar fi lângă mine.Cum mă aude mătușa se blochează. Abia reușesc să o fac să-și revină. Nu-i vine a crede probabil că sunt eu, că vorbesc de unde vorbesc. O rog să-i comunice lui Vali că am ajuns cu bine, că totul e în regulă, că văd lucruri extraordinare. Acasă totul e bine. Acum sunt deplin liniștit.

            Am adresa unui român venit de 8 ani în Edmonton, de la nașa mea. Îi formez numărul și îl găsesc acasă. Îi explic cine sunt, ce caut aici, de unde îi știu numărul. E foarte amabil, se oferă  să-mi umple util ziua, mai ales că e singur și are o zi liberă. E o sărbătoare națională în Canada. Stabilim ora de întâlnire, 11, în fața hotelului. Totul e în regulă, dar nu am bagajele. Am doar promisiuni și sunt puțin încrezător. Mai am o oră până la întâlnire. Cobor, admir iarăși holul hotelului, ies în stradă. E destul de rece. Abia acum rămân consternat de centrul Edmontonului, cu imenșii zgârie nori, numai din sticlă și oțel. E foarte puțină lume pe străzi. Probabil fiindcă e sărbătoare și nu se lucrează.

            Centrul orașului cu zgârie norii e situat pe terasa înaltă ce domină Valea Saskatchevanului. Ajung până la marginea terasei, de unde am imaginea râului meandrat, cu multă verdeață, cu o salbă de parcuri. Dincolo de râu păduri rărite în care se află clădiri izolate. Pe cer câteva baloane viu colorate. Revin la hotel pe o altă stradă bogată în verdeață.

            La ora 11 și cinci minute , mașina elegantă a D-lui Ionescu oprește în fața hotelului. Ne recunoaștem după semnalmentele date. E aproape așa cum mi l-am imaginat după convorbirea telefonică. Îmi propune pentru acea zi:întâi o vizită la el acasă și fiindcă se apropie ora prânzului o să ne descurcăm cumva singuri numai noi bărbații, deoarece soția lui e plecată la Montreal, după care vom vizita marele parc al orașului în care are loc sărbătoarea folclorică a tuturor naționalităților din regiune.

            Urcăm în Buick-ul său elegant, bleu-gri și în 20 de3 minute suntem la el acasă. Un cartier întins de case particulare, apărut ca ciupercile în ultimii 5 ani. În fața garajului se oprește, apasă pe dispozitivul cu infraroșii și ușa garajului se deschide,  ,, Sezame deschide-te ,,Aici e un lucru obișnuit. Intrăm în casă. Foarte original împărțită, mult lemn, funcțională , deloc încărcată. Ne instalăm în spatele casei pe o terasă. În spatele casei, înprejmuit, cca 2 ari de grădină de zarzavat.Privesc casele din vecini, toate sunt aproape la fel ca mărime, ca spațiu utilizat, fiecare însă aparte ca aspect, ca arhitectură. Totul e aici construit din lemn, totul se construește foarte repede, recordul  a fost de 1-2 săptămâni.

            Domnul Ionesc are calități deosebite de gospodar. Servim un coniac, cu sărățele, povestim, între timp pune carnea la fript pe grătar, prepară o salată de crudități. Grătarul e scăldat în vin, apoi încheiem  ,,diner-ul,, cu înghețată și fructe. Timpul e splendid, soare, o vizibilitate de înălțimi montane.

            După amiaza am petrecut-o plimbându-ne prin oraș. Am petrecut câteva ore în marele parc de pe malul Saskatchevanului, un parc mai mult natural, o rariște de pădure cu poieni , cu lacuri, unde avea loc sărbătoarea folclorică a tuturor naționalităților. Fiecare națiune prezentă în zonă , și erau foarte multe, de la europeni la asiatici, africani, sudamericani, își avea ștandul său, o construcție în gen de cort, sau măcar o rulotă, unde se vindeau mâncăruri și băuturi specifice, lucrări de artizanat, cadouri, etc. Zeci de hectare umplute cu aceste concretizări ale unor sentimente nostalgice, într-un adevărat  ,,babilon,, de emigranți mai vechi sau mai noi.

            Vizităm ștandul românesc. Sunt prezentat unor români dintre cei ce se ocupă de organizare. Aici în apropierea Edmontonului există un sat întreg de emigranți din România, de la începutul secolului- Boian. Cei bătrâni mai știu românește. Nu prea mulți. În toată zona ar fi cam 3.500-4.000 de români, apreciază D-nul Ionescu, care este destul de cunăscător al problemelor emigranților români.

            Trecem în partea de jos a parcului unde se află amenajată o scenă, pe care fiecare națiune prezintă un program artistic. Formația românească își prezentase programul mult înainte. Urmărim câteva programe, după care părăsim parcul.

            Aflând că mă ocup și de amenajare de parcuri, mă mai plimbă prin câteva parcuri de pe malul râului. Amenajările sunt relativ simple, goluri mari deschise în rarști de pădure. Aici e spațiu mult, densitate de vizitatori redusă, oamenii nu prea au timp și fiecare își are petecul lui de verdeață în jurul casei, cu 2-3 arbori sau arbuști, cu care își scaldă zilnic ochii, încercând să-și satisfacă nevoia de spațiu, de natură.   E adevărat că aceste cartiere rezidențiale ale lor sunt foarte liniștite, lipsite de stess-ul marilor cartiere de blocuri. Fiecare își plătește destul de scump liniștea, dar o are. Parcurile sunt mai mult plămânii cu aer curat ai orașului. De fapt în acest oraș nu am simțit poluarea – e puțină industrie poluantă.

            Am povestit  multe. Despre el, despre mine, despre țară, despre viața lor de aici. Un schimb foarte interesant de idei. Printre altele, i-am spus neliniștea mea în legătură cu geamantanele mele. Mă liniștește spunându-mi : roagă-te cerului să se piardă. Pentru fiecare geamantan pierdut vei primi 8oo dolari, ori bănuiesc că nu aveți în ele asemenea valori.  

            Pe înserate m-a lăsatt la hotel, ne-am despărțit și i-am mulțumit mult pentru amabilitate. Am încheiat astfel o zi plăcută, plină de noutăți, de curiozități pentru mine.

            La hotel funcționa deja biroul seminarului. Am întrebat la recepție în ce apartament. Biroul de coordonare a seminarului, pe care l-am cunoscut, a fost  format din cinci persoane. Directorul, angajat al Universității din Michigan, 53 de ani, înalt, jovial, cu o barbă stufoasă și albă: Hugh Bell Muller. Secretara lui, o altă angajată a Universității din Michigan, detașată pentru o lună, cât dura seminarul, de la laboratorul unde lucra curent. Tânără, slăbuță, vioaie .i....ca o primă impresie, energică. O cheamă April Oja. Doi superintendenți ai unor parcuri naționale canadiene, Dawe și William și încă un american, Erv, californian, completează echipa de coordonare.

            Unul dintre cei doi canadieni se descurcă în franceză, ceeace a fost salvarea mea. Altfel, m-am jenat destul pentru necunoașterea bine a englezei. Au trecut inteligent peste acest lucru, dând impresia de înțelegere a situației. Am dat câteva date personale, am primit servieta, mapa cu emblema seminarului și mult material documentar. Fructe, răcoritoare, încercări timide pentru o cunoaștere reciprocă. Nu se forțează nota, avem înainte o lună de conviețuire.

            Am revenit în camera mea puțin emoționat, puțin obosit. Marea curiozitate de a afla traseul seminarului m-a așternut imediat la răsfoirea materialului. Am rămas șocat de șansa ce o aveam: Glacier, Yellowstone, Grand Canyon, celebrele parcuri americane. Am uitat de tot și visez. La ce voi  vedea în săptămânile viitoare, la dimensiunea acestei șanse care îmi căzuse, ireal, din cer. Mă îmbăt de o stare de euforie, de plinătate. Cu privire nesigură, fără consistență, răsfoiesc și celelalte materiale. Nu mă mai reține nimic.

            Îmi revin treptat din reverie, simt oboseala. Vreau să mă culc. Pijamaua....ah....dar geamentanele ?  Le văd, așezate frumos în cameră, lângă intrare. La intrare, distrat, nu le-am văzut. Sunt intacte. De fiecare atârnă câte o etichetă cu scuze din partea companiei Air Canada pentru neplăcerile produse de întârzierea lor. Adorm. Mă încearcă gândul la cei 1.600 de dolari pe care i-am pierdut. Dar.....oare mai mult decât țara mea, pe care o am închisă în valize , în culorile vii ale iilor, în beteala maramei, în aerul carpatin închis în ele ?    

                      6  AUGUST  1985

       Din nou o dimineață senină, luminoasă.În culoarul din jurul sălii de recepție a hotelului, în care  se va face deschiderea seminarului, este organizat  ,,breackfestul,,. Mai multe mese pe care  sunt aranjate o mulțime de bunătăți. Sandvichiuri , tartine, fursecuri, prăjituri, sucuri, cafea, fructe. Când ajung, e deja destul de multă lume. E o ușoară jenă generală, explicabilă, deoarece nu ne cunoaștem. Facem cunoștință, schinbăm 2-3 vorbe, trecem la altul. Între timp servim câte ceva. Îi recunosc pe organizatori. Schimburi de zâmbete. Stau ceva mai mult cu Dave, canadianul, care îmi prezintă pe Paul Paryski, american care trăiește în Haiti și vorbește bine framceza.

            Ora 9, începe deschiderea seminarului. O sală foarete mare, foarte modernă, cu lambriuri pe pereți. Mesele sunt aranjate în formă de U. Ne căutăm locurile, după stegulețul țării. Ne găsim și numele și mult material documentar în dreptul fiecăruia. Deschiderea  o face un reprezentant al Serviciului parcurilor naționale canadiene. Urmează apoi directorul seminarului, care prezintă pe rând pe toți cei din  ,,staff,,-ul seminarului. Urmează apoi prezentarea participanților la seminar. Fiecare se recomandă și își prezintă pe scurt preocupările, care justifică participarea la seminar.  Scurt, 2-3 minute fiecare. Suficient ca să mă ia niște călduri. A început din marginea mea și sunt al cincilea. Mai am câteva minute. Îmi repet în gând câteva fraze. Urmez. Mă ridic hotărât, îmi cer scuze pentru engleza pe care o vorbesc, am învățat-o în două luni. Explic apoi unde lucrez, cu ce mă ocup și tangența preocupărilor mele cu parcurile naționale. Primul examen a trecut. După prezentarea tuturor participanților se mai fac câteva comunicări.

            Coborâm apoi în stradă, ne îmbarcăm într-un modern autocar, care ne va duce la primul obiectiv de vizitat: ,,Elk Island National Park.., un mic parc național în preeria canadiană, la cca 30 km. de Edmonton. Traversăm orașul pe un bulevard larg. Centrul comercial e destul de mic în comparație cu zona rezidențială, garnisită în totalitate cu căsuțe mici, cochete, originale, scăldate în verdeață. Ieșim din oraș, în întinsul preeriei canadiene. Întinse ferme cu terenuri cultivate, pâlcuri de pădure izolate, lacuri. Autostrada liniară continuă spre Est . Intrăm într-o zonă  compactă de păduri. Este  ,,Elk Island Național Park,,, sau Parcul național insula Elkului. Deși obiectivul principal al conservării în zonă nu este numai  ,,Elkul,,, acest cervideu nord-american, ci și bizonul de câmpie, numele parcului  l-a  impus acesta. Suprafața este bine împădurită, cu numeroase lacuri și goluri cu pășuni, de peste 20.000 ha., apare ca o insulă în mijlocul terenurilor cultivate. De unde cel de-al doilea nume dat parcului : ,,Island,,. După câțiva kilometri parcurși pe autostrada ce străbate parcul ne abatem în stânga pe unul  din drumurile amenajate în parc, pentru vizitare. Nu sunt multe, accesibilizează câteva obiective principale pentru vizitat, iar suprafața afectată de impactul vizitatorilor este mică.

            Primul popas  la un mic centru de informare. O construcție din lemn, simplă dar cochetă, înconjurată de o mică suprafață amenajată ca un parc natural. Parcări, gazon, câteva garduri vii, câteva exemplare de arbuști și arbori deosebiți. Vegetația lemnoasă în zonă este foarte săracă în specii, în general. Predomină Populus tremuloides, sever, cca 80-90%.  Izolat; Populus balsamifera, Pinus contorta, Picea Engelmanii. Pe malul lacurilor apar și ceva sălcii.

            Micul centru de informare are amenajată o expoziție documentară. Se pot cumpăra pliante sau publicații de specialitate. Facem primul contact cu personalul parcului. Șochează uniforma cu combinații de nuanțe între gri-bej și gri-vernil, șochează pălăria de cowboy cu borurile răsucite în sus, apoi emblema serviciului parcurilor naționale canadiene, cusută pe brațul stâng, șochează în general ținuta lor și prestanța pe care o impun.

            Ne întoarcem în oraș, luăm masa la restaurant și avem o după amiază liberă.

       

         7  AUGUST 1985

              Ora 8/00

        Plecăm din Edmonton pentru un drum lung de aproape 5 ore, spre Jasper. Înainte, mi-am achitat obligațiile la hotel, destul de pipărate pentru mine. Convorbirea cu Timișoara și cea locală, 22 de dolari, apoi cele consumate din frigider, camera pentru prima noapte.

            Lăaăm în urmă turnurile acelea imense de oțel și sticlă din centru, de câte 30-40 etaje, într-un fel o minune a tehnicii moderne. Kilometrii mulți mergem prin cartierele periferice ale Edmontonului,  de un farmec aparte, dat de miniaturalele case ale celor de condiții reduse și medii. Căsuțe mici, ușoare, doar cu parter, eventual demisol. Ce impresionează este cochetăria lor și originalitatea stilurilor. Cred că din mii de căsuțe nu găsești două la fel. Curate, viu sau discret colorate, fără garduri între ele și cu acele mici spații verzi în față.  Poate 50-100 m.p. , dar fiecare cu gazonul și cele 2-3 exemplare de arbori sau arbuști. Mult molid argintiu. Plantat cu balot în orice anotimp, de cca 2 m. Înălțime, costă cca 100 dolari. Li se asociază apoi : molidul comun, scorușul, jepul, mesteacănul. Casele sunt construite de regulă din lemn, înbunătățite uneori în exterior cu plăci speciale din aluminiu, iar interior cu un gen de plăci finisate și cu un strat izolator de vată de sticlă. Izolare termică ideală. Într-un fel însă, totul este improvizat , într-o viziune de utilizare temporară. Același lucru și cu fermele izolate ce înpânzesc toate întinderile.Totul aici este ,, bussines-ul,,. Nu există tradiție și dragoste prea multă pentru locul unde te afli. Nu s-a născut aici, sau chiar dacă s-a născut el , nu s-au născut moșii și strămoșii lui,  a venit să trăiască bine, dacă poater, dacă nu, pleacă. Poate singuri indienii, neadaptabili la stilul de viasță nord-american și în curs de  dispariție, mai sunt legați de pământ. Prin tradiții.

            Mă gândesc, ca la un contrast izbitor, la oamenii noștrii de munte, care trăiesc uneori pentru nimic, pentru a supraviețui, pentru a-și simți aproape pământul și spiritul strămoșilor. Emigrația are în fondul ei un profund dramatism.

                        Ora 9/15

            Autostrada străbate tot o regiune de câmpie, din preeria canadiană. Un platou ușor vălurat, mozaicat, cu tot mai multe păduri. Apare molidul, mai mult pe locuri joase, uneori și laricele. Preponderent se menține plopul tremurător.

            Pe alocuri culturi de grâu. S-a secerat. Interesant  cum se balotează aici paiele. Într-un fel de rulouri, cu diametre de peste un metru și lungimi de cca 1,5 m. Se văd răspândite pe câmp. Se pare că și fânul se adună tot așa, nu se văd nici unde siluetele clăilor noastre. Pe tot parcursul drumului vedem ferme izolate. Unele bine puse la punct, altele cu destulă dezordine, altele chiar părăsite complet: casă, utilaje.

                        10/00

            Suntem tot în acea câmpie vălurată, dar apar tot mai multe păduri. Se văd suprafețe exploatate ras, cu martoane de crăci, cu regenerare abundentă de plop din drajoni. Uneori apar și păduri amestecate cu: molid, pin, plop. Vedem un autotren încărcat cu lemn de plop, de 2-3 m. Mă impresionează Picea glauca, care apare ici-colo, cu portul său columnar, aproape fără elagaj. Fermele și culturile agricole sunt din ce în ce mai rare.

                        10/30-11/00

            Scurt popas la un bufet, într-o mică localitate: Edson. Servim o cafea în liniște. Bufetul drăguț, elegant, servirea promptă.

            Începe să se încălzească atmosfera în grupul de participanți, începem să ne cunoaște. Un tânăr înalt, american dar locuiește în Haiti, vorbește bine franceza. Am convenit să-mi rezolve situațiile dificile, când nu reușesc să înțeleg comunicările. Engleza celor din  ,,staff,,  e foarte greu de înțeles. Stau în autobus lângă un finlandez, Ilmari, pe numele mic, cu care reușesc să discut în engleză. Mă înșeleg suficient de bine cu el, pot și comunica. Bucurie.

                        11/40

            Dela Edson, mașina a gonit printr-o zonă cu denivelări tot mai mari, bine împădurite. Este zona piemontană a Munților Stâncoși, care  se văd în fundal.

            Trecem prin Hinton. Un mic orășel forestier. Suntem în bazinul hidrografic al Râului Athabasca. Munții se apropie.

                        12/00

            Păduri întinse în care predomină molidul. Plopul, delicat, cu trunchiurile albicioase, aidoma mesteacănului nostru, a rămas și el în pâlcuri. Suntem  deja în plină zonă montană, în minunata vale glaciară largă : Athabasca. Ne apropiem de vale, curge domoală aici, în meandre. Apă multă, albicioasă, se topesc ghețarii sus în munte.Șoseaua trece pe lângă un întins lac monta. Peisajul e splendid. Oglindă de apă întinsă, în larga vale glaciară, cu munții greoi ce se ridică pieptiș, sfârșind în creste și spinări golașe. Sunt roci sedimentare, depuse în straturi, erodate într-un mod aparte, datorită friabilitățiii rocilor.  Creste ascuțite, abrupturi, ruine de cetăți parcă. Este primul aspect care mă șochează în structura geografică a Munților Stâncoși. Înălțimi mari, frecvent peste 2.800-3.000 m.

            Păddurile de rășinoase  îmbracă poalele munților, într-o mantie verde, compactă, neatinsă de om. Suntem în Parcul Național Jasper și în parcurile lor naționale nu se extrage nici un lemn.  Totul își urmează cursul natural, fără intervenția omului, cu arbori care mor, cu alții ce le urmează, țâșnind din energia seminței. Pacea între om și natură e aici suverană. Ea este legea parcurilor naționale.

                        12/45

            Autobusul încetinește, părăsește șoseaua principală, intră pe o ramificație, trecem pe sub linia de cale ferată și după câteva sute de metri ajungem la  ,,Palisade Training Center,,. Centrul de instruire a personalului din parcurile naționale canadiene, situat în acest loc minunat, denumit Palissade. Un perete de stâncă abrupt de peste 100 m. ,

diferență de nivel, lung de peste 1 km., un adevărat aspect de ,,palisadă,,, flanchează aici Valea Athabasca. Pădure compactă la poale, pădure compactă de-asupra abruptului. În pădurea de la poale, alcătuită din rășinoase și plop, rărită ușor, se află cele 8 cabane, căbănuțe, cu diferite funcțiuni, din lemn, vopsite într-un maroniu deschis, perfect încadrate în coloritul general.

Debarcăm, ne scoatem  geamantanele din pântecul autobusului. Admirăm plăcuta ambianță a acestui centru de instruire în care vom sta o săptămână. Cunoaștem o parte din personalul centrului, apoi foarte operatv suntem repartizați în cabane. În cabana cu denumirea  ,,Sadle Shop,,, vecină dcu clădirea principală a centrului, sunt repartizat cu tanzanianul veșnic vesel, Julian Mechange.

Interiorul cabanei este de un confort pe care nu l-am crezut și nu poate fi bănuit din exterior. Camere cu două paturi, mochete, baie modernă  cu apă caldă permanent, o ambianță splendidă.

În fața cabanei o rariște de plopi, câțiva duglași, pe marginea unui pârâiaș și peste tot gazon. Un gazon minunat, permanent întreținut. După această rariște, ceva mai jos pe conul de dejecție foarte aplatisat pe care ne aflăm, clădirea cantinei. O sală de mese pentru cca 50 persoane, iar la intrare pe mese aranjate lângă pereți, în formă de L, toate mâncărurile expuse. Sistem de autoservire. O miîulțime de feluri de mâncare, din care servești la alegere. Întâi mâncăruri calde, fripturi, tocane, apoi salate, fructe. Continuă cu dulciuri, 2-3 feluri de prjituri, 2-3 feluri de înghețată și se termină cu vasele cu sucuri. Cafea. Adevărat festin culinar.

După amiază se organizează o vizită cu autocarul în micul orășel Jasper, situat la cca 15 km. de Palisade. Singura așezare din parcul național, orășel turistic de cca 8.000 locuitori și sediul administrației parcului național.Clădirea administrației și centrul de informare este o clădire din lemn, drăguță         , cochetă, în mijlocul unui părculeț în care abundă florile.

Orășelul are străzi largi, case aerate, peste tot buchete de arbori și în contur, panoramic, cununa munților, creste cu versanți abrupți, cu petece de ghețari pe creste.

Spre seară ne-am întors, cu același autocar elegant cu care vom colinda tot traseul din  Canada. Apoi în sla de conferințe a avut loc prezentarea superintendentului de la Parcul Național Jasper și încă două referate : un englez și un columbian.

Se înnopta. Am simțit din nou dereglajul bioritmului deranjat și m-am întins un pic în pat. M-a trezit finlandezul, adusese un tratat cu arborii din canada, ca să identificăm speciile din împrejurimi. L-am răsfoit în camera alăturată, a lui. Apoi am discutat mult cu reprezentantul Botswanei, foarte entuziasmat de țara lui.

            Noaptea , am avut un lung coșmar. Vise urâte, groaznice. Nu le-am reținut, doar atmosfera neplăcută. Spre dimineață m-am liniștit și apoi am dormit bine.

                        8 AUGUST 1985

            Igiena de dimineață, apoi micul dejun.Intrăm în sala de conferințe unde încep referatele participanților.

1-HARISH RAIZADA-reprezentantul Indiei.

2-HUGO  ARNOL-reprezentantul Venezuelei. Foarte  interesaant sistemul lor de parcuri naționale, dar ei consideră insuficient, deși ocupă 5% din suprafața țării și vor să-l lărgească.

            9/00

Urmează din partea gazdelor prezentarea sistemului de organizare a parcurilor naționale din canada și în special a parcului Jasper. Cel mai tânăr din sistem, înființat abia în 1975. Problema principală este cea a echilibrului dintre conservare și utilizare. Abia cca 2% este intens utilizat pentru turism, restul conservare.

Ce mă deranjează. Toți vorbitorii canadieni sau americani, vorbesc ținând mâinile în buzunar.

            9/45-10/00

Se ia cafeaua, sau suc, fructe.

            10/00

Jullien roulet, din Staf, prezintă concepția sistemului de parcuri naționale canadian. Femeia e binedocumentată, răspunde prompt la întrebări. Discuții foarte interesante, regret că nu înțeleg decât parțial. Totuși progresez.  3-4 ore de ascultat engleza nu mă obesesc.

            14/00

După amiază urcăm cu telecabina pe un vârf lângă Jasper, WHISTLER. Diferența  de nivel : de la 1304m. la 2274 m. Lungimea telecabinei 2100m. , un singur pilon intermediar. Capacitate 20 persoane.

Lângă pornire, jos, un automat care pentru 25 cenți îți arată pulsul. Introduci un deget într-o mică casetă și îți dă pulsul.

Ajungem sus. Panorama este superbă. Foarte  interesantă este amenajarea de podețe din lemn la ieșirea din stație, cu balustrade și panouri cu informații. P.N.Jasper, de peste 900.000 ha, are cca 40% golalpin, cu mulți ghețari. Vârful cel mai înalt Mount Rbson-3.954 m.

Marmotele se plimbă libere în jurul podețelor, cerând mâncare. Nu e voie să le oferim nimic. Numele de WHISTLER  e dat de la șuieratul lor.  Urcăm pe o potecă de 1,4 km. până la vârful muntelui. Tot urcușul, 2oo m. diferență de nivel, este amenajat cu mici trepte din lekmn unde pante este mare. Sus pe vârf, foarte original, o cutie metalică cu geam, cu un carnet unde vizitatorii scriu: data, numele, țara, impresia. Alături un piedestal din beton pe care e o placă de bronz cu denumirea principalelor vârfuri de pe contur, cu un braț mișcător cu care  poți identifica fiecare vârf. Rangerii parcului care ne-au însoțit au luat toate foile scrise de noi.

La coborâre, identificăm principalele specii de arbori: Pinus contorta, Picea Enggelmanii, Picea maniana, Pseudotsuga menziesii, Chamaecyparis nootkatensis, Populus tremuloides, Populus balsamifera.

                                    9   AUGUST   1985

        8/30

De dimineață intrăm  în sala de conferințe. Se continuă prezentarea referatelor participanților.

3-SALMON ABU RUKUM-Izrael. Diapozitive cu floră, faună rară, peisaje mediteraneene și din deșert.

4- ESAU CHAVEZ AQUILOR-Costa Rica. Prezintă un gen de film, cu diapozitive și muzică. Variate specii de plante și animale, peisaje.

5-EDMA HALL-Canada. Mai multe monumente istorice.

6-MOHAMED ABU TALEB- Iordania. Vorbește engleza mai rău ca mine. Parcuri naționale cu monumente istorice, cetăți, castele, morminte săpate în munți, canioane.

7-Prezintă reprezentantul statului BELIZE.

Un somn teribil mă stăpânește toată dimineața, până pe la 12/00. Abia șin ochii deschiși. După referate urmează discuții.

                        12/20

Reușesc să o prind pe Vali la telefon. La ea e ora 21/20. Se aude perfect. La început e pur și simplu blocată. Abia răspunde. Credeam la un moment dat că s-a întrerupt convorbirea. Sper că am liniștit-o pentru 8-10 zile. Acasă totul e bine. Costul convorbirii-16 dolari canadieni.

După amiază vizităm Maligne Canyon. Splendid. Parcă sunt peisaje din filmele cu cowboy, unde călare sar peste un mic canion, cu o deschidere de 3-4 m. și o adâncime de 30-40 m. Adâncimea maximă 6o m. Multe cascade. Cinci podețe de trecere și gard de protecție, după ce au avut o mulțime de morți. Poteca între podeșul 1 și 2, cea mai interesantă zonă este betonată pentru a putea fi aduși și handicapați, în cărucior.

În jurul canionului pădure de amestec de Pinus contorta, Picea glauca, puțin duglas, izolat mesteacăn și anin. Covor des de Juniperus și de Vaccinium. Spre podețul 5 calcarele tre în marne și apar  porțiuni de eroziuni. Toată poteca este splendid întreținută. Cu gard de protecție pe porțiunile periculoase, cu indicatoare, plăci cu explicații științifice, geologice, botanice .

Ne întoarcem la Palisade. Țn toată după amiaza am fost foarte lucid. Probabil dâse schimbă bioritmul. În tabără discuții libere. Ni se anunță programul din această seară și de mâine. Încep să înțeleg tot mai bine engleza. Bucurie.

Oră de repaos, masa de seară, apoi plecarea în aplicație pentru a vedea animale sălbatice . Un drum prin pădure. Vedem un Elk-cerbul de aici, rațe, gâște, construcții făcute de castor și sub un vârf ce se înroșește în amurg, capre albe.

Ne întoarcem la 20/30.

                        10  AUGUST 1985                   

            8/15

Plecăm din Palisade spre Columbia Icefield, un ghețar la limită sudică a Jasperului. Un drum nou. În apropierea orășelului Jasper sunt multe amenajări turistice: campinguri, locuri de pick-nick. O ideie interesantă este blocarea drumurilor secundare înterzise accesului, cu bolovani mari.

Urcîm pe Valea Athabasca spre izvoare. Păduri frumoase, dese, dar nu prea bătrâne. Rar exemplare peste 50-660 cm. . Înălțimi cel mult 25 m. Același amestec de Pinus contorta și Picea glauca. În ochiuri regenerare frumoasă. Nici unde semne de exploatare. Totul este neatins. Deosebit de frumos. Întâlnim câteva puncte de pază, pentru rangeri. Sunt centre bine amenajate din care  se organizează paza parcului. În subordinea acestora, pe conturul parcului există posturi de control cu rangeri călare, care rămân acolo câte 2 săptămâni. Sunt alimentați adeseori cu helicopterul. Ei păzesc zona atât de vizitatori nedoriți cât și de braconieri. În tot parcul sunt 6 centre de pazî cu 35 rangeri. În total angajații percului sunt 200 iarna și cca 400 vara. Mulți din cei angajați temporar sunt studenți, instructori de skii, etc.

            9/45

Ajungem la centrul de coordonare al vizitării Ghețarului Columbia.  Urcăm în autobusul special, ,,Hoppy Bua,,. Mergem cca 2 km.  prin spatele morenei laterale a ghețarului, pe un drum asfaltat până la un alt centru amenajat special, de unde luăm  ,,Snowmobilul,,. Un autobas special, cu multe roți, puterrnic canelurate, cu lățime de 1 m. . Foarte elegant, cu gemauri înalte, încălzit. Capacitate 60 locuri. Din cauza roților mari este mai înalt și permite o bună vizibilitate. Are o legătură radio permanentă cu un punct de coordonare.

De pa platforma de plecare întâi un coborâș de 30 grade pe morena laterală, apoi urcăm pe ghețar. Este o perioadă când ghețarul se topește ușor. Mici ravenări din cauza scurgerii apei, în rest ghiață vălurată. Materialul erodat, adus de morene, este un amestec de pietriș, nisip, mâl, ușor degradabil. Lipsește total vegetația pe morene. Drumul pe care merge Snowmobilul pe ghețar a fost amenajat. Șoferul nostru e un tip înalt, simpatic. Ne întâlnim cu un alt snowmobil condus de o fată.

            10/20

Suntem pe ghețar. Pe partea inferioară a lui. Un scraper amenajează permanent drumul. Pereții laterali ai ghețarului sunt puternic erodați de gheață. Undeva mai sus se observă un ghețar secundar.

Vizităm15 minute împrejurimile. Un claxon anunță întoarcerea. Totul organizat, totul plătit. Hm. La întoarcere șoferul oprește la sorbul unde apa de suprafață cecurge ușor se pierde într-o crevasă.

            11/10

Coborâm la centrul de informare. Ca peste tot, o construcție modernă, foarte elegantă. În holul mare este expusă capra lor de munte, Mountain goat –Oreamnus americana. Foarte lânoasă, cu cornițe negre, scurte, groase, nu are suplețea caprei negre din Carpați.

Centrul de informare: parter, simplu , modern, un hol central cu stand de cărți, amintiri, șepci, maieuri. O capră albă înpăiată. Alături o sală rotundă, pe pereți grafice, explicații științifice despre ghețari. O altă cameră pentru proiecții, unde permanent se proiectează un film cu ghețarul. Grup sanitar. Nu departe, la cca 400 m. se află un hotel. Între cele două clădiri, parcarea. Împărțită prin ronduri simple, cu borduri, cu pietriș sau plante din flora locală.

            12/00

Box lunch. Sandviciuri în celofan, sucuri, fructe.

            12/30

Plecăm în aplicație să vizităm în detaliu frontonul ghețarului, acolo unde se topește permanent. Suntem echipați cu bocanci cu crampoane. Un ghid foarte simpatic ne ordonează în șir indian. Pornim. Din loc în loc ne oprește, ne explică geneze și dinamica ghețarului, poziția lui în ansamblul marelui ghețar Columbia.

Pînă pleacă o altă serie de pe ghețar. Julien Roullet, din Staff, ne dă câteva explicații legate de traficul turiștilor. După vizitarea ghețarului, ne întoarcem la hotel.

            15/40

Plecăm spre Palisade. Cu același autobus foarte elegant interior, cu W.C. în spate, aer condiționat, cu care am plecat din Edmonton și cu care vom face tot traseul din Canada. Pe mască scrie: DIVERSIFIED. Un șofer gras, mâncăcios, dar foarte simpatic, tot timpul râde. S-a încadrat bine grupului. Deja atmosfera generală se încălzește tot mai mult.

Pe ghețar am discutat mult cu delegatul Iordaniei. Lucrează la Ministerul Turismului al lor. Mă informează despre Iordania. Apropiat sunt de Julien Mechange, tanzanianul cu carwe stau în cameră și cu Ilmari Hakinen, finlandezul care mă simpatizează mult. L-am servit într-o zi cu țuică. I-a plăcut. Stă în camera alăturată împreună cu delegatul Botswaniei, șeful unui parc național, o deltă interioară. Nu bea alcool. Nici Julien al meu, care e creștin.Pe drum admirăm peisajul. Munți erodați, cu pereți aproape  pe verticală, la poale cu mult grohotiș. Creste întrerupte brusc, o structură fasntastică a spațiului, prin jocul înălțimilor, prin culori. Un aspect cu care nu mă împac în concepția  lor administrativă. Peste 50% din parcul național este pădure, dar în administrație nu au nici un silvicultor și nici nu îi interesează problemele de silvicultură. Singurul aspect unde intervin sunt incendiile. Nu am găsit nici un silvic să pot discuta cu el. Posibil că la ei  noțiunea de  ,,forestier,, este  sinonim cu cel de explotator al pădurilor, ori aici nu se taie nimic.

Astăzi toată ziua am fost vioi. Cred că sunt pe pnctul de a-mi regla bioritmul.

            18/00

Diner-ul copios. Cu salată de fructe, cu frișcă, înghețată, etc. Deosebit un sos din fiertură de boabe de porumb. Am făcut o fotografie cu toți participanții sub cei doimduglași imenși. ,

            19/15

Plecăm spre Lake Maligne. Pădure închisă, continuă, uniformă. Nici unde nu am văzut o asemenea întindere de păduri neatinse de om. Valea Maligne e mică, limpede, ca o vale de munte de-a noastră, cu pădure de Picea și Pinus, ce vine până în malul ei.

Mă impresionează columnaritatea molidului și chiar a pinului. Cum să cunosc speciile de molid  ?. Nici un silvicultor. Înfiorător de nefirească situație.

Prima pădure mai bătrână de molid, în jur de 30 m. înălțime.

Valea e seacî aici, apoi apare Lacul Maligne. Magistral. Înserează și sunt mulți țânțari. Veselie mare în grup. În special sud-americani. La întoarcere un Elk în marginea drumului. O femelă, paște liniștită, nici că-i pasă de noi.

                        11  AUGUST  1985  

Duminecă, zi de referate și odihnă.Prezintă următorii referate:

Ref. 8-NINA  PURNOMOHADI- Indonezia. Lung, cu emoții, multe descrieri ale țării.

Ref, 9- BERNADETA  SUGARDJITO – Indonezia

Ref. 10-DAVID COOK – Africa de Sud

REF. 11 – KERALALAGE  ASLY  AMARATUNGA- Sry Lanca

Ref. !@- JOHN  BENN – Borswana. Tip simpatic, vesel, stă lângă noi în cameră cu finlandezul Ilmari. Are cinci copii. Se pensionează le 45 de ani. Este directorul unui parc național.

Astăzi am rămas la Palisade. Ceilalți au plecat în trei grupe în diferite puncte : unii la canoe, alții la baza unui munte, etc. Ușoara oboseală m-a făcut să rămân în colonie. Julien a rămas și el, doarme liniștit.

Palisade este centrul de instruire al Serviciului federal al Park Canada. Situat  la cca 12 km. aval de orășelul Jasper, în lunca râului Athabasca. O luncă de cca 2 km. lățime, cu vârfuri stâncoase ce se ridică la peste 2.000 m, în jur. Trece calea ferată transcanadiană și șoseaua principală transcanadiană.

Versantul nordic este șlefuit de ghețari, un perete vertical de cca 1 km. lungime, cu o înălțime de 60-80 m. , asemănător unei palisade, de unde îi vine numele. De-asupra, în spate, planează vârful PYRAMIDE de cca 3.000 m. Poala de sub  abrupt  este ușor înclinată, bine împădurită.  Aceeași molizi, pini, plopi, pe care nu-i cunosc. O ramificație de drum din  șoseaua principală de cca 600 m. conduce la acest punct. Colonia mică nu se observă din șosea. Este alcătuită  din 10 clădiri micuțe, din lemn, dar cu tot confortul în interior.

În centrul coloniei, lângtă un pârâieș, încadrând un mic părculeț, se află câțiva duglași bătrâni, imenși. Palisade Barn-clădirea principală cu sla de cursuri;  Bunkhouse-bucătăria și sala de mese; Sadle Shop- cabana în care stau eu; Smithy-, și altele. Peste pârâu Bull Pen- clubul. În fața clubului un alt  mic spațiu gol, încadrat de duglași imenși, molizi argintii. Mese pentru servirea acelui  ,,barneque,, , oaie la grătar. Peste tot gazon, splendid, verde deschis, care te îmbie  să percepi tot ce e structurat în jur. Câțiva stâlpi, gura de incendiu, vopsite în galben deschis. Parcări pentru mașinile angajaților. Alături,  ,, Princes  Margriet,,, cabana șefilor.

Sala de cursuri cu mese  aranjate  în formă de U , cu scaune confortabile. Tavanul cu un fel de cutii dreptunghiulare melaminate, cu sticlă, bine luminate. Toate instalațiile necesare pentru prezentări. Proiectoare de filme, aspectomate, epidiascoape. Apoi magnetofon, pupitre cu comenzi de lumini. Lumină mascată pe contur. Pe hol telefon. Totul mochetat. Exteriorul  clădirilor din bușteni  despicați,  simplu, vopsit  maroniu, nu sugerează  eleganîa interioarelor. Acoperișul și uneori pereții exterior la etaj, dintr-o șindrilă grosieră. Discret printre cabane arbuști ornamentali.

Clubul are : mese, scaune, șemineu, televizor, magnetofon și un bar cu băuturi de un de te poți servi și lași banii într-un borcan. Material de informare, masă de ping-pong. Toată ambianța este deosebit de plăcută și confortabilă.

Cabanuța noastră are la parter biroul administrativ și trei dormitoare. Fiecare cameră câte 2 paturi, dulăpior, noptieră, masă, veieuză, mochetă. Totul foarte curat. O baie cu duș –totul în plastic și pe jos plăci de polistiren.

Aici vin permanent serii de angajați pentru instruire, din toată Canada, din serviciul Park Canada.

Am vizitat bucătăria. Ultra modernă și deosebit de curată. Încălzire cu gaz, spălătoare de vase , frigidere, congelatoare, cameră frigorifică. Toate alimentele sunt proaspete. Fel de fel de cutii de conserve. Bucătarul este din Edmonton, are 63 de ani, anul viitor intră în pensie. Soția i-a murit. Are o fată și un băiat în Calgary. Fata este studentă la Londra. Are ajutoare trei fete, angajate temporar. Una din ele este studentă la Edmonton, Jannette. Slabă, înaltă, veșnic zâmbește. Ea stă tot timpul cât se  servește masa, urmărește și dă explicații, ce mâncare e. Singuri ne servim, sin guri ducem vasele murdare.

De mâncare am mai vorbit. E deosebit de variată. Mă omoară sucul concentrat de portocale sau lămâie și înghețata. Nu am băut apă de când am venit aici.

Săptămâna petrecută aici rămâne de neuitat. Cum cred că de neuitat va fi tot ce va fi în viitor, în săptămânile viitoare.

La amiază  discut cu o geografă de la administrația parcului, venită pentru a ajuta la expediția de azi. Aflu căștie franceza. E venită din Quebec. Mama ei e poloneză. Are 30 de ani. Venită aici singură. Nuse mărită pentrucă nu depinde de ea și pentrucă aici e obiceiul, foarte frecvent la tineri, de a nu se căsători. Stau singuri, au tot ce le trebuie, n u simt nevoia sacrificiului pe care îl cere familia. E o modă americană ? Oricul , e un punct  slab pe care îl găsesc. O perspectivă de degenerare a unui popor.

Nu știu dece, de două zile nu mai progresez cu engleza. Mă neliniștește faptul. Am vorbit cu Martin la Telefon. A reușit să mă înțeleagă. Îmi va trimite bilet de avion la Ventura, o stațiune lângă Los Angeles, când vom ajunge acolo. I-am spus că pot sta la ei până în 15 septembrie. Ei pleacă acum în concediu.

                        12  AUGUST 1985          

            8/00

Începem ziua cu prezentări de referate.

Ref. 13-ALFREDO FERMANELLI-Italia. Vorbește englezește bine, dar accentul e tipic italian. Prezintă parcurile naționale din Italia.

Ref. 14- RONALD  COOKSY- U.S.A.. Prezintă sistemul de amenajare și administrare a parcurilor naționale americane. E un tip scund, cu barbă până la favoriți și mustașă, cărunte, e cu un an mai tânăr decât mine. Liniștit, calm. Lucrează la Washington la Serviciul parcurilor naționale. Are 4 copii. A lucrat mult în California la Sacramento.

Ref. 15- EDWARD  KISHE- Tanzania. Vorbește calm, prezintă unul din parcurile naționale tanzaniene, unde lucrează. Multe mamifere mari.

Ref. 16- ANJA  FINNE- Finlanda. Slabă, urâțică, are 40-45 ani. Prezintă calm, degajat, cu multă dezinvolctură. Face mici glume. Trăiește în N-ul Finlandei, în zona nopților albe sau a zilelor întunecate, nu negre, deoarece zăpada reflectă mereu puțină lumină.

Ref. 17-JUN  UCHIYAMA- Japonia. Tânăr. De fapt nu știi la ei dacă e tânăr sau bătrân. Deosebit de sfios. Materialul pe care ni- dă este tipărit și conceput la superlativ. Ne-a uluit.

Ref. 18- QIU  MINGJIANG – China. Fată cu ocxhii migdalați. Am obosit, nu mai sunt atent.

            10/10

În prezența  intendentului George Baldind, se prezintă de către participanți concluziile la cele atru teme propuse pentru discuție în legătură cu amenajarea ghețarului. Răspunde George, stăpân pe el, dominând sala cu masivitatea lui.

            11/00

Ref. 19- ,WANG  MENG  HU- China. Citește rar, pe înțeles. Mă conving că jumătate din participanți vorbesc engleza mai rău decât mine.

            11/30  - Lunch.

            12/30

Plecîm într-una din cele mai plăcute experianțe de până acuma : rafting-plutitul cu barca pneumatică. Autobusul nostru – Diversified- cu simpaticul și prea grasul nostru șofer ne duce pe Athabasca în sus, până la confluența cu Swunbej, unde este Athabasca Falls, o cascadă de cca 10-20m. Spectaculos și plăcut amenajat accesul.

Oprim la o parcare unde vin două mici autobuse speciale cu echipament și cu ghizii noștrii, inclusiv și o platformă cu bărcile pneumatice. Înainte de a ajunge aici, Robert, șeful echipei ne distribuie pe plute, fiecare echipaj reține numele comandantului de plută. Cu Julien și încă patru sunt în echipa Lison. La început nu știam , aveam impresia că e numele plutei. La sosire, Robert ne prezintă echipa de ghizi, cea mai mică  pe care Robert o ia în brațe ca să o vedem, este Lison. Toate sunt studente care lucrează vara aici câte 2 luni, câștigă cam 2.000 dolari pe lună. Vesele, entuziaste, drăguțe. Ne ia pe fiecare echipă în primire și trecem la echiparea cu costumul special și cizmele respective.

Ne ducem pe sus barca la râu, cca 300 m. Plutirea începe imediat sub Athabasca Falls. Pe rând pleacă câte un echipaj, după instructajul de rigoare. Fiecare din noi are câte o vâslă, suntem 6 +șefa. Încercăm  întâi să vâslim contra șuvoiului care iese din micul canion de sub cascadă, nu reușim și ne lăsăm în voia valurilor. Primele 15 minute panta de scurgere este destul de mare, cu mai  multe repezișuri. Bineînțeles că ne udă bine valurile, dar nu e nici un pericol. La fiecare repeziș, Lisa țipă, în genul șipetelor indienilor. Pentru încurajare, pentru voie bună.

Pe porțiunile domoale ne lăsăm duși de apă, pluta se răsucește pentru a vedea și în spate. Distanța dintre plutew e destul de mare, aproape nu se văd una de alta. Peisajul e grandios. Lățimea apei cca 40-60 m., malurile stâncoase, straturile de sedimente cu modelări variate au înălțimi de 10-30 m. Totul e împădurit. Molid, pin. Timpul e frumos, cu alternări de soare și nori. Sus pe sfârtecatele creste ale munților a nins și chiar se mai vede fâlfâind câte o aversă de ninsoare.

Povestim, Lisa ne mai explică câte ceva. Cam după o oră, pe o mică plajă ne oprim, ne regrupăm toate plutele. În niște containere mici găsim batoane de nucă cu zahăr  ars, alune, stafide. Cutii cu răcoritoare.

            Plecăm din nou. În cca 30 minute ne regrupăm. De aici în jos, după vărsarea unui afluent mărișor, râul e mai mare. Mai lat, ceva mai lent. Începe partea cea mai plăcută. Ne apropiem câte 2 plute, ne stropim reciproc cu vâslele. Suntem uzi leoarcă. Apoi facem pace, ne aliniem și acostăm  echipajul următor pe care îl spălăm cu jet dublu. Un joc splendid de 15-20 minute, suntem uzi până la piele.

Puțin încă și ajungem la un debarcader, sfârșitul expediției. Ne dezbrăcăm pe o platformă cu mochetă, ne golim de costumele speciale, apoi pe un covor întins putem intra în autobus unde ne îmbrăcăm.

Am uitat un episod drăguț. La popasul de pe plajă,  tpți așteptam ultimul echipaj, conducătorul avea ziua lui de naștere. I-am cântat Happy  burstday, apoi ghidele l-au  trântit în apă. Puțin după aceasta, sudamericanii noștrii veseli, tineri, p înhață pe April Oja, îi cântă Happy  burstday, deși nu era ziua ei și cât pe aici să o bage în apă.

Despărțirea de echipa de studenți e duioasă, cu zânbete și  By-By.

                        13 AUGUST 1985

M-am sculat cu grijă , mi-am spălat rufele la mașina automată, care și usucă, le-am dat miros cu o hârtie parfumată. În acest timp am exersat prezentarea. La ora 8/00 au început prezentările. Sunt primul

Ref. 20- OARCEA ZENO-România. Cu emoții, cu diapozitive, cu muzică în fundal, Dumitrtu Fărcașu. Am citit bine, a plăcut. Vale și Codruța au apărut pe ecran.

Ref. 21- ROBERT  BENTON – Australia. Prezentare cu diapozitive excepționale. Imagini variate, de excepție, peisaje splendide. În general o prezentare de excepție. Justifică aroganța lui, totuși stăpânită în general, are 35-40 ani. Barbă, mustață, tip de anglo-saxon. Cel mai insistent la întrebări și discuții. Stăpânește bine engleza.

Ref. 22- ILMARI  HAKKINEN- Finlanda. Calm, ordonat, plăcut. Diapozitive frumoase din nord. Pădurile la ei au mare importanță.

Ref. 23- JULIAN  MACHANGE- Tamzania. Colegul meu de cameră. Vorbește despre Institutul de Formar a personalului pentru conservarea vieții sălbatece de la  MWEKO, imediat sub Kilimangiaro. Costul unui an de învățământ -6.000  $

Ref. 24- HUANG  SHUJE- China. Înțeleg ceva mai bine, totuși puțin. Nu înțeleg deloc poantele și are multe. Ideia de libertate în America se aplică și în limbaj. Fiecare vorbește cum vrea. Americana  e un fel de  ,,mămăli-cu-brâ-cu la,,

Ref.25-GEORGE  MALAMIDIS- Grecia. Interesante imagini. Parcuri naționale: Olimp, Parnas, Pind, etc. Protecția e dificilă, se pășunează mult la ei.

Ref. 26- DAVID MCKERCAR-Noua Zeelandă. 10 parcuri naționale cu peisaje splendide. Bine amenajate. Referat concis, la obiect. În 1987 își vor sărbători centenarul primului parc național.

Ref. 27-B.C. MWASAGA –Tanzania.

Ref. 28- PAUL PARYSKI- Haiti. O țară săracă, erodată, suprapopulată, un model de dezastru al viitorului. Stau pierduți și insensibili în fața dezastrului. Mulți negri, foști sclavi.

Ref, 29- CEZARE  PATRONE-Italia. O engleză cu un accent italian deosebit.

Ref. 30- Reprezentantul din Santa Lucia.

            Ora 13/00

Definitivăm plicurile cu materiale documentare, care vor fi trimise oficial de centrul de la Palisade, la casele noastre.

            Ora 15/00

Vizităm atelierele centrale de unde se dirijează toată întreținerea centrului, care costă cam 8 milioane de dolari.

                        Ora 16/00

Izităm din nou orășelul Jasper. Totul e foarte scump. Parcurile sunt simplu amenajate, cu arbori comuni izolați, cu mici ronduri de flori și cu un gazon teribil de frumos.

Spre seară, urmează celebrul  ,,Barbeque,,, de despărțire. Julien Roullet se îmbracă în costumul meu național ca să facă senzație.

            Ora 19/00

Incepe festinul în aer liber, sub cei doi duglași gemeni înalți, în locul amenajat cu mese și vatră de grătar. Bucătarii sunt pregătiți cu totul, așteaptă startul. Ne servim de la barul improvizat cu tot felul de băuturi . Eu sunt consecvent, iau un  ,,Alberta Vodca,, cu ghiață , un juice de portocale. Se încing spiritele. La un moment dat se face liniște. Dinspre club apar doi cai minunați, călăriți de un băiat în costum roșu ți de o fată în costum vernil-kaki, cu pălării tip Park Canada. Costume speciale pentru asemenea parăzi. Vin până în fața mulțimii. Se cântă imnul canadei. Moment impresionant. Apare apoi Boomer, tipul solid, roșcovan, chel, șeful echipajelor de rafting, îmbrăcat în  ,,biber,,-castor, simbolul parcurilor naționale canadiene.

Petrecera continuă apoi. Vorbește Hugh Muller, directorul seminarului, apoi superintendentul George Bolding. Imensele grătare de vițel sunt bine fripte, garniturile sunt pe masă, vinul, berea la discreție. Mă nimeresc la masă cu japonezul Jun, cu indoneziana micuță Bernadett, cu italianul Alfredo, apoi vine și William , cel din staff. Se mănâncă bine, se povestește mult , se cântă, până se înoptează, când lumea se retrage treptat. Au fost și ceva invitați din personalul serviciului de la Jasper. Lume multă, atmosferă caldă. Sunt felicitat mereu pentru prezentarea mea. Le-a plăcut extrem de mult și dublarea diapozitivelor cu muzica lui Dumitru Fărcașu. Întâi a fost o doină lentă, apoi în final  o învârtită turbată.

O seară de neuitat.

                        14  AUGUST  1985

Este ultima zi la Palisade. Un centru splendid, cu o săptămână plină de satisfacții. Ce urmează încă, ho, ho.

Mă scolca deobicei la 6-6/20, nu știu însă că azi  breakfestul e la ora 8. Îmi fac toaleta, îmi pregătesc bagajele și la 7/15 îl trezesc pe Julian să nu întârzie. El îmi spune că programul e decalat cu o oră.

Fac o mică plimbare în jurul cabanei. Peisajul e splendid, cu crestele acelea albicioase, erodate în atâtea forme. Cu totul deosebit e aici acea lespede imensă de cca 50-8- m. , înclinată la 60 grade,  de pe care au fugit straturile superioare. E chiar în fața Palisad-ului. Un tren de persoane, posibil accelerat trece în jos pe Transcanadian Railway. Un vagon are o turelă pe jumătate din lungimea lui, de unde poți privi mult mai bine.

Revin și-mi scriu impresiile.

Julien s-a trezit, își citește porția obișnuită din Biblie. Mă retrag în club după masă, am încă 25 de minute libere. Ascult caseta lui Fărcașu. Mi-e dor de țară, de toți ai mei, cu toate că minunile pe care le văd mă absorb.

            9/00

Ultimele prezentări de referate.

Ref. 31- ABAYOMI  OGUNJOJE – Nigeria.

Ref. 32- MOHAMED  NAEL  ABU  ZEID- Egipt.

            10/00

Se analizează problemele ce vor fi urmărite în continuarea seminarului.

Ne pregătim de plecare. Ceva despre autocarul nostru  ,,Diversified,,. Un motor de 318 c.p. , în spate, foarte simplu, ușor accesibil. Capacitate rezervor-6oo litri. Consum în zona montană cca 8o l/100 km. , motorină. A parcurs până acum cca 600.000 km. fără nici o problemă la motor sau la alt ansamblu. Cost-260.000 $ Anvelopele rezistă până la 200.000 km. Produs de General Motors.

            13/00

Ne luăm rămas bun de la personal. Cu regrete, după splendida săptămână petrecută aici. Plecăm exact la ora stabilită. Vreme închisă, înorată. Totuși munții se văd. Pe creste ninge ușor.

Refacem drumul până la Athabasca Glacier, după care intrăm imediat în Parcul Național Banff. Coborâm pe Valea Saskatcevan. Ceva mai mică, e aproape de izvoare, flancată de creste sfârtecate. Pare mai spectaculoasă. Aceeași pădure virgină de molid și pin. Mulți arbori uscați, răsturnați, multă regenerare.

            14/45

Oprim la un popas, unde Valea Saskatcevan o ia la stânga. Clădirea centrală, restaurantul, totul e din lemn. Câtevas amenajări din lemn originale.

            15/20

Pornim din nou la drum. Trecem în Valea Bow. O mulțime de lacuri, totul e fantastic.

Meditație.    

Trăind în câmpie omul are nostalgia înălțimii, a înălțării. El nu-și poate concretiza vizual verticala și ascendența, smulgerea din condiția umană plată, biologică, zborul spre transcendență.

În munți  , totul e structurat pe verticală, într-o absolută infinitate de variante de la pas la pas. Aceasta este grandoarea muntelui și etica lui. Aceasta este lecția lui : șansa de spiritualizare, de concretizare a înălțării, a smulgerii dintr-un  echilibru vegetativ, ceeace definește cu adevărat sensul vieții omului.

            16/00           

Lacul Hector. Păduri tot mai frumoase. Coborâm spre Sud.Același molid columnar, în amestec cu pinul.

            16/10

Trecem pe lângă Lake Louis, cel mai celebru lac din P.N. Banff. Nu-l vedem de aproape. Se amenajează stațiunea, în iarnă va fi aici Olimpiada de iarnă.

           

            !7/10

Banff. O veche și foarte drăguță stațiune montană. Are cca 4.000 locuitori permanenți și 40.000 în sezon. Înființată cu peswte 100 ani înainte, odată cu declararea parcului național.

Un bulevard principal care se termină într-un deal, unde domină impozanta clădire a administrației parcului. În jur un excepțional părculeț, amenajat pe un versant banal, cu terasări cu piatră, cu un râuleț ce curge  prin  canale , cu multe și originale chioșcuri și construcții din lemn, cu o mulțime de flori, puse grupat.

Ne cazăm la hotel. Avem o după amiază liberă. Cobor în holul cu recepția, caut în cartea de telefon și găsesc două nume românești. Antonescu-îmi răspunde, este inginer civil, lucrează la construcția de drumuri. Rece, își cere scuze că nu mă poate întâlni.

Al doilea-Stanciu Marin. Răspunde o voce de femeie. Bănuiam că e fetița. Spune că Domnul Stanciu nu e acasă, revine la ora 10. Îi las numărul camerei de hotel. La ora 10 Stanciu mă caută la telefon. Foarte amabil, îmi propune să-i fac o vizită. După 15 minute mă ia de la hotel. Stă în centru într-un mic apartament care îl costă 500 $ pe lună. Lucrează ca șofer la o agenție de turism. Bine văzut, câștigă bine. E venit aici de 4 ani, de 10 zile a primit cetățenia canadiană. Nu ar vrea să renunțe la cea română, dar aude că nu are voie să revină altfel în țară.

Pe drum spre casa lui întâlnim pe Ilmari-finlandezul și pe Ju-japonezul, pe Ben din Borswana. Îi invită și pe ei, deoarece soția lui e japoneză. Ne servește cubăutură, cu o mâncare tipic japoneză, un fel de șpaghete foarte fine din orez, cu carne. Vin roșu, bere, atmosfera foarte plăcută.

Fantastică coincidență. E din Arad, mama lui a stat în Gurahonț ca fată, se numea Șoș Elena. Acest lucru ne apropie mult. Se simte bine în Bamff, dar pentru nimic în lume nu s-ar fi căsătorit cu o fată de acolo. Sunt în așa hal de stricate și independente, că te îngrozesc. Și-a luat o japoneză, cu facultate, lucrează tot în turism, e serioasî, se înțeleg foarte bine. El o duce bin e dar e îngrozit de viitorul copiilor pe care îi așteaptă. Aici viața este într-o descompunere morală de speriat. Îi ajută pe cei de acasă cu 300 $ pe lună. Ne despărțim la miezul nopții, foarte amical.

                        15  AUGUST 1985

Timpul se scurge vertiginos. Ne trezim în luxosul hotel Ptarmingam Inn, se ia breakfestul, se predau cheile, se încarcă bagajele.

Primul obiectiv este cel care a generat în urmă cu 100 de ani primul parc național canadian, Cave and Bazin. E vorba de izvoarele termale, sulfuroase, situate la cca 2 km. de Banff.

Parcare. Un chioșc cu un panou în care se arată ansamblul obiectivului. Ne preia o doamnă mai în vârstă, ușor încărunțită, modestă, foarte amabilă, zânbește mereu. Intrăm în holul principal al clădirii amenajate, unde ne dă câteva explicații.Ieșim și vizităm cele două obiective exterioare: gura grotei  pe unde primii exploratori, în 1883, care lucrasu la calea ferată transcanadiană din apropiere, au găsit-o. Alte câteva izvoare sunt în apropiere. Apoi mlaștinile, sau mai bine zis lacurile de jos cu apă caldă. Totul amenajat cu podețe și trepte din lemn. Peste tot tăblițe cu explicații istorice și științifice. Ne întoarcem în clădirea expoziției unde în interior este un bazin cu apă caldă. O expoziție excepțională. Un poster arată proma explorare a grotei cu ajutorul unui trunchi de copacv.

            10/25

Plecăm din Banff pe autostradă, printr-o zonăpiemontană, ușor deluroasă, bine împădurită. Plouă, plouă, cu nemiluita. Pe munți a nins, până jos la cca 200 m. altitudine de-asupra noastră. Trecem printr-o zonă unde ninge serios, zăpada e de 10 cm.. Plopii sunt toți aplecați sub zăpada moale. Vizităm câteva locuri de parcare pentru mai multe mașini și mașini mici de închiriere.

            12/10

Ajungem la Centrul de informare al Kananasakis Provincial Park. Clădire din lemn, frumoasă, elegantă. În interior tot confortul. Căldură. Gaz este aici peste tot. Telefon. Alte aparate pe pereți, nu le cunosc rostul. WC-urile deosebit de curate, cu uscătoare pentru mâini lângă chiuvete.

Luăm ,,box lunchul,,

Parcul provincial Kananaskis este rezervat doar pentru recreere. Creat în 1977. Deși tot un fel de regim destul de strict de conservare. Are o administrație proprie, cu director, personal, centre de informare. Directorul raportează direct la ministerul pentru recreere. Are legislație proprie. Forestierii sunt separați dar colaborează.

Tanzanianul întreabă ce diferență este între parc național și parc de recreere. Răspunsul: accentul e pus pe recreere nu pe conservare. Au altă uniformă, altă emblemă. Uniforma este bleu-gri spre deosebire de muștar, la Parks Canada.

Centrul de informare este bine dezvoltat, cu o arhitectură originală, cu nelipsita sală de proiecții în stil de amfiteatru. Diorame, indicatori de temperatură, barometre, anemometre. Personalul parcului ajunge vara la 500 persoane.

            13/30

Plecăm spre Watertohn National Park. Ne întoarcem la autostrada trnascanadiană, spre a trece pe lângă Calgary, un oraș mare, apoi o luăm spre sud.

Vedem de la periferia marelui oraș blocurile imense din centrul Calgari-ului. Periferia se întinde mult, cu tot felul de ateliere de reparat mașini, mici magazimne, etc.

Intrăm în preeria sudică, fără păduri, cu culturi cerealiere, cu ferme izolate, mici orășele : Nanton, Cloreshol, Fort Maclead. Plouă, plouă continuu. Autostrada am părăsit-o, nu se mai poater depăși, se merge în convoi. Trecem prin Cloreshol. Silozuri imense, zona este tipic cerealieră. Întinderi imense de culturide grâu încă nesecerate, o fermă bine dotată, se pare, cu un afiș: FOR SALE – 94 acres. O parte din ferme sunt împrejmuite cu gard din sârmă ghimpată.

Apar coline cu pășuni împrejmuite. Apar tufărișuri. Multe ferme de cai.

Canada are distanțele în km., benzina se vinde cu litrul, cași în Europa.

Twin Butte- trecur pe hartă ca localitate, sunt de fapt doar două ferme. Solul e destul de negricios. E cernoziom  oare. Apar trupuri de păduri  izolate. Totuși mare oustietate în regiune.

            17/40

Ajungem la Parcul Național Watertohn. Ne întâmpină mașina parcului, cu superintendentul. Ni se dă material documentar.Intrăm în parc, o căsuță cu poartă, o funcționară. Apare lacul Watertohn. În fund se văd munții. Clădirile administrației. Un castel splendid din lemn, cu 5 ninele domină lacul. Construit în 1926.

Hotelul Bayshore Inn. Scund, cu un etaj, din lemn dar cu interior luxos. Stau în cameră cu Harish-indianul.Luăm masa comună, organizată de administrația parcului. Șeful gărzii stă la masă cu noi, este neamț, venit de mult aici. Aflu că sunt și câțiva români aici. Îi caut. Îl găsesc pe George din București. Îi cheamă apoi pe Florea și încă unul. Stăm de povești la o cafea. George a fugir din Irak de la lucru, Florea a trecut Dunărea înot, sub Turnu Severin, și-a pierdut toate lucrurile. După 3 luni în lagăre în Jugoslavia și 6 luni în Italia au venit aici. Au primit u n apartament într-un orășel din apropiere și lucrează aici. George la spălătorie cu 4,5 & pe oră. Pentru început e mulțumit. Speră să-și aducă și familia. Sunt total neplăcut impresionați de stilul de viață de aici, într-un fel. Emanciparea femeilor, neseriozitatea lor, stupefiantele. Le place disciplina de aici, severitatea poliției. Nu se bea. După 3 luni sunt încă dezorientați.

                        16  august  1985                                                                                                              După breakfest vizităm cascada de lângă mica stațiune, apoi trecem la  ,,The Falls Theatre,,, sala de prezentare și informare comună tuturor centrelor. Ni se prezintă un film, cu diapozitive și muzică, comentarii-denumit Pride (mândrie), cu aspecte din activitatea personalului care lucrează la Parks Canada. Apoi un alt film despre Watertohn N.P.  Superintendentul vorbește apoi despre parc, despre celebrarea împreună cu americanii a celor două parcuri gemene( P.N. Glacier la americani) denumite și parcurile păcii. În sală sunt cele două drapele încrucișate. Dimineața când am trecut spre teatru, 2 cerbi Elk mâncau printre case la marginea stațiunii. Nu s-au speriat de noi.

Vorbește apoi șeful gărzii, ni-l prezintă pe similarul lui din P.N. Glacier. De-asupra cascadei pe versant e o suprafață foarte mare de rășinoase uscate. Credeam că din  cauza focului. Nu. Atac de insecte – genul Ips. Pădurea s-a uscat în 1977 pe zeci de hectare. Nu s-a intervenit cu nimic, nici combatere chimică, nici extrageri. Pădurea rămâne așa uscată, să se refacă. La fel se procedează după incendii.

            11/10

Ne îmbarcăm pe Internațional  -II, pentru o croazieră pe Watertohn Lake, care trece puțin și în U.S.A.. O șalupă cu vizibilitate bună spre exterior. Sunt pe punte 12 oameni. Elegantă, conducere extrem de simplă. Pilotul dă mereu explicații. Capacitate 49 persoane. Pare a fi student. Blând, ochi albaștri. Timpul e frumos, soare. O plimbare splendidă.

Altitudinea lacului 1279 m. Vârfurile din jur 2.500-2.900 m. Granița cu USA, o fâșie dreaptă, lată de xcca 8 m., defrișată în pădure, urcă în linie dreaptă pe versant. O mică căbănuță cu debarcader, un panou. Nu se observă nimeni de pază. Facem un pas și suntem în USA. Foarte mulți arbori uscați în jur. Dedesubt regenerare incompletă. Îmseamnă o succesiune, o refacere de decenii multe. Personal  nu sunt de acord cu acceptarea neintervenției în asemenea situații, de asemenea proporții. Este totuși o concepție a unui perfect proces natural în natură. Nici focul, nici atacul de insecte nu e provocat de om. Dar nu cumva atacul extins de insecte se datorează unei debilitări a pădurilor din cauza ploilor acide ? Și atunci nu este intervenția omului indirectă care trebuie compensată ?

-Luinch.

Plecăm prin pădure spre Rainbow Falls. Are cca 10-15 m., debit mare. Cam ca și în Retezat. Pădure virgină tipică PI+MO+PSEUDOTSUGA+ABIES. Mult pin uscat.

            14/20

Ne ântoarcem cu o altă ambarcațiune, mult mai mare, ia peste 100 persoane. Timpul e splendid. Impresionant e punctul de graniță îndepărtat de aici de la Goat Hunter. Câțiva rangeri păzesc toată partea asta de N a statului Montana.

                        14/40

Pe creste zăpada proaspătă sticlește. Legănarea vasului e dulceagă. Astăzi trăiesc adânc senzația înstrăinării. Mi-e dor tare de ai mei, de plaiurile mele, mai calde, mai la sufletul omului. Păcat că am prins această jumătate de veac în care lichelismul este mitul modern al unei mari părți a poporului nostru.

Vali, mi-e tare dor de tine.

Pe cer, un vultur alb. Pentru el vasul se întoarce pentru a-l putea vedea mai bine. Zboară de pe un vârf de arbore pe altul.

                        16/00

Din nou la Theater Falls, unde are loc un program de reconstituire istorică a zonei.

                        18/00

Plecăm cu autocarul spre Cardston, un orășel la cca 20 km. de Townsite. Ne așteaptă o surpriză. Este ideia unui fermier bogat și deștept, Charle Chessman. În 1963 își construiește o hală imensă, cu un interior de 30-80 m. Foarte interesante fermele de susținere a acoperișului, numai din lemn. Ce calcul de rezistență a necesitat ?

Funcșia halei : iarna patinoar și campionat de hockey. Vara expoziție de tot felul de diligențe, landouri, căruțe de prin 1870, unele extrem de elegante. Un tip bătrân , se ține bine însă, se vede că e tipul omului întreprinzător. Afară ne așteaptă 5 cai și încă 4 la o diligență. Se face plimbare cu diligența, se călărește. Apoi la 20/30 începe  ,,barbequ-ul,,. Un pahar cu slată de fructe :pepene roșu, galben, portocale, struguri, afine. Apoi pe o farfurie de carton un polonic de fasole uscată fiartă, cu bulion, salată verde, roșii, castraveți, peste care puțină smântână, o bucată de grătar de vacă imens, un porumb fiert. Prăjitură și suc de portocale la discreșie.

            Ceea ce-mi lipsește aici sunt ciorbele lui Vali și prăjiturile ei bune.   

După mâncare un mic spectacol. O familie de cântăreți –soțul  la chitară și voce, soția cu vocea și cei doi copii de 6 și 9 ani o ajută. Aplauze, felicitări, splendid.

Seara târziu ne întoarcem la hotel  la Watertohn.

                        17  august  1985

       Ne trezim cu o dimineață splendidă. Soarele răsare pe lac, cu o strălucire deosebită. Harisch, colegul meu de cameră, in dianul, după ce se spală, se bărbierește, stă în pat în poziție rituală și intră în meditație transcendentală timp de 15 minute.

            8/15

Plecăm. Drumul de contur lac trece prin păduri, în scurta fâșie piemontană a Stâncoșilor. Trecem printr-o rezervație de indieni. Parcă se văd căsuțe izolate. Povestea de azi a indienilor e luingă și foarte tristă.

            9/00

Vama. Formalitatea stampilării pașapoartelor. Suntem în USA.

Stâncoșii se termină destul de brusc spre preerie. Câțiva kilometri de zonă deluroasă, apoi colinară, apoi preeria. Suprafețe imense de pășuni, împădurite 60 %, împrejmuite cu garduri de sârmă, cu sute de vaci libere. Pădurile sunt mai mult de Populus tremuloides, pipernicite.

Prima localitate: Bale. Vre-o 5-6 case locuite. Cca 20 cocioabe mici, părăsite. În împrejurimi câteva ferme. Una singură arătoasă, restul mizere. Mașini părăsite, ferme părăsite.

            10/30

Intrăm în Glacier Național Park, în zona Many Glacier. O poziție extraordinară. Un loc plan nu prea mare, înconjurat de creste și vârfuri fărămițate atât de variat încât realizează o varietate structurală pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Vârfurile cu altitudini de 2.700-3.000m. În cea mai fericită poziție se află un hotel construit cu 65 de ani în urmă, prin 1915-1916, în stilul de epocă, complet din lemn. Desfășurat mult în lungime, cu aripi simetrice, cu partea centrală   cu 4 nivele. Splendid jucat pe verticală și cu șarpanta specifică. Holul de recepție magnific.

Din trunchiuri de lemn rotund de cca 20 m. , la capătul de sus cu capiteluri, sprijină un tavan din lemn cu luminator. Un joc de construcții  din lemn cu un efect deosebit . Jos recepția, informațiile, vatra ca peste tot, un magazin de cadouri. Fotolii, telefoane, o vedere splendidă spre lac și spre vârfurile fierăstruite.

Pauză o oră. Schimbăm dolarii canadieni. Iau un fișic întreg de  ,, coini,, pentru telefon. Durează mult până mă lămuresc cum trebuie să dau telefon acasă. Mă ajută Dave. Se cere operatoarei numărul, apoi când spune ea se introduce costul, 3 $ pentru 3 minute. Când ai introdus toți banii îți dă legătura. Am vorbit greu, deoarece tot ce spuneam eu auzeam repetat. Totuși Vali m-a auzit și cred că am liniștit-o. Acasă e totul bine.M-am liniștit.

Întregul hotel fiind din lemn, are o instalație automată, electronizată   , cu avertizoare și rețea de extinctoare în caz de incendiu.

            11/30

Luăm Lunch-ul într-o sală splendidă. Geamuri mari spre lac. Pereții cu lambriuri, pe un perete un imens șemineu. Pe tavan lustre originale-roți de căruță cu câte 6 becuri lumânări. Salată de fructe, păstrăvi cu garnitură, înghețată. La sfârșit, surpriză. % fete și 4 băieți se grupează și ne cântă vre-o 4 cântece. Nu înțeleg textul. E totuși impresionant. Hugh Muller lăcrimează. Are multă sensibilitate.

            12/20

Plecăm. Ziua e Dumnezeiască. Un senin pur de munte. Urcăm în Bob, autobusul special de munte ți ne îndreptăm     spre Saint Mary-Vizitor Center, care se află pe a doua vale mare ce iese din mun ți: St. Mary. Două lacuri mari aproape în continuare: Lower St. Mary, la alt. de 1366m.

Pe malul lacului de jos, multe păduri arse anul trecut. Mici căsuțe de odihnă pe marginea pădurii. Alte căsuțe se observă pe malul celălalt al lacului. Trecem printre lacuri pe malul stâng al St, Mary Lake, la o mică aglomerare de moteluri, cu centrul de informare și cu un cort de indieni, simbolic.

            13/30

Oprim la centrul de informare, cu o sală imensă de 300 locuri. Ne vorbește ajutorul superintendentului. Ne oferă informații:

-Vizitatori anul trecut-2 milioane

-Cheltuieli cca 5 milioane, de la buget

-Venituri cca 600.000 $

-Se permit instalări de case particulare

-Taxe-3 dolari pe zi

-Împrejmuiri puține-cca 15 km.

-10 indieni lucrează în administrația parcului

-în jurul parcului sunt numai rezervații de indieni

-5 cercetători permanenți, contracte cu alte institute de cercetare, pentru studii ca de exemplu: Ursul Grizly

            14/45

Ne transferăm cu toate bagajele în 4 autobuse mici, speciale, care ne vor transporta prin parc.

            16/00

Logan Pass. Drumul soarelui care traversează P.N. Glacier dintr-o parte în alta, este comparabil cu transfăgărășeanul, atât ca lungime cât și ca altitudine-2050 m. Pădurea mică până aici, Abies lasiocarpa, datorită minimelor termice nu atât de scăzute cași în Carpați. Aici se simte influența climatului oceanic. Tot pe aici trece celebra  ,,Continental Divide,,, separarea dintre scurgerile spre Atlantic și spre Pacific.

Centru de vizitare modern amenajat în 1965. Drumul este construit în 1924. Nu atât de dificil cași transfăgărășeanul, dar tot atât de spectaculos din cauza vârfurilor sculptate mai bogat. În Carpați sunt culmi prelungi, aici vârfuri izolate sculptate diferit de ghețari. Aceasta este caracteristica Stâncoșilor. Logan Pas este un model de amenajare și de combatere a impactului turiștilor asupra naturii. Pasul este deschis vara cca 3-4 luni, timp în care trec peste 500.000 vizitatori. Construcția simplă din lemn și sticlă. Toată zona apropiată este amenajată cu poteci asfaltate sau cu poduri din lemn la denivelări. S-a evitat astfel răspândirea vizitatorilor peste tot, dar nu suficient. Atunci s-a recurs la balustrade, garduri de sârmă ghimpată. În  10 ani covorul vegetal s-a refăcut. Lângă centrul de informare un mic părculeț, cu porțiuni bordurate cu bolovani și cu vegetație specifică zonei. Mici dihănii, ca un fel de marmote, foarte drăguțe, se plimbă lejer, obișnuite cu oamenii. Una chiar stă în două labe  și șueră minute în șir. Lume multă. Parcarea are 160 locuri.

Coborârea din Logan Pas e lungă și dificilă, săpată mult în stâncă. Multe cascade. O zonă de sute de hectare  cu pădure arsă. Trunchiurile au rămas în picioare, uscate, scheletice. Un cimitir penibil. Refacerea naturală  e o problemă de secole. Au apărut speciile pioniere: plopul salcia, aninul. Sămânța de rășinoase nu are de unde veni, deci refacerea tipului natural e practic imposibilă. Nu sunt de acord cu acest lucru într-un parc național în zonă circulată.

Coborân în Valea Mc Donald. Se simte climatul mai cald, influența oceanului. Plină zonă forestieră. Poposim în mica stațiune APGAR, la hotelul VILLAGE INN.

                        18  august  1985 

          8/30

Am participat împreună cu alți patru colegi, cei mai mulți africani, la un serviciu religios în ritul luteran. De curiozitate. Erau 10 credincioși, pastorul și o fată ce-l ajuta. Slujba a durat ½ oră. S-au cântat câteva imnuri, a ținut o mică predică, s-au adunat bani. Atât. Pe un amfiteatru mic în aer liber.

            9/30

Ni se prezintă politica de administrare a parcului. Se dezvoltă mult zona circulată. Concesionările sunt limitate. Numărul vizitatorilor în continuă creștere, a ajuns în 1980 la 2 milioane. C. Martinka ne vorbește despre cercetarea științifică în cadrul activității P.N. Există 5 cercetători. Este prezentat Bold Eagle (o specie de vultur), mâncător de pești, specific nordului Americii. Apar concentrăei de zeci de asemenea vulturi.

Vizităm apoi o stație automată de determinare a poluării aerului și a ploilor. Ni se prezintă grafice.

Luăm box-lunchul foarte bogat pe malul râului Mc. Donald, unde toamna când urcă somonii aici, apar și vulturii. Vedem locul unde se concentrează sute de vulturi. De pe un pod este organizat chie un punct de vizitare toamna.

Ne întoarcem la birou, în sala de spectacole a colectivului P.N. Ni se prezintă un interesant și drăguț spectacol de teatru de păpuși, susținut de o fată din administrație. Întâlnirea și discuția dintre doi vulturi, unul din Canada și altul din USA, în legătură cu viața și protecția lor în parc. Foarte drăguț și pentru cei mari. Apoi o altă prezentare legată de rezervația de indieni din est. Moțăi și nu rațin prea  mult. Pauză.

            15/45

O altă prezentare îm legătură cu relațiile dintre parc și proprietățile particulare din vest, apoi un altul despre pădurile naționale. Sistemul forestier se ocupă doar de exploatarea pădurilor și a altor produse secundare. Ni se dă exemplul unei păduri naționale de 1 milion de hectare , împărțită în 5 DISTRICT  RANGER. Apoi întreg sistemul de organizare. De refacere și cultura pădurilor nu se ocupă nimeni.

După amiază liberă. Ne răsfățăm în minunatul peisaj de la APGAR. Stăm la hotelul Village Inn, drăguț, simplu, din lemn, cu interiorul foarte elegant. Perspectiva spre lac, în fundal munții. Nici unde nu am stat într-o poziție atât de splendidă. Și dumineca de azi a fost Dumnezeesc de frumoasă. Ne plimbăm prin mica stațiune cu 3 magazine. Facem baie în lac.

            18/30

Ne urcăm în autobuse și mergem la Mc Donald Lodge, un hotel elegant pe malul lacului, unde luăm cina. Un hol splendid, tot din lemn, în genul celui de la Meny Glacier. Luăm cina într-un separeu. Stau la masă cu Ilmari, chiar lângă geam. E un apus splendid pe Mc Donald Lake. Pe malul lacului câțiva copii se joacă. La masa noastră participă și 4 congresmani care vizitează în aceste zile parcul. Doi bărbați, două femei. Un tip mai tânăr din  IDAHO, altul mai bătrân din Pensilvania . Doamnele, una mai bătrână, mai de elită, ceaslaltă de cca 45 ani, mai gravă, mai simplă. Un episod drăguț. Mâncarea este o jumătate de pui cu garnitură. Nu am cuțit. Mi l-a luat cu farfuria cu salată și cu sosuri. De acord cu Ilmari, mâncăm puiul cu mâna. Urmăresc la masa alăturată congresmena grasă. Se tot învârtește pe lângă pui, ciugulește din garnitură, apoi pune delicat mâna pe pui, rupe un pic cu furculița din el, nu e satisfăcută apoi se lasă păgubașă și puiul pleacă întreg înapoi. Nu e subnutrită.

La sfârșit- speachuri. Vorbesc mult congresmanii ăștia. Asta le e meseria. Cel mai tânăr e destul de înfipt. Este impresionat de elanul pe care l-a găsit în administrația parcului. Bineînțeles, vorbește cu mâinile în buzunar. Dece oare acest gest de arpganță ? Nu poate fi altfel interpretat.

                        19 august 1985

          8/00

În sala comunitățiicontinuăm discuțiile în legătură cu politica și principiile de amenajare a parcurilor naționale americane.

            9/00

Trecem în grupuri. Sunt întâi la grupa de interpretare. Este vorba de prezentarea publicului a unor realități din parc, ceeace contribuie la atitudinea publicului față de problema conservării.

            10/30

Trec la grupa de amenajarea resurselor . Ne vorbește întâi de numeroasele incendii. Aici, primesc ajutorul forestierilor. Apoi se prezintă date despre Grizlly. Cifre despre victimele ursului în parc.

Box-lunch la gura pârâului Avalanche Creek. Urcăm apoi prin pădure, pe pârâu în sus, cca 4 km.  Jos la gura pârâului, pe luncă, o splendidă pădure de THUJA PLICATA, cu înălțimi de 40 m. și diametre de 80-100 cm. Apar apoi ca predominante în amestec: Pinus monticola, Larix occidentalis.

Urmează un mic canion, după care începe urcușul, cu o potecă bine întreținută. Întâi pădure de amestec, apoi pădure virgină de Tsuga heterophila, cu înălțimi și diametre impresionante. Urmează apoi un loc frumos, cu mulți vizitatori. În jur, pereți de stâncă și cascade.

Meditație.

La noi pădurea  dispare la înălțimi, în munți, cu o altă  ,,estetică,,. Atunci când molidul rămâne tot mai scund, mai firav din cauza frigului și a vânturilor, apare o ultimă răzvrătire  tridimensională a  ,,zâmbrului,,, acest patriarh al înălțimilor, cu forma unui buchet, a unei îmbulbucări de verde închis, uneori cadențate, ca un joc de forme splendide. Apoi, pădurea se termină modest, estompat, calm, decent, lăsând loc covorului jepilor. Duoă răzvrătirea zâmbrului, urmează resemnarea jepului. Întreaga lecție de etică a peisajului este parcă esența sufletului românesc. Țn fața înălțimii, a înălțării, a imposibilului de realizat în existența materială, rămâi decent, în meditație, în așteptare.

Stâncoșii, au apărut parcă în întâmpinarea valului de năvălitori moderni în  ,,drumul spre vest,,, după întinsele preerii, ca o expresie spirituală perfect concordantă cu îndrăzneala năvălitorilor. Creste semețe, arogante, singulare în sculpturarea lor, precum singularitatea spiritelor bravarde ce se aventurau spre vest. Și-au găsit aici înfruntarea  într-o aceeași cadență și potență spirituală.

La întoarcerea de la lac am poposit puțin jos la cantonul rangerilor. O căsuță simplă, birou cu toate posibilitățile de avertizare, mașină la parcare, telefon public, automat pentru ziare. Un avertisment să nu se doarmă în cort deoarece e patria ursului grizzly. Ceva mai jos, în pădure, nelipsitele  ,,restrooms,, W.C. public, din lemn, dar cu faianță și cu toată curățenia ca și la un hotel, chiuvetă, etc.

Ne-am întors la hotel. Ne pregătim pentru lunga călătorie de mâine _YELLOWSTONE. O zi de deplasare. Peste ½ oră mergem cu autobusul la spalătorie. Am ajuns în micul centru comercial : West Glacier Village, la cca 1 km. de colonia administrației parcului național. Un magazin mare de alimente și de toate, unul de cadouri, poștă, cafenea, birt, stație de benzină și acest  ,,coin laundry,,. O clădire foarte simplă cu vre-o 40 de mașini de spălat automate și cu vre-o 14 uscătoare. Introducem rufele în mașină, până la 6-7 kg. , punem detergent, introducem 3 ,,coini,, =75 cenți, o reglăm la ce culoare au rufele și împingem o manetă. O tragem înapoi fără bani și mașina începe să fun cționeze. În cca 25-30 minute spălarea e gata. Scoatem rufele și le introducem în rotativele mari uscătoare. Cu un coin funcționează 10 minute. În 40-45 minute o mulțime de rufe sunt spălate cu un dolar. Asemenea Coin Laundry se află peste tot în America.

Ronnald, colegul de cameră aici la Village Inn mă invită la o bere. E și Anja și de fapt ea plătește. Lume puțină. Câțiva din ei de-ai noștri. Două fete tinere, modern îmbrăcate, joacă biliard și beau ceva cu un tânăr pletos și gras. Vânzătorul de la bar, un tânăr cu mustață, ronțăie ceva și omoară muște cu o paletă. Pe șosea trec mereu mașini . La stsația de benzină, îmbrăcată mai rău, cu codițe, o indiancă lucrează la pompe. Cumpărăm câte ceva pentru seară și pentru mâine, apoi ne întoarcem la hotel .

Stau pe scaunul metalic cu balans din fața camerei, privesc lacul ușor vălurat, cu munții în fundal și scriu. Două șalupe  se plimbă pe lac. Înserează. Un tată cu 2 fetițe se plimbă cu o barcă. Un tip cu aparatul foto cu trepied fotografiază munții în amurg. Copiii aruncă cu pietre late pe suprafața apei. E un calm splendid. Azi dimineață am telefonat la Los Angeles la Cita, prietena unei rude de-a mele. Pleacă peste câteva zile în România. Am rugat-o să o liniștească pe Vali.

Am o seară foarte liniștită. Mă gândesc acasă. La noi e aproape 6 dimineața. Vali se trezește acuși. Desigur cu grija mea. Te pup pe ochișori când te trezești, scumpa mea.

                        20  august 1985

De mai multe nopți măvisez doar acasă.

            8/20

Ne îmbarcăm într-un alt elegant ,,Buss,, din Nevada. ,,Beachline,,, aproape identic cu Diversified. Azi avem un drum lung de cca 600 km. până la Yellowstone –N.P.

Trecem prin micile localități: CARON  și MARTIN CITY, pricăjite, dezordonate, case răzlețe, ateliere părăsite, mașini vechi abandonate. Se lucrează la autostradă.

Vizităm Hungry Horse Rezerve. Un lac de acumulare cu baraj din beton în arc. Putere 300 MW. Toată zona e împădurită. Păduri de rășinoase: Larice, Pin, Molid, Brad, în amestec. Se fac tăieri în bazinul de acumulare dar în suprafețe mici de 1-2 ha, dispersate. Peste tot administrația pădurilor are grijă de recreere. Pădurile sunt naturale, virgine , pluriene. Se urmărește în special regenerarea naturală. Aici se combate focul.

După două săptămâni am ajuns să înțeleg destul de bine ce se vorbește. Pot și eu să mă exprim, să fiu înțeles, edar nu probleme grele. Resimt și acum dereglajul bioritmului, dar mai mult dimineața. Casc mereu.

Vizităm localitatea vecină-Hungry Horse. În toate aceste localități mici îți iau ochii magazinele. Casele sunt în general modeste, cu multă dezordine în jur, fără părculețe.

Am ieșit din munți într-o depresiune. Ferme multe, dezordine în peisaj. Lanuri de grâu, secerat dar numai spicele, paiele sunt lăsate pe loc. O pepinieră cu rășinoase ornamentale. În sfârșit o fermă foarte drăguță într-un pâlc de rășinoase, cu gazon.

            10/30

CRESTON. O localitate împrăștiată. Un pârâu, o moară-desigur pentru atracție, un parc frumos amenajat cu stânci și flori. Apare imensul lac FLATHEAD. Toată zona din jurul lacului frumos amenajată, cu căsuțe, debarcadere.

            11/25

Am înconjurat  lacul pe o parte. Suntem într-o mare rezervație de indieni. În stânga la cca 10-15 km. se menține lanțul muntos al Stâncoșilor, cu înălțimi de 2.000-2.500 m. În dreapta, în depărtare un lanț muntos mai scund. Multe fabrici de cherestea. Multe ferme de vite, nu cerealiere. Multe vaci negre.

            12/50

Orășelul MISSOULA. Oprim, luăm lunchul. Un orășel mic, deloc extins pe verticală. Nu am văzut nici un bloc cu etaje. Totul e la sol. Ceeace izbește însă este nebunia de mașini. Înneacă totul. Toate tipurile, toate formele, mașini case, mașini, mașini.

Servim masa la un fel de bufet expres. Fiecare dcomandăm. Nu știu ce să comand și îl rog pe William , care coordona, să-mi comande el. Într-o cutie închisă un fel de pâinică tăiată în două, umplută cu carne tocată, brânză. Alături un pliculeț cu cartofi pai. Un pahar mare cu Pepsi. M-am săturat. Am aruncar cca 100 gr. Ambalaj la coș. Mă gândeam la ziarul nostru care înainte de a-l arunca mai ambalăm slănina și ceapa pe care o iau pe munte. Câtă risipă aici. Ronald, colegul de cameră a arun cat la coș vre-o 2 kg. De ziare. Dacă conțineau ¼ informații, restul reclame, cursul bursei, etc. Mașinile astea mari consumî înt5re 10-20 litri de benzină la 100 km.

Și....am norocul să o iau gradat

. După liniștea din munți cu acest orășel, cu statul Montana, care este unul din cele mai sărace state din USA.

Ziua s-a făcut din nou frumoasă. Un soare de toamnă. Autostrada  MISSOULA-BUTTE e o încântare. O unduire continuă printr-o regiune de dealuri, munți mici, de-alungul lui CLARK FORK RIVER. Mulți versanți goi, uneori stânci, dar și păduri de rășinoase.

Ațipesc. Mersul uniform și legănat al autocarului te îndeamnă la somn. Mă trezesc, privesc puțin, ațipesc din nou. M-am împăcat iar cu America. Aproape toată lumea din autocar doarme. Doar directorul Hugh se ocupă de schimbarea ultimilor dolari canadieni ai oamenilor. Trece apoi la o revizie prin autocar.

            15/00

Urcăm spre obârșia văii. Aici Stâncoșii au făcut o pauză în smulgerea lor pe verticală. Dealuri ușoare, sterpe, cu rariști de Pin, Molid și niște tufe foarte largi de Jenupăr. Pe luncă, din loc în loc, ferme izolate. Vite multe, cu sutele. Valea e mai mică decât Crișul meu de la Gurahonț.

           

            15/20

BUTTE- 36 mile. Beachul nostru fuge cu 6o mile (100 km) pe oră. Cele mai multe stații de benzină sunt ale firmei Conoco.

În dreapta lăsăm un orășel, ANACONDA. Se vede un coș înalt. Aici, în ultimele zeci de mile a fost o ușoară depresiune. De-asupra Anacondei, vârfuri înalte. La viteza noastră ne întrece o matahală frigorifică. Ne apropiem de BUTTE. Capătul bazinului hidrografic CONTINENTAL DIVEDE. Dealuri sterpe, ușor erodate cu mult Juniperus.

            16/00

Un orășel pe un versant sterp. Sunt și câteva clădiri mai înalte. Puțină verdeață. Centru minier- se fvăd multe ieșiri din mină, cu halde de steril.

Continental Divide-6393 feat. Trecem în bazinul Missouri. O ondulare de culmi scunde, foarte stâncoase, cu rariști de Pin și Molid. Peisaj de western. Coborâm în lunca văii Jeferson, care mai jos devine Missouri. Stâncoșii în fundal au iar înălțimi mari. Aici totuși a fost un fericit pas între cele două oceane, favorabil drumului spre vest.

Trecem prin LIVINGSTONE și apoi ne îndreptăm spre sud spre Parcul Național Yellowstone. I(ntrăm prin poarta simbolică din nord. Ne oprim într-o mică stațiune turistică, Mamouth Cave Hot Spring, unde ne cazăm în mici bungalouri. Sunt în cameră cu italianul Alfredo.

Vizităm puțin stațiunea, apoi avem un barbeque la sediul administrației. Abundent. Atmosferă plăcută. Se servește bere, vin, sucuri, cafea. Suntem obosiți și fugim la culcare.

                       

                21 august 1985

       8/15

Prezentări  în sala de conferințe a hotelului.

P.N. Yellowstone-personal permanent 200 persoane

Drumuri asfaltate-500 km.. Au concesiuni, controlează prețurile și calitatea alimentelor.

Vizitatori anual-2,5 milioane, preponderent iulie-august. Mulți pensionari.

Costumul rangerilor

Cămașă gri-închis. Pantaloni kaki, la fel cași silvicultorii români.Cravată-verde-kaki-insignă pe cravată. Insignă și în piept și ecuson cu numele. Pălărie cu boruri late.

Bugetul anual cca 10 milioane $

Concesionarii plătesc 22% din vânzări. Interesul parcului este de a proteja vizitatorii în privința prețurilor.

            9/10

Plecăm cu busul spre Noris, cel mai important geizer din N-dul parcului. Versanți stâncoși cu rariști de pădure, apoi pădure închisă : Pinus contorta, Abies lasiocarpa. Un platou despădurit în genul Padiș-ului. Vedem 2 exemplare de Moos, cerb specific cu coarne cași lopătarul.

            10/00

NORIS. Multe parcări, centru de informare. Construcția muzeului din trunchiuri groase mă impresionează. Alături o zonă întinsă în care peste tot fumegă și clocotește apă fierbinte în căldări naturale. Miros de sulf. Apa subterană sub presiune are 200 grade și izbucnește în geizăre. Depunerile de săruri în conurile geizărelor este de 2 cm. /100 ani. Roca este de o aciditate fantastică-PH-1-2. Totuși pinul se instalează. Pe arbori praf de silicat depus de aburi. Par pudrați. Miraculos acest Pinus contorta, care aici e pitic-până la 6 m.

Simpa5ticul nostru interpret oune mereu termometrul pe sol-40-50 grade C. ,Intrăm pe un podeț de lemn într-o zonă calmă, cu mici lăcușoaren diametru 2 m. , în care apa clocotește. La adâncime de ½ m are cca 90 grade C. Toată această suprafață activă are cca 400/400 m. Pe un pârâiaș central, în scurgerea apei apar alge colorate în ruginiu, pe fund bacterii ce rezistă la 167 grade F. Vedem și o fumarolă. Trecem apoi peste o culme ușoară la o altă zonă activă.

            12/00

Plecăm spre MADISON JUN TION. Un platou ușor înclinat, cu pădure de pin și brad.

            12/30

MADISON JUNCTION. Loc istoric. Lunch.

            13/15

Ni se prezintă istoricul parcului, istoricul ideii de parc național, apărut aici în aceeași clădire simplă din bârne groase, în prezent muzeu, în 13 septembrie 1870. Ideea a fost conturată aici rapid și eficient. Peste  2 ani a apărut decretul de înființare a parcului. Eficiență în stil american.

Peisajul e plăcut la această confluență largă cu versanți împăduriți. Mă impresionează neplăcut mulțimea arborilor uscați. Incendii urmate de atacuri de insecte.

Constat tot mai mult aici în America ignorarea pădurii ca fun damentală osatură a ecosistemelor naturale și a echilibrului ecologic al acestei lumi. Sunt în stare să filosofeze zile întregi asupra lui Grizly sau a lui Bald Eagle, pentrucă nu mai are nimeni așa ceva. Dar despre păduri nimic. Cred că ceeace s-a început la noi este o promițătoare soluție a viitorului. O înmănunchiere a problemelor de mediu înconjurător, silvicultură, recreere.

            14/10

Urcăm pe Valea Firehole River spre  Old Faitful. După o distanță de câțiva kilometri de cataracte , cu niște roci foarte interesante, urmează un platou larg, de câțiva kilometri lungime și lățime, despădurit. Culmi domoale împădurite pe contur. Spre S se văd fumegând niște geizăre. În acest platou, două turme de sute de bizoni.

O situație interesantă pe care am văzut-o. În cataracte, o porțiune de cca 500 m. , mașină lângă mașină oprite și oamenii făceau plajă lângă râu. Sunt atât de rare aici locurile unde te poți simți tu cu natura. Ah . Ce fantastică ofertă poate oferi în această privință Carpații noștrii, cu mia de kilometri de lungime alor.

            15/10

Ajungem la Old faithful Inn.Cel mai luxos hoterl din cea mai importantă stațiune a parcului. Își permit numai ,,nababii,,. Oare ce am mâncat când am fost mic, de unde atâta noroc pe mine. Hotelul e vechi, tot din lemn, foarte elegant. Aceleași instalații electronice pentru combaterea incendiilor.

            Holul recepției e mai formidabil ca oriunde. O construcție zveltă din lemn, pe cca 30-35 m. înălțime, cu balconașe la fiecare nivel, sunt 4 nivele. Nelipsitul șemineu imens.

După masă suntem liberi. Vizităm stațiunea, celelalte hotele, magazinele. Mii de mașini în parcări. Foarte aproape de hotel este cel mai impresionant gheizăr-Oldfaithfull- bătrânul credincios- singurul care erupe cu regularitate între 70-80 minute. În stațiune sunt câteva ceasuri care arată câte minute mai sunt până la următoarea erupție. În jurul gheizărului. La o distanță de cca 70 m. , un semicerc de bănci simple din lemn rotund, pentru vizitatori.

Apoi în aval, pe luncă, pe cca 3 km., zeci de gheizăre pe care le poți vizita mergând pe niște podețe din lemn. Se vinde în stațiune un ghid al zonei, cu numele gheizărelor și ora aproximativă a erupției, care te mințește mereu. Gheizăre, marmite cu apă ce clocotește, cu apă limpede, o lume ce te uluiește. În jurul potecilor plin de marmote și alte dihănii mici, blajine. Un avion se rotește de-asupra stațiunii, cca ½ oră, așteaptă erupția apoi pleacă. Lume multă, cu copii de țâță, cu toată familia. Stau peste tot gură-cască ore întregi.

Îmi fac micile cumpărături pentru masa ,,in own,, de seară, apoi mă retrag în cameră, mănânc, scriu. Sunt în cameră tot cu simpaticul italian ALFREDO , pe care      îl confund mereu cu Cezare Patroni.Ei mă iartă.

La ora 21 avem un program special. Într-o sală, amenajată ca o sală de judecătorie, apare o angajată a administrației parcului îmbrăcată în robă. Joacă rolul unui judecător. Acuzatul: Oldfaithful  Gheizăr. Acuza: dece i se spune bătrânul credincios, când într-un secol el și-a scurtat perioada de erupție cu două minute ? Pe acest motiv, a dezvoltat o jumătate de oră o prezentare științifică a tuturor aspectelor legate de acest gheizăr. Foarte interesant și original mod de a prezenta un fenomen.

Ne întoarcem la hotel. Mă gândesc mereu acasă și visele sunt tot acasă. Dau un telefon la Timișoara. Era și Codruța, venită în acele zile să o liniștească pe Vali. A avut o perioadă foarte rea. Toată lumea îi spune că nu mă mai întorc. Ea e speriată. Ce prostie. Ce să fac aici ? Rostul meu e acolo, să pot da în cap cretinilor, să le sâcâi viața. A plâns la telefon. Cred că am liniștit-o. Oricum, o s-o liniștească Codruța. Draga de ea, cum poate gândi la așa ceva ?

Mă culc neliniștit și cu o durere de dinți.

                    22  august 1985

        8/20

Discuții în salonul de la Old Faithful Lodge. Ni se vorbește despre organizarea administrației P.N. Yellowstone. Au o mulțime de specialiști ca: peisagiști, ingineri civili, planificatori, etc. , plus cercetători în două domenii. Cele mai multe amenajări s-au făcut în 1930. Cca 8-9.000 de vizitatori rămân aici într-o noapte. Principala clădire este Old Fiathful Lodge, construită în 1927. Cealaltă, INN, construită în 1932. Mereu apoi s-au construit cabane. Cca 200 de campinguri.

Discuții aprinse în legătură cu ideile din planul de dezvoltare, care caută să mute concentrarea vizitatorilor și în alte puncte. Accentul cel mai mare se pune pe turism. Acest subiect ocupă 2/3 din discuții. Unde este atunci ideea de fond a conservării ecosistemelor naturale ?

Tanzanianul ridică o problemă foarte importantă: obiectivul principal este satisfacerea vizitatorilor și nu conservarea. Răspunde William, care spune că  doar 1% din suprafața parcului este deschisă publicului.

            11/00

Grand Village. Construit în 1935. Construcțiile moderne și extinderile încep abias în 1972. Interminabilele discuții sunt în legătură cu construcțiile, cu eficiența lor, cu concesiunile. Mi se pare prea mult  ,,bussines,, în preocupările lor.

În jurul stațiunii cca 1/3 din arbori sunt uscați și neextrași. Alături, pe malul lacului, un camping uriaș dispersat în pădure. 70%din turiști stau în camping. Grupuri sociale, telefoane, locuri pentru grătar. În pădure multe exemplare uscate și căzute. Regenerare de 10-30 ani. Pădure echienă.

Mulți turiști au venit cu acele ,,caravane,, uriașe , ca să ia o gură de aer, de peisaj. Mare aglomerație, totul calculat la ultimul amănunt. Un debarcader bine amenajat. Nu se văd deloc ambarcațiuni.

După Box Lunch, la care toți stăm pe jos într-un hol de cabană, vizităm expoziția ,, Volves and Humans,,. Un mic centru de informare, cu o expoziție. În mijlocul unei săli rotunde, cu un zid circular de cca 1 m. , ce desparte aleea de pe contur, pe o suprafață rotundă cu diametru de cca 8 m. este amenajat un grup de 8 lupi împăiați, în diferite situații: izolați, mâncând o căprioară, bătându-se. Apoi într-o altă încăpere, un perete în semicerc cu mai multe diorame în el. 1-o vizuină cu pui de lup. 2Un pui de lup de câteva săptămâni. 3-Pui de lup de câteva luni. 4-Lup bătrân. Sub dioramă un buton pe care dacă îl aăeși, difuzorul redă sunetele specifice vârstei, timp de cca 1 minut. Apoi o hartă cu vechiul areal al lupului în P.N. Yellowstone, azi dispărut. Apeși butonul și se transmite un scurt comentariu.

            14/45

Ajungem la luxosul hotel Yellowstone Lake, unde vom sta două nopți. Este lângă imensul lac Yellowstone, la 2.365 m altitudine. Intrăm direct într-o sală de conferințe, unde ni se vorbește întâi despre pescuitul în lac. Dorm în scaun. Mă  trezesc la aplauze, aplaud și eu. Mohamed egipteanul, vecinul din dreapta râde de mine. Se vorbește apoi despre : Protecția vieții sălbatice, în special a păsărilor, apoi despre ursul Grizlly. Au vre-o 300 de urși în parc, cu destule victime umane. Parcul este 80% împădurit. Ser continuă apoi cu prezentarea Elk-ului. Prea multe prezentări. Mă doare o măsea, nu cea cârpită de Mirela la plecare.

După amiaza avem liber. Pregătim anvelopele cu material documentar pentru a fi trimise acasă. Pregătesc și eu bagajul și încep să mă simt rău. Ieri am stat toată ziua gură cască la gheizăre, nu prea bine îmbrăcat   și a fost un vânt rece. Am răcit. O nevralgie cruntă cu dureri de dinți. Fac o baie fierbinte, iau o dușcă de țuică din rezerva strategică, aspirină și mă culc.

                        23  august 1985

M-am sculat tulbure. Am avut o noapte de coșmar. Era cât pe aicvi să nu mă duc la aplicații. Mă îmbrac totuși bine și plec cu gândul să nu cobor din autobus.

Vizităm  un centru de informare cu păsări. Apoi o parcare mare cu mașini și caravane. O luăm apoi pe râul Yellowstonw la vale. Ne oprim la un repeziș, unde sunt amenajate podețe și săritori. Păstrăvi mari, enorm de mulți. Ajungem apoi la o poețiune plană, despădurită. Pe malul râului turme de bizoni.

Întreg parcul este un fel de platou, cu ușoare denivelări, la peste 2.300 m. , împădurit cca 80-85%. Pinus contorta,  ocupă cca 80%.l Restul: Picea Enghelmanii, Pinus flexilis, Pinus albicaulis, Abies lasiocarpa. Oprim la o belvedere de unde se observă o mare întindere a platoului. Țn fundal se observă munți înalți: Grand Teton- spre est alții. Vedem de asemenea  o întindere de sute de hectare de pădure uscată.

Am moțăit toată ziua. O somnolență teribilă, cred că reacția organismului la boală.

Pe la ora 17/00 ajungem la Roosvelt Lodge, unde ne îmbarcăm în niște diligențe cu câte 4 cai , conduse de tineri cu costume de cowboy și mergem la un barbeque. Pe lunca unei văi, la marginea pădurii, o poziție minunată. Servim cafea, lapte, sucuri, până sosește un convoi de 10 călăreți, care participă la petrecere, pentru a crea atmosferă. Când am ajuns la enormele fripturi, în jurul nostru, la o distanță respectabilă, erau o mulțime de coioți, aduși de mirosul grătarelor. Când ne-am întors la hotel, m-am simțit refăcut.

Dau un telefon la Cita, o rog s-o calmeze pe Vali când ajunge la Timișoara. Să-i scoată din cap prostia cu rămasul aici.

                        24  august  1985

O baie fierbinte , două aspirine și azi dimineață m-am sculat perfect. Am dormit bine. Curios, pentru a doua oară un vis cu aceeași temă –mă întorsesem acasă la mijlocul seminarului și trebuia să revin, dar apăreau probleme-tren, avion, cost, viză, etc.

8,30-Ne îmbarcăm cu tot bagajul și plecăm spre Grand Canyon. Întâi cel  mic de pe râul Yellowstone, apoi după amiază cu avionul la veritabilul Grand Canyon.

   8.40-Ne vorbește David Holes de la Universitatea din Michigan, despre Convenția Moștenirii mondiale. Se simte că e profesor. Vorbeștecalm, clar, stăpâmit. Răspunsurile sunt la fel de competente . E un tip înalt, elegant, simpatic.

10,50- Ajungem la Artist Point, punctul cu o splendidă perspectivă asupra cascadei de 94 m. a râului Yellowstone și a întregului canion în aval de cascadă.  Spectaculos. Nu pot scrie alte cuvinte. E un preludiu pentru zilkele următoare.

12,30-13,30-Ultimul box-lunch pe malul, râului Madison. Aproape de locul un de stăm, un loc unde dorm bizonii. Se vede după urme și resturi. Pe râu în avaldoi pelicani albi își fac toaleta. Pe malul celălalt o luncă nu prea întinsă, apoi niște abrupturi cu stâncării și grohotiș. O poziție splendidă de repaos. Soare, cald. Aveeași mâncare în pungă de treei zile. Nu am poftă de mâncare. Probabil după boala de ieri.Ași mânca o ciorbă acră de-a lui Valița. Dar....îi simt doar gândul care mă urmărește, înainte de a se culca.Îți mulțumesc din suflet, drtaga mea, pentru tot, în special pentru ființa ta de gânduri bune, astralul tău, care mă urmărește.

La olecare ne vorbește acel funcționar al parcului fără un picior, sau cu proteză, care ne-a însoțit tot timpul și ne-a rezolvat problemele administrative. Vorbește atât de cald , de duios, e bucuros că ne-a avut musafiri, din atâtea țări, că a trăit și el câteva zile de bucurie în mijlocul atmosferei tinerești care emană din grup. Ne mulțumește. Curios, cum invaliditatea i-a compensat ființa cu atâta sensibilitate.

Ne luăm rămas bun, îi strângem toți mâna. Mă reține că eu l-am întrebat mereu denumirile științifice ale arborilor.

Autobusul pleacă, el rămâne rezemat de un pin, cu bastonul lui. Alături are mașina.Îi facem cu mâna din autobus. Pentru min re e un moment deosebit. Plecăm spre aeroport. Paste câteva ore vom fi în Grand Canyon.

Imediat la ieșirea din parc, prin West Entrance, se află un adevărat orășel, cu zeci de magazine  , de cadouri, ateliere de reparat mașini, stații der benzină, hotele, etc. Vecin cu parcul este un Național Forest.

Aeroportul e la un pas. Simplu, elegant, cu toate cele necesare. Avem avionul ce ne așteaptă, ,,in charter,,. Un bgimotor cu 50-60 locuri. Pe el scrie- ,,ASPEN,, - denumirea plopului tremurător. Humor american.

14,45- Decolăm. Pe aeroport  o mulțime de avioane mici, particulare. Survolăm  întîi acel National Forest. O întindere imensă de păpduri pe un platou întins. Drumuri forestiere întortochiate, parchete mici, mari, împrăștiate, uneori grupate. Nu se vede deloc preocuparea pentru împăduriri . Ceva regenerare naturală slabă. Păduri rare, pe alocuri incendiate. Cred că tot Pinus contorta predomină.

Mergem spre Sud, am prins altitudine. În stânga se vede Yellowstone Lake, apoi frământatul P.N. GRAND TETON. După puțin timp apare câmpia cu ferme de cereale. Totul sistematizat în forme geometrice. După Grand Teton se văd mai multe lacuri. Apoi câteva orășele. Survolăm Snake River și o mare acumulare. –Palisade Lake. Apar din nou culmi cu păduri rare.

Ne servește alun e prăjite, un fel de crochete și o cremă cu brânză.

Culmi domoale, penibil de dezgolite. Văile sunt productive, cu ferme și culturi. Trecem din statul IDAHO în UTAH. Stâncoșii au pierdut mult din înălțime. Peste ei se vede o întinsă preerie. Apare imensul Salt Lake, cu niște îndiguiri uriașe, probabil pentru extragerea sării. Apare apoi Salt Lake City. O imensitate. Zburăm de 5 minute peste el. Din nou culmi domoale, au apărut foioasele. Un alt lac-Utah Lake. Orășele în jurul lui. Pe culmi pădurile sunt un fel de ,,machiuri,,, doar tufe. Ce-or fi lucrând atâția oameni în aceste zone , mai mult golașe ? Zeci de kilometrii de culmi domoale, goale, cu tufărișuri. Peisaj dezolant. Ce frumoși sun t Carpații noștrii . Autostrăzi, drumuri peste tot, prin munți, totul e cotrobăit de om. Spiritul american în continuă activitate și inventivitate.

16,10- Traversăm un alt mare lac de acumulare, cu baraj din anrocamente. Sute de iole și șalupe gonesc pe luciul apei. Aceleași creste cu tufărișuri .Practic terenuri improductive. În dreapta departe, un alt lac mare – Sevier Lake. Munți puternic erodați, creste ascuțite, roci roșiatice. Peste tot tufătișuri.

16,30- În față, în fundal, apar sculpturări ale munților . Se vede că ne apropiem de marele canion. Păduri, localități, culturi deloc.

16,40-  Se observă bine acum adânca despicătură a Grand-Canyonului. Un platou imens, la peste 2.000 m. ,în care Colorado River a săpat această minune a lumii. De sus privit, este absolut impresionant. Chiar când eram deasupra lui a apărut o zonă de turbulență, avionul se scutură. Sub noi avioane mici, helicoptere, zboară ca muștele. În sudul canionului spre aeroport o pădure întinsă.

Aterizăm cu bine. În timp ce rulăm pe pistă pentru parcare, o escadrilă d3e vre-o 6-7 Beach Craft-uri decolează, cu amatorii de agrement.

Stam cam o jumătate de oră în holul aeroportului. Plin de turiști, în special asiatici. Profesorul de la Michigan ne plătește câte o bere sau suc. Hugh Muller plătește transportul ce urmează cu autobusul. În jur o pădure rară de Pinus contorta.  Căldură mare.

Autobusul ne duce la centrul de informare al parcului. Ne vorbește cca 20 minute o tipă în uniformă, repede, dar curios, înțeleg aproape totul. Primim nelipsita mapă cu documente, hărți. Ni se prezintă condițiile generale ale zonei precum și condițiile speciale ale celor care vor a doua zi să coboare în fundul canionului, unde temperatura trece de 40 grade. Aici deja ne-a trăznit o temperatură de peste 34 grade.

Bineînțeles optez pentru cei care coboară. Suntem în total 22. Primim toate informațiile, în plus ranițe și bidoane pentru apă. Luxosul autocar care ne plimbă de ici colo, are ca șofer o femeie. Pe aeroport am văzut și femei pilot pe avionete sau helicoptere.

Suntem cazați pentru 5 nopți în apropierea hotelului principal, în niște cabane, atât de simple în exterior, că nu dai doi bani pe ele. În interior însă un  lux de zile mari. Aer condiționat, TV, telefon, frigider. În cameră o mochetă splendidă, două fotolii, masă cu veieuză pe un vas imens de lemn.

Mergem cu două micrpbuse la un General Story, conduse de Hugh și Ronald. E un magazin mic, dar te uluiește totul. Cumpărăm printre alterle și acea substanță antidesalinizantă pe care va trebui să o disolvăm în apa din bidonul primit.

Pentru azi sunt suficiente impresiin prea multe chiar. Mai las și pe mâine.

Afară e senin, lună, parcă aerul se răcorește un pic. Urmăresc ceasul. Nu îmi iese deloc socoteala cu ora de acasă. Voi calcula tot cu 8 ore în plus. Mâine dimineață coborâm în canion. Bună dimineața Vali. Adorm cu gândul că dacă ași scrie o carte ași întitula-o ,,Am fost patru săptămâni un american bogat,,

                        25 august -Duminecă   

3 săptămâni de la plecarea din România.Aproape jumătate din aventură.

Ne trezim la ora 5. Eram convins că plecăm la 6. Căscatul meu de coleg de cameră, finlandezul Ilmari, pe care George-grecul îl caracterizează ca,, stupid boy,,, știa că merg și eu în canion, vede că nu mă grăbesc, știa că plecarea e la 5, dar nu mă avertizează să mă grăbesc.E într-adevăr un tip original, trăznit, puțin stupid. De unul singur ,neînsurat la 36 de ani, câștigă destul, colindă prin lume de unul singur, pun e cu insistență întrebări, uneori foarte simple, are un râs uneori tare idiot, vrea să fie mereu original. Oricum e simpatic și mă simpatizează.

Plecăm în canion la ora 5,50. De pe malul canionului ne înșirăm pe potecă, pe serpentine. Kaibab Trail se numește poteca. Răsare soarele. Pierdem din altitudine. Tăcere. Se fac fotografii. Eu urmăresc vegetația, culeg semințe. Totul e nou, e straniu, e extraordinar.

9,15-Am ajuns la Colorado River, după ce am trecut pe o punte cu cabluri. În drum am întâlnit casravane de catâri cu vizitatori călare. Ne oprim pe o plajă lângă râu, încercăm să facem baie ,dar ne răcorim doar picioarele deoarece apa e foarte rece, mâncăm ceva. Între timp apar două plute pneumatice cu câțiva cercetători, cu multe aparate și bagaje.

Pe malul apei câteva exemplare de Tamarix și multe exemplare dintr-o specie de leguminoase pe care nu o cunosc, seamănă cu glădița, frunze compuse, talie mică.

Plecăm. Foarte aproape un afluent. Aici se află Ranger Station și Phantom Ranch, unde vin catârii cu vizitatori. Avem apă de băut. Un con de dejecție plin cu o specie de Opunția, cu fructe bordo, mari. Am cules semințe.

10,30-Căldură foarte mare, peste 40 grade Celsius. Voia bună de până aici a cam dispărut, oamenii știu ce îi așteaptă. Totuși ne regrupăm și plecăm. Rămâne April cu tipul de la Michigan și cu Mahomed care are probleme. Ulterior am aflat că a fost recuperat cu helicopterul, l-a costat 100 dolari și nici nu a primit diplomă. Simt cam greu din cauza aerului fierbinte, respir greu.

Traversăm râul pe o punte, apoi urmează o potecă de cca 2 km. de-alungul râului. Plute coboară pe Colorado. Peisaj de deșert. Cactuși, agave cu acele tije lungi de 3-4 m. cu fructificație.

Grăbit, nu mi-am luat nimic pe cap dimineață. Ronald mă așteaptă și îmi dă un prosop să-l țin pe cap. A fost prima salvare. Începem urcușul pe un pârâiaș cu apă nepotabilă, dar bună pentru a-mi înmuia prosopul și a-l pune pe cap. Soarele ne bate fierbinte în cap. Âîntâi mergem grupați. Nu putem face etapr mai lungi de 15 minute. Mănânc zahăr și beau apă din ploscă, caldă de 35 grade și acrișoară, scârboasă, din cauza acelei substanțe –ERG- cu vitamine și cu un electrolit care evită desalinizarea organismului. Pe parcurs culeg semințe. Urcăm, urcăm, soare3le tot mai fierbinte. Căutăm câte un perete cu umbră. Ne-am resfirat, am rămas cu Cezare și Tati. Toți dăm semne de oboseală. Cezare ne servește cu câte o lămâie. Am zahăr-e minunată, mă reconfortează. Dar apa aceea imposibilă, caldă și care totuși trebuie să o bem din 15 în 15 minute.

După un mic popas începem din nou urcușul în serpentine. Etape scurte. Ajungem sub un perete de stâncă unde se odihnește un alt grup. Beri, filipinezul  mic și îndesat, veșnic vesel,  acuma e pe jos, are crampe și cârcei la ambele picioare. Ceilalți îi fac masaj. Într-n târziu îl ridicăm și plecăm cu el sprijinindu-l. Pe lângă noi trec caravane de catâri cu vizitatori.

În sfârșit ajungem pe platoul Tanta, unde sunt izvoarele ce alimentează stațiunea de sus. Umbră, apă, răcoare . Cădem ca trăzniți și ne odihnim, chiar dormim un pic. Oaza cu un pâlc de arbori este numită  Indian Gardens.

În timpul odihnei noastre, o ușoară ploicică a scăzut temperatura. Ne regrupăm și începem din nou urcușul în serpentine. Etape scurte. După cca 2-3 ore de urcuș ajungem pe malul canionului. Pe o platformă ne așteaptă cu aplauze Hugh și alți colegi care nu au coborât în canion.

Pe lângă satisfacția aventurii, toți primim o diplomă.

                        26 august -luni   

6,00 –Mă trezesc relativ odihnit. Îmi aranjez bagajele, semințele recoltate ieri, mâncarea veche, etc. Scriu două ilustrate la cele două Valerii, iau o cafea care e gratis pentru cei cazați.

8,15- Plecăm la Centrul de Instruire, Administration Training Center. O clădire drăguță cu un interior admirabil. Cel puțin sala de ședințe. Ne vorbește un bătrânel cărunt, cu mustață, grăsuț, simpatic, vorbește calm. Ne oferă date despre administrația parcului. Apoi un altul ne prezintă date despre instruirea personalului aici în centrul lor de instruire – un fel de Palissade.

9,30- Pauză. Mergem în sala de recreere. Un panou cu cărți. Cu 25 cenți poți servi la alegere-cafea, ceai ,ciocolată. Toată sala e plină cu tablouri cu grupurile de instruire din diferiți ani.

9,45-Ne întoaqrcem în sala de instruire . Din nou prezentări și discuții despre formele de instruire.

11,45-Box lunch. Mănânc cu greu. Nu mai suport sadviciul acela imens.

12,45- Din nou în sală. Diapozitive cu resursele naturale ale parcului. Discuții despre investiții, beneficii...de toate, afară de ce m-ar interesa pe mine. Am impresia că se exagerează cu ,,managementul accesului uman,, în detrimentul fenomenului natural. De fapt, aici natura se conservă singură. Restul e într-adevăr o problemă de afacere, ca și în majoritatea celorlalte parcuri naționale americane.

Tăntălăul meu de vecin, Ilmari, și-a scos picioarele din bocanci. Nu simt bine, dart cred că emană miros. Vremea s-a răcit ușor, a trecut o scurtă ploaie.

18,00-O masă în comun  la Centrul de Instruire. Vin, bere, sucuri, chiftele mari cu garnitură și la urmă înghețată. Se râde mult. Sunt mult iubit și apreciat de colegi.

20,30-Mergem la film. Un film realizat în Grand Canyon. Cu istoric, cu scene ale vechilor indieni, cu scene ale cuceritorilor, cu scene moderne. Un gen de film panoramic în adevăratul sens al cuvântului, cu senzația de profunzime și de integrare în peisaj. Ecranul este imens, cuprinde tot câmpul vizual și te integrezi perfect în peisaj.

Zborul cu avioneta razant cu apa, sau peste creste , îți dă senzația de groază, de amețeală. Extraordinar. Multe scene cu rafting. Altele cu animale, un leopard. Scene de calm apoi pe fundul canionului, în porțiunile dintre pereți înalți, foarte apropiați. Coloritul teribil. În final zborul unui om cu un avion improvizat din aripi cu pâmză și un mic motoraș. Peisaje ale canionului pe care nu le poți vedea în mod obișnuit.

                                27  august –marți

Din nou același vis- foarte insistent. Eram acasă și trebuia să mă întorc aici la seminar. De data acesta mă pregăteam de plecare mult mai ușor. Posibil veștile duse de Carmen au șiniștit-o pe Vali. Oricum, ființa ei de a mă atrage în astral este fantastică.O simt ca o realitate.

8,30=Un bătrânel simpatic, calm, ne prezintă o problemă foarte interesantă- interpretarea peisajului. Un film de desene animate cu necontingența comunicării între oameni. Interesante interpretări ale oamenilor legați de diferite animale. Spune multe poante foarte drăguțe, se râde, dar nu le înțeleg. Accentuiază asupra importanței acestei interpretări a peisajului în conlucrarea cu vizitatorii, pentru educarea lor.

Vizităm apoi o clădire specială pentru interpretare, cu două săli mari care sunt folosite și pentru servicii religioase. Un birou cu televizoare pentru casete, C.D.-uri, diapozitive. Există un dulap întreg cu diapozitive, în dosare mari, grupate pe teme. Un alt auditoriu mare cu proiecții de diapozitive, totul automat și programat.

Vizităm apoi un amfi5teatru în pădure, cu bănci simple. În fața băncilor o scenă, cu ecran protejat și un proiector. Lâmgă scenă o vatră de piatră pentru foc în timpul proiecției. Totul foarte aproape de malul canionului. O altă ideie drăguță. În jurul unui pin un cerc de piatră brută ca o bordură, iar în interior numai conuri de pin.

O altă construcție din piatră, cu o terasă închisă cu geam, cu o perspectivă magnifică spre canion- Yavapai Muzeum. Panouri pictate care indică denumirea vârfurilor din canion.

13,30-Un tinerel, grec de origine, ne prezintă probleme specifice indienilor. O hartă a rezervațiilor de indieni din Arizona, în special  cea din Estul Grand Canyon-ului, cea mai mare din USA.Ne arată covoare de artizanat făcute de indieni. Fuse de tors lână. O carpetă de lână, țesută pe panou, cum face maică-mea, dar cu fir continuu. Prețul 995 dolari, dimensiuni 80/120 cm. Un alt  covor mare , aceeași olucrătură, 2,5/3,5 m. , culori frumoase dar fără un model grozav-10.000 dolari. Apoi, covoarele noastre sunt teribile față de acestea. Aici sunt prețuri fantastice.

Indienii trăiesc în ferme, în triburi, cu legături între ele. Se ocupă în special cu creșterea vitelor. Există un Departament al Afacerilor Indiene.

Se pune mult accent pe interpretare. Interpretarea este o artă, spun ei.Mă gândesc la strădania mea de ani de zile de a putea înțelege dialogul omului cu natura. Dar nu cumva prin această exagerare a interpretării se ia din independența și unicitatea trăirii personale a contactului cu natura ? Nu cumva estre aceeași boală a totului preparat, mestecat, care ți se dă aici ? Lasă-i vizitatorului libertatea de a trăi personal contactul cu natura. Când are nevoie de înțelegere îi stau la dispoziție, dar nu i-o bag pe gât.

Seară liberă. Mergem la spălătorie și apoi admir apusul soarelui.Mă întorc la hotel, oarecum obosit, ascult un program de muzică de operă.

                        28 august – miercuri

8,30 –Începem discuțiile despre politica față de populația indigenă.O vorbitoare pe care o înțeleg bine. Se cere opinia noastră în această problemă prin 8 întrebări destul de spinoase. Răspunsurile noastre au fost și ele uneori tăioase.

11,00-Un alt vorbitor, tot în problema nativilor americani.Întrebări interesante, ca de exemplu-poporul și satatul american, cel mai avansat din lume, face suficiente eforturi pentru a-i integra pe acești indieni la nivelul existent de civilizație ?

13,30-Se discută problema importanței turismului în parcurile naționale.

Am dat telefon acasă. Totul e bine. Călin a luat examenul, dar Vali e singură și tristă. Mă așteaptă cu nerăbdare. Nu a plâns, dar am simțit-o cu lacrimile în ochi, după cum vorbea de sacadat. Draga de ea. O iubewc mult, mult și mi-e tot mai dor de ea.

14,30-MIKE  WILSON-vorbește despre evoluția concesiunilor în parc. Concesionarii plătesc parcului 20% din încasări. Toți banii încasați-concesiuni, parcări, intrări, etc. Sunt vărsați la Congres și ei primesc un buget de cheltuieli.

Concluzii.-Prea multă teoretizare în tot lungul seminarului. Putea fi redus la 3 săptămâni. Faci școală cu ai tăi, altora le prezinți esențialul și principiile.

Arhitectura stațiunii este mult prea săracă fasță de grandoarea locului. Monotonia aceea de culoare, maroul lemnului vopsit este obsedantă, tristă, deprimantă. De fapt ca peste tot, nu interesează monumentalitatea ci rentabilitatea. Totul pare provizoriu.Parcă gata de a-și lua tălpășița când afascerea nu mai merge, într-o țară care nu e a lor, a strămoșilor strămoșilor lor. Au parcă subconștient acel firesc sentiment de impostură, de aventură temporară, de contract temporar cu o natură magnifică, sau comună, pe care o știu exploata.

17,30-Vizităm ,,COOKOUT,, la Shoshone Point, un punct izolat, rezervat numai pentru administrație, cu o poziție splendidă, în marele cot al canionului. Ajungem înainte de amurg. Privim, pozăm.Masă bogată de adio, cu vin, bere, grătar imens, garnituri și lubenițe pe săturate.

O noapte cu lună aproape plină, care luminează discret canionul. Foc de tabără, cântece, toasturi, Hugh se emoționează. Ne luăm rămas bun de la administrație și ne întoarcem la Maswick Hotel, cabana noastră.

                        29 august  - joi

8,30- Ne îmbarcăm în autobus. E senin. Se anunță 40 grade în Arizona. Traversăm Kaibab National Forest. Pădure rară de Pinus ponderosa, Pinus biphyla, Juniperus osteosperma, câteva specii de arbuști, un stejar pitic. Pe sol puțină floră, multă Artemisia/

9,15-Tr3ecem prin Walle, care de fapt sunt doar câteva case.O casă mică cu exponate de blănuri de vânzare. Altitudinea platoului Coconino pe care ne aflăm, 6.000 picioare, cca 2.000 m. Un gen de preerie cu ferme izolate. Intrăm din nou în Kaibab Forest.

În autobus aer condiționat, o plăcere, afară arșiță. Pe marginea drumului un fel de floarea soarelui  sălbatecă, mult mai mică. Pădurea se îndesește, apare din nou Pinus ponderosa. Însfârșit o pădure tânără de pin cu lucrări de curățiri. Apare Populus tremuloides. Mereu indicatoare cu ,, Coconino Național Forest,,. Multe drumuri forestiere. Regiunea are și ceva creste izolate, mai înalte. În stânga cel mai înalt vârf din Arizona-Humphrey Peak. Are o stațiune de skii.

10,05-Intrăm în Flagstaff -35.000 locuitori . Tot orsașul e ca o insulă în pădure. Nimic cu etaj. Un cartier rezidențial cu vile, îngrijite, cu mici părculețe în față, cu gazon. Un alt cartier comercial cu magazine și reclame de te înnebunesc. Orașul s-a dezvoltat pe seama turismului și a industriei lemnului.

10,20- Intrăm din nou în pădure. Toate pădurile văzute până acum au consistența 0,6-0,7. Coborâm într-un mic canion, Oak Creek, bine împădurit, cu abrupturi. Apare stejarul mai mult, nuc american, molid, duglas, ulm, anin. Multe serpentine, campinguri. O mulțime3 de căsuțe de odihnă pe malul unui pârâu. Cheile țin cam 10 mile 

11,08-Se termină cheile, valea se lărgește, apare orășelul Sedona, înconjurat de creste erodate, ruinifor4me, ruginii. Un mic centru turistic remarcabil de drăguț. Vegetația e foarte variată. În pădure a apărut Cupressus arizonica. Oh. Niște chiparoși columnari, o splendoare. Toate dealurile sunt împânzite de vile. E un fel de amfiteatru. Cupressus arizonica foarte mult, în grupe, pâlcuri. Zona toată e fantastică cași sculpturare a versanților. Nu știu dece ruginiul  coastelor mă irită, mă neliniștește. Cât de splendid e calcarul la noi. Temperatura a ajuns la 40 grade Celsius.

Brusc apoi se termină această zonă de creste ruiniforme, rămân dealuri domoale. Un alt orășel-ATEKREEK. Dispare pădurea. Rămân tufărișuri. Sol ars. Apar cactușii. Întâlnim autostrada 17. Ce întinderi de zeci de kilometrii  ușor colinare, aride. Cu adevărat Arizona. În această zonă aridă se află totuși o lacalitate împrăștiată. Ce-or fi lucrând oamenii aici ?

Montezuma Lake. Valea peste care trecem are doar urme de apă. Marne,  argile, cretă, întinderi deprimante.

Ajungem la Centrul de informare Montezuma Castle-National Monument. Unitate a serviciului Parcurilor Naționale. Are 12 angajați permanenți,  un superintendent. Diapozitive, explicații. Vizităm monumentul propriu zis, la cca 2 km. , unde este un alt centru de informare. Un râu sec, pe lângă râu mulți sicomori-platani. Arbuști specifici de ariditate. Castelul propriu zis, o scobitură imensă într-un perete de calcar în care se văd dconstrucții suprapuse. Impresionant.Montezuma- ultimul conducător incaș.

14,30-Pornim spre Tucson, capitala Arizonei. Coborâm pe River Frio, pe un platou între două șiruri de munți mai îndepărtați. Totul e pustiu. Sol spălat, cu arbuști. Apar tot mai mult cactușii. Și acel cactus înalt, mai înalt ca omul. Pe lângă râu așezări izolate. Black Canyon City.

15,00-Intrăm în Phonix-800.000 locuitori. Niște unități industriale cu sute de mașini parcate. Mulți palmieri, curmali. Toate casele au pe acoperiș elemente de baterii solare. Orașul mare, întins. Undeva în stânga se văd și câteva clădiri înalte. Restul numai case la parter. Am rămas mut. Ce s-a putut construi într-un pustiu, de necrezut. Am imaginea unui oraș pe lună sau pe marte. Aici unde ariditatea este maximă- temperaturi de peste 40 grade. În sudul orașului pe câțiva kilometrii terenuri cultivate, irigate. Apoi imediat lângă ele pustietatea, cu tufe de Artemisia. Nu mai văd cactuși.

17,00-Ne apropiem de Tucson, capitala Arizonei. Afară e căldură infernală. Aproape peste tot culturi frumoase, irigate. În fundal în toate părțile creste de munți nu prea înalți. Munți total sterpi, fără pădure.

Intrăm în Tucson. La margine o fabrică de ciment fără pic de poluare în jur.

DOUBLETRE HOTEL. Singura clădire cu 8 etaje, singura de fapt cu etaj din această zonă a orașului.Din nou un hotel luxos. În curte piscină. Aer condiționat peste tot. Facem baie în piscină și plecăm la restaurantul spaniol-LA FUENTE. O seară plăcută, cu muzică mexicană și spaniolă. Cântăreți cu costume specifice. Un interior splendid. Toată lumea e în voie bună.Sunt trist de-adreptul. Mă gândesc la țara mea, la ai mei, la tot ce e în contradicție cu această atmosferă, în care toți ceilalțise simt absolut normal, fără a bănui sau a-i interesa ce poate fi în alte părți ale lumii.

Seara la 10 aerul e încă fierbinte. În cameră pun muzică la radio și adorm. Am coleg de cameră pe Mckerchor-Noua Zeelandă.

                        30 august - vineri   

7.50- Plecăm cu autocarul  spre Parcul Național Saquaro. Deja de dimineață e foarte cald. Tucsonul are 330.000 de locuitori. Mergem pe Broadway Avenue spre Est. Multe magazine, multe întreprinderi. Toate construcțiile joase. Acoperișurile din solzi de carton asfaltat special. Vile multe cu părculețe cu cactuși și palmieri, cupresuși columnari, leandrii înfloriți.

Ieșim din oraș. Aceeași pustietate cu arbuști, cactuși, Artemisia. Astă noapte am visat rău. Murise Gil, cumva în mâinile lui Codruța. Scări înalte, nesigure, copii ce se balansau pe balustrade, puțuri adânci. Totuși acum dimineața sunt liniștit.Simt parcă destinul care trebuie urmat, fără posibilitatea de a te smulge din el. Ce altfel e această aventură a mea decât un joc al destinului.

O vilă în deșert. Albă, jucată frumos pe orizontală. Palmieri, Cupresus arizonica. Splendid. Acest Cupresus arizonina columnar e splendid în deșert. Alte case izolate aici în deșert. O specie de legumunoase des întâlnită aici-Mesquito beens. Saquaro este numele acelui cactus înalt de câțiva metri.

8,40-Oprim la un centru de informare, cu aer condiționat. Ne vorbește superintendentul parcului. Vorbește apoi un alt angajat al parcului-Ernest Quintana. Se prezintă scurt. Impune uniforma lor. Pantaloni kaki, cămașă gri-bej, ecuson cu numele, insigna de ranger în piept și pe mâna stângă.

Vorbește despre presiunea foarte mare a populației asupra rezervației. Se preconizează construcția unui mare canal ce să aducă apă din Râul Colorado, pentru irigații, care va determina multe schimbări ecologice în rezervație.

10,10-Facem o plimbare prin ,, pădurea de Saquaro,,, cu mașina. Foarte interesant. Precipitațiile medii 280 mm. , mai mult vara. Foarte scurt și pentru scurt timp temperaturi un pic sub 0 grade. Saquaro are în interior o structură lemnoasă de rezistență, care-i permite să atingă și 10 m. înălțime. Alături de Saquaro-Ferocactus weisleizii, arbust scund cu înflorire portocalie, multe specii de  Opunția, Cercidium sp. –paloverde, etc. Vegetația este abundentă și cu totul deosebită.

După lunch, luat la un piknic area, ne vorbește superintendentul despre organizarea parcului, despre bogăția foarte mare de resurse naturale. Sunt probleme multe, complexe. Superintendentul  este un tip foarte pasionat pentru profesie. Discuții în grup, concluzii, propuneri. Primim mape cu material documentar. Programul se termină la ora 16.

17,10-O baie bună în piscina hotelului, înconjurată de palmieri și portocali încărcați cu fructe.

18,30-Masă comună într-o sală de recepție. Participă directorul Secției Vest a National Park Service. Un tip bătrân, reținut, stăpân pe probleme. Multe discuții, saxonii pun întrebări caraghioase. O seară prea oficială.

                        31  august – sâmbătă

7,50-Încărcăm bagajele în autobus. Un drum de 16 mile, ajungem în mijlocul deșertului, înconjurat de creste stâncoase și golașe, cu cactuși, la MUZEUM SONORA DESERT.

9,00-Suntem primiți cu cafea, cu un fel de prăjituri. Pe o platformă afară, acoperită cu o țesătură în dungi mici verzi. E cald. Ne vorbește directorul muzeului, bătrânel, se scuză că și-a uitat ecusonul și dă un exemplu rău.

Muzeul înființat în 1952. Are animale în mediu natural. Sunt aproape ½ milion de vizitatori pe an. Lucrează aici mulți voluntari. Totul se face pentru satisfacția vizitatorilor, în special pentru școli.

10,00-Începem vizitarea muzeului. Excepțional. Cel mai mult m-a impresionat acea peșteră artificială, construită, dar atât de naturală aparent, încât nu am putut crede că e artificială.

Bazinașul cu apă, cu galerii împrejur, iluminat special. Fantastic. Apoi sala ovalăcu evoluția pământului pe pereți, cu fosile, iar în centrul sălii acea jumătate de glob, cu precizarea prin proiecții a evoluției scoarței de-a lun gul timpului, cu menționarea pe un ecran a timpului  dinaintea noastră. Apoi colecția de minerale. O instalație pentru păsări. Totul e deosebit.

13,00-Luăm lunch-ul, cu bere, răcoritoare, în biroul de Consiliu. Directorul a fost acum doi ani în România-București, Sibiu, Cluj. Îmi dă o carte de vizită pentru Tauber.

14,40-Ajungem la aeroport. Bagajele trec direct în avion. Plecăm la ora 16 spre Los Angeles.

16,10-La poarta 14 sosește un avion de la San Francisco, ce ne va duce la Los Angeles. Coboară multă lume, mulți așteaptă. Mulți grași, mulți handicapați. Avionul un Boeing 707.

16,25-Rulăm pe pistă. Ni se dau instrucțiunile de rigoare pentru caz de nevoie. Masca de oxigen. Avionul este foarte silențios.

16,30-Am decolat. Lent, ușor. Am imaginea Tucsonului. Centrul cu câteva blocuri mari, retul tot parter. Se vede muzeul. Tot terenul împărțit rectangular cu drumuri. Deșert cu petece de culturi-zone irigate.În dreaptă niște creste cu ceva exploatări de suprafață și halde de steril. Munți sterpi. La dreapta departe se vede orașul Phoenix. O vale seacă, dar culturi multe, verzi, irigate.

17,00-Creste ușoare, , coline, platou sterp. Trecem peste Râul Colorado. În amonte se vede un imens rezervor, din care pornește un canal. Întinderi imense de nisip absolut sterp, între creste goale. Fantastic ce deșert. Nici-o vegetație, nici o localitate. Doar un alt canal ce merge spre Vest.

După o creastă ușoară de munți încep să aparăașezări umane și ceva verdeață. Suntem de mult în California, încă de la Râul Colorado. Teren caroiat și apar ferme. Traversăm apoi un șir de munți nu prea mari. Pădure tot mai multă.Rășinoase. Multe drumuri prin munți. Amenajări de recreere în jurul lacurilor. Un oraș mare sub noi- un aeroport. O autostradă gigant, cu 8-10 benzi. Spre N munți. O intersecție de șosea cu suprapuneri, parcă e o împletitură.

17,20-Abia acum e Los Angeles-ul propriu zis. Coline, dealuri pline de construcții. Zburăn de 7-8 minute peste oraș. E nesfârșit. Până aici numai case mici. Multe parcuri. Se vede centrul cu zgârie nori. Toată imensitatea asta are 14 milioane de locuitori.

17,33-Am aterizat cu bine în acest ,,babilon,,.Un aeroport imens. Așteptăm bagajele. Ne îmbarcăm într-un autobus. O circulație nebună. Vegetație aproape tropicală.

Ajungem pe plaja Santa Monica. Lungă, destul de lată. Dealurile alăturate goale, cu tufărișuri și eroziuni. La poale, pe lângă șosea, vile, vile. Până la Ventura avem 60 mile.

Interesantă reacție a tinerilor din seminar. Parcă șocați de imensitatea Los Anges-ului caută să o sfideze. O veselie neobișnuită, țipete, fluierături. Așa ceva nu au mai făcut. O reacție firească a complexaților. În special latinii. De data aceasta mă irită.

Apare Ventura. Înserează. Un aeroport militar-vedem un B 52 în zbor. Ajungem la hotel. Luxos, lângă golful cu yachturi. Stau în cameră cu Paul Paryski. Încerc la telefon Timișoara. Nu reușesc nici cum să o prind. În carte de telefon găsesc câțiva români. Automatul îmi răspunde că nu sunt acasă. Adorm cam  nemulțumit.

                        1 septembrie – duminecă

Mă trezesc înainte de 7. Paul este în meditație. Îl las liniștit, apoi după ce termină îl atac la discuție.E un băiat serios, adept al Științei Spirituale. Găsește și el în aceasta singura soluție de supraviețuire a omenirii.

Are 42 ani. Dpă 16 ani de căsătorie, soția a divorțat. Are o fată de 11 ani. Trăiește singur cu fetița. Bunicul lui, polonez, a fost expulzat de țariștii ruși. A venit în America unde a tipărit sute de cărți pentru polonezi. A murit de infarct în 1939 când nemții au ocupat Polonia.

Tata lui a continuat acțiunea. Mama a fost suedeză.Acum sunt morți amândoi.El a lucrat în diplomația americană, apoi pentrucă nu a fost de acord cu politica americană, a demisionat și a plecat în Haiti, cu soția care este haitiană. A murit și o regretă mult. Povestea vieții lui m-a impresionat.

Fac o baie, mă îmbrac. Azi e zi de odihnă. La 10 ne duce cu microbusul  îm oraș pentru ,,shoping,, Până atunci vizitez puțin golful cu peste 1.000 de yachturi. În oraș un magazin uriaș. Mulțime de produse, poate o inutilitate. Nici așa , totul pentru eficiența economică și satisfacția totală  a omului, dar nici cu tembelismul și lichelismul  de la noi. Caut videocasetofon. Scump. Mă deconectez  privind. Cumpăr ceva mâncare.

13,20-Ne întoarcem din oraș. Gasesc în ușă scrisoarea cu biletul de avion pentru San Francisco. Mă bucură grija prietenilor, mă reconfortează. Renunț la a mai sta în Los Angeles unde de fapt nu răspunde doamna Bucur și nu am dat nici de urma lui Smultea.

M ănânc, mă culc puțin, radioul îmi cântă în surdină muzică spaniolă.

16,30-Plec să vizitez plaja și portul de agrement. Peste 1.000 de ambarcațiuni particulare. Fiecare costă zeci-sute de mii de dolari și sunt folosite  cel mult 20-30 zile pe an. Plaja nu e mai grozavă decât ale noastre , chiar poate mai puțin îngrijită.

                        2 septembrie – luni

Dimineața discut mult cu Paul. Încerc din nou să dau telefon acasă. Nu e posibil. Se spune că toate circuitele cu România sunt închise.Trimit o telegramă, știind că Vali e neliniștită.

8,30-Plecăm la Centrul de Informare al Chanel Island Național Park. Vizionăm un film în auditoriu, apoi ne îmbarcăm pe ,,Sunfisch,,, o șalupă a parcului. Instructajul de protecție și pornim în larg, ieșim încet din golful cu mulți palmieri pe mal.

Oceanul e agitat. Săltăm bine pe valuri. Trecem de stația de foraj oceanic, trecem prin spatele unuiimens cargobot, suntem la 3-4 mile de insulă, când căpitanul decide să ne întoarcem. Oceanul e prea agitat, nu poate fi asigurată debarcarea sub faleza primei insule. Ne întoarcem, luăm lunch-ul și după amiază liberă. Dorm puțin, spăl ceva, completez jurnalul.

16,15-Plec puțin în stațiune. Acum văd adevărata zonă a bogătașilor. O rețea de canale din golf se desfășoară pe o zonă întinsă. Pe malul canalelor vile una lângă alta, una mai frumoasă ca alta. Fiecare cu debarcader și ambarcațiune proprie. Aici am văzut adevărate yachturi.

Ce îmbuibare. Văăd cum se scot mici ambarcațiuni care se transportă pe remorci.

Seara masă comună la restaurantul hotelului, vorbesc doi din funcționarii parcului.

                        3 septembrie – marți

Ultima zi.O lună a trecut ca un vis. Puțin cam obosiyă toată lumea.

8,30-Superintendentul ne prezintă situația generală a parcului, care cuprinde tot lanțul de insule-Santa Cruz, Santa Barbara, San Michel, Ancapa. Personalul permanent al parcului-18 persoane. Dispune de vase pentru rangeri și helicoptere. Superintendentul un tip de cca 40 de ani, energic, simpatic. Pe insula Ancapa au clădiri, un far, heliport. Există mulți pelicani.

Dimineața pe la 6 s-a auzit o puternică explozie. A fost reintrarea în atmosferă a lui Chalenger, care a aterizat pe baza spațială de la Eduard, din deșertul californian.

Fiindcă oceanul e tot agitat, suntem transportați până la insulă și retur cu helicopterul. Foarte plăcut, fără nici o cădere sau trepidație, deși era vânt puternic, iar compania de helicoptere se numește tot  ASPEN,( plop tremurător). Pe insulă vedem o altă treabă teribilă-cercetări pe fundul oceanului cu scafandri, cu camere de luat vederi și imaginile apăreau pe un monitor.

Luăm lunch-ul  în Centrul de Informare, unde ni se mai prezintă câteva aspecte de organizare. Ne întoarcem.

18.00-Banchetul de adio. Emoționant. Se țin mici toasturi. Ni se înmânează ,,diplomele,, cu fot5ogtafia comună de la Palissade. Se dau apoi cadourile din partea noastră pentru conducerea seminarului. Se cântă, se glumește. Cântă cine vrea dintre participanți. Am cântat și eu colindul profan -,,Mă mână mama la capre,,. Aplauze pentru- chi-chi-ri-nai-nai-hop-hop-hop-țup-țup-țup. Despărțire duioasă.

                        4 septembrie –

Ziua despărțiri.

6,30-Ne înbarcăm în autobus, majoritatea. Facem 2 ore până la Los Angeles la aeroport, cca 60 mile. Am prins o dimineață la intrarea în Los Angeles. Fantastic. Convoi continuu de autoturisme pe cele 4 benzi ale autostrăzii, unele intră, altele ies, cu strangulări, cu mers de melc. Întoarcerea de la Ventura o facem pe o autostradă prin munți.Trecem prin localitatea ,,Thousands oaks,,- o mie de stejari. Cred că nu mai este nici unul. Jenanți, penibil de goi sunt toți munții, dealurile și nici o preocupare de împădurire.

Ajungem la aeroport. Imens. Începe debarcarea. Îmbrățișări. Sunt la ultimul terminal, 7, împreună cu belizianul Walter Kraig. Hugh își ia duios rămas bun de la toți. Emoționant. Tati, indoneziana plânge.

11,00- Mă îmbarc într-un Boeing 737.

11,20-Rulăm pe una din cele trei piste principale. Tot la 2-5 minute vine sau pleacă câte un avion. Zeci de companii.

11,30-După o lungă așteptare decolă. Spre v-nv, spre ocean. Păcat, plafonul de nori continuu. Se întrerupe însă la Ventura. Văd hotelul, piscina, golful cu yachturi. Iar nori. Nu văd Santa Barbara.

12,o5-Plafonul de nori se rupe. La dreapta în fund se văd munți. Cred că Sierra Nevada. O scurtă etapă de turbulențe. Sub noi apar dealuri parțial împădurite, dar și multe creste goale.

Orășelul King City. Din nou oceanul. Trecem peste Monterei. În fund se văd bine munții.

12,22- San Jose și coada marelui golf San Francisco. Soare, frumos, senin. Dealurile tot golașe. Apare bine golful și salba de orașe de pe malul lui. Podul spre Oakland. Aterizăm cu bine.

Mă așteaptă Joan. Ne îmbrățisăm. Urmează chinul ieșirii din labirintul garajului supraetajat. Gonim spre San Francisco. Oprim la biroul lui Martin. Luăm lunch-ul la un restaurant chinezesc. Vizităm apoi biroul lui Marika. Facem apoi o plimbare prin San Francisco, pe străzile în pantă, vedem insula Alcatraz, trecem apoi peste podul Golden Gate Bridge în drum spre Mill Valley. Oprim la casa familiei Rosen, amicii mei cunoscuți cu ani în urmă la Paris, și sponzorii aventurii mele. Seară de povești cu engleza mea șchiopătândă.

                        5 septembrie – joi

San Francisco. Zbatere pentru viză la ambasada Franței, pentru schinbarea biletului  de avion de întoarcere pe ruta Paris.

Lunch-ul la un alt mic restaurant. Apoi plimbare prin San Francisco.

Searî festivă cu toată familia, au venit și copiii special pentru mine.

                        6 septembrie - vineri

Muir Wood-Național Monument. Impresionanți acei giganți de Sequoia.

De-adreptul impresionantă acea rondelă de la un trunchi de Sequoia, pusă la intrarea în rezervație, cu un diametru de peste 4 m. și cu menționarea importantelor evenimente istorice, de la nașterea lui Cristos,  Magna Charta, Descoperirea Americii, Războiul de independență, pe inelele de creștere.

O seară la restaurant cu Mr. Johnson și soția și un alt american cu soția, chairmanul de la Trust of Public Land, unde lucrează martin, cel care a contribuit la fondurile pentru călătoria mea.

                        7 septembrie  -sâmbătă

Întâlnirea cu arhitectul Iustin Lungu , a cărui adresă o aveam din țară. Mă plimbă prin oraș, vizităm un submarin din cel de-al doilea război mondial-muzeu. Ne ducem acasă la el la San Mateo, un orășel pentru cei bogați, la cca 30 km. S de San Francisco.

Foarte amabili și el și soția. Are o fetiță mică. Discutăm mult. Îi exprim nedumerirea mea în legătură cu atâția munți, dealuri, total despăduriți, dece nu se împăduresc. Îmi răspunde-da ce afacere e asta, să dai bani de unde nu ai nici un profit ?

-Dar când fetița ta va fi mare va avea o ambianță splendidă –zic eu. L-am enervat

Ce , eu să dau bani pentru când va fi fata mea mare?Me talitate americană.

                        8 septembrie  -duminecă.

Ne facem planul să vizităm acvariul  teribil de la Monterey. Renunțăm. Vremea e urâtă, ceață, burniță. Mergem iar la magazinul mare din apropiere, cumpărăm ceva, apoi D-nul Lungu ține neapărat să-mi ofere un lunch  la unul din cele mai luxoase restaurante din San Francisco. E și mama lui, care face ,,pundre,,( dialect Vali, însemnând semne că nu îi convine)când vede cât vrea să cheltuiască fiul ei cu mine. El și soția încasează cca 13-14.000 dolari pe lună, după spusele lui. Oricum însă, el e un domn. Restaurantul e într-adevăr teribil, ca și hotelul de care aparține. Totul sun balcoanele în surplombă a hotelului , cu vegetație multă, cu jocuri de apă. Ascensoarele acelea interioare, luminate.

Mâncare la alegere, la discreție. Plata a fost însă 30 de dolari de persoană. Am băut doar șampanie, sucuri naturale, am mâncat caracatiță, etc. Totuși ,,mielul,, a fost cam berbec, fapt remarcat și de d-nul Lungu, iar o căpșună de-a d-nei Lungu era cu pământ. Se mai întâmplă.

D-na nu poate suferi orașul, afirmă că e murdar și într-adevăr pe alocuri este multă murdărie.

Le-am mulțumit pentru ospitalitate și m-am întors la Mill Valley, iar până seara am mai făcut și o plimbare de dealul din vecinătate. Din culme o perspectivă splendidă.

                        9 septembrie – luni

Ultima zi în america. Plecăm în oraș pentru a rezolva anumite probleme. Trecem pe la poștă ca să punem acel mare olic cu material documentar. O glumă drăguță. În micuța sală a poștei un afiș -,, în această cameră nu este admis a sta mai mult de 5.000 de persoane,,.

Primesc viza frabceză pe pașaport. Schimbăm CEC-ul de la Martin în franci, iau biletele de călătorie. Vizităm  noua catedrală catolică, de unde s-a inspirat arh. Fackelman în proiectul catedralei de la Orșova. Vizităm apoi GOLDEN –GATE-PARK. Arboretumul. Zona cu vegetația din California de N.

Luăm lunch-ul  la un mic restaurant italian, unde la ora 15 eram numai noi, din 30-40 mese. Cum o fi totuși rentabil ?. Vizităm apoi grădina japoneză, splendidă. Servim un ceai cu fursecuri cu răvașe. Apoi teatrul în aer liber, apoi litoralul Pacificului. Spre seară ne întoarcem la Mill Valley.

                        10 septembrie  -marți.

Scularea la ora 4.Îmi iau rămas bun și mulțumesc din suflet gazdelor pentru ospitalitate. De neuitat.

Iau autobusul spre aeroport unde ajung la ora 6. La 6,30 se deschid casele de bilete. Primesc un loc la hublou.

8,20-Decolăm cu un Boeing 727, capacitate 120 locuri, viteză 850 km/oră. Savurez filmul unei traversări a Statelor Unite.

Întâi, imensa îngrămădire umană de pe malul estic al golfului-Oakland, Berkley, etc. O ușoară culme de dealuri, goală 60 %. Apoi terenuri plane cu ferme și culturi ordonate.

8,30-Se vede în depărtare Sacramento, capitala Californiei. Urmează coline dezgolite, cu acumulări  de aluviuni la gura fiecărui pârâiaș. Primim căști pentru a asculta muzică sau știri. Prind un canal cu muzică simfonică.

Plec cu regrete din California, care este totuși extraordinară cu toate aspectele ce îmi par nefirești.

8,43- Zona piemontană a munților Sierra Nevada, bine împădurită. Ne apropiem de înălțimi. Pe creste a nins. Trecem puțin mai spre N de P.N. Yosemiti.

8,50- Plafon de nori.

9,00- Trecem în Nevada. O zonă de dealuri alternând cu terenuri plane, aproape pustie, fără păduri. Rar de tot câte o fermă. Servim Cafeaua.

9,20- Vizibilitate bună, e o zi frumoasă. Ne apropiem de Statul UTAH. Aici e GREAT SALT LAKE DESERT. Într-adevăr deșert de la limita Californiei. La intrarea în UTAH survolăm autostrada 40 și orășelul Wendover. Continuă imensul deșert de sare. Este fantastic. Zeci, dute de kilometri. Un avion mic trece pe sub noi ca săgeata. La orizont SALT LAKE.

9,30-Survolăm pe la jumătate imensul lac sărat. Numeroase poldere pentru extragerea sării.

9,35- Plafon de nori. Nu vedem SALT LAKE CITY.

9,40-Am scăpat de frontul de nori scârbos. Din nou senin și se vede jos. Suntem în statul Wyoming. Tot imense întinderi de dealuri sterpe. Rar ferme și mici localități. Practic tot un deșert. Deloc păduri, rar de tot culturi. 80% sterp.

9,50-Ni se servește o masă bogată.

10,10-Survolăm autostrada 30, la Sud de Medicine Bow, localitatea ELK MOUNTAIN.

10,25- Intrăm în statul Nebrasca. Sterp, sterp, deloc păduri. Rar acumulări și ferme. 50-60% teren neutilizat. Unde sunt pădurile lor ?

11,15- Câmpie întinsă, toată împărțită în carouri. Se vede că este o regiune bogată. Orașe izolate. Cred că e lunca râului Missouri.

În avion nu sunt ocupate toate locurile. Nu mi-e somn deloc, mă simt foarte bine. Din nou masa. După masă la discreție-bere, vin, cafea. Iar plafon de nori.

12,30-Aterizăm cu bine la Toronto, după un zbor de 4 ore și 20 minute. Puțin înainte de aterizare văd împrejurimile Torontoului. Regiune bogată.

Debarcăm. Viză, control bagaje, depus bagaje pentru alt drum. Schimb ceasul cu 3 ore înainte.

17,35- Plecăm din nou. În sfârșit un Jumbo-Jet. 4 motoare reactoare imense. Mai multe compartimente. Câte 10 locuri pe rând.

17,45- Decolăm foarte ușor. Avionul e foarte puternic. Străpunge plafonul de nori atât de liniștit. Cele trei picioare interioare îl consolidează atât de bine, nu dă impresia că se desface, cași Locked-ul de la Londra la Vancouver. Prinde plafonul de 10-11.000 m și zboară lin de tot. Jos, mare întinsă de nori. În spate, soarel e încă sus. Ni se servește suc de portocale, alune, biscuiți.

18,35-Facem escală la Montreal. Am coborât sub plafonul de nori. Aici e aproape seară.

18,50- Aeroportul Mirabel. Nu are terminale și coridiare rulante. Vine un autobus care preia pe cei ce au venit până aici. Stăm mult. Aprovizionare, etc.

20,30- Decolăm. E o ploaie teribilă. Mă minunez cum nu au nimic motoarele reactoare în care intră atâta apă. Luminile orașului se văd, splendide. Străpungem plafonul de nori cu o ușoară trepidație și ne instalăm la altitudinea de croazieră-9.000 m. Curios, văd o singură stea pe cerul acum senin, mereu în același loc.

Ascult muzică  simfonică. Citesc. Banalități din Paris Match.

21,15- Ne-a servit un vin alb, un Anjou de Armand Roux, vin canadian.

Aceeași steluță o văd mereu. Muzica simfonică, vinul, îmi dau o stare excepțională de împlinire. Ne vorbește comandantul navei,  ne spune ruta, ne spune că la Paris  ne așteaptă o vreme senină și frumoasă, 22 grade Celsius. Acum e ora 3,15 la Paris. Mai avem 5 ore 30 minute.  Zburăm la 9.000 m. . Avionul este o navă modernă, cu 260 pasageri și  un personal de serviciu de voluntari de 10 persoane.

Am vizitat cabina de sus din cocoașă – 20-30 locuri.

21,30- Se servește masa copioasă. Iar cu vin , de data asta roșu. Steluța e tot mai sus dar cam în aceeași direcție.

22,10- Terminăm cu cina, se servește o cafea și la 22,25 începe un film. Acțiunea în San Francisco. Doi tineri se iubesc. Băiatul e un bun electronist. Mă plictisește. Ațipesc un pic, cu muzica simfonică.

23,20-Mă trezesc. Se vede Ursa Mare. Răsare un crâmpei de lună în ultimul pătrar.Pe ocean am văzut câteva lumini-nave în larg. Mulți au adormit. Sonorul de la film se aude doar în cască. Liniște, doar vuietul continuu al moroarelor, ca un fundal.

Stau relaxat, cu ochii când la dilm când la Ursa Mare care se rotește încet. Luminile de scaun stinse, doar ici colo câte una aprinsă.

                        11 septembrie – miercuri.  

0,40- Afară apare o ușoară iluminare a orizontului. Ursa Mar stă acum în proțap.

Este noaptea cea mai scurtă a mea. Gonim cu aproape cu aceeași viteză cu care se roțește suprafața pământului, dar invers. Deci am redus la jumătate noaptea.

0,50- Se aprind luminile de plafon. Încep să servească  iar sucuri, cafea. La răsărit cerul se împurpurează bine.

1,10- Am servit micul dejun cu fructe, sucuri. Răsăritul e superb. De la un roșu portocaliu la linia orizontului, la azuriul intens. Toată gama de culori. Răsăritul soareleui e aproape.

Foarte curios-de aici de sus, zburând invers rotirii pământului- ziua vbine aproape brusc.  1/10 din cer e luminat, restul destul de întunecat. Jos încă nu se distingte bine. Niște luminițe-cred că e o altă navă.

1,25-Suntem încă pe ocean. Cerul s-a aprins bine la răsărit.

1,33-Uscat, continentul. Creasta SV-ică a Angliei.

1,35- A răsărit soarele. Împurpurează hubloul și imensele motoare.

1,56- Mica insulă d,Aurigny, apoi colțul Franței cu orășelul Beaumont. Cherbourg, zona de debarcare a aliaților în al 2-lea război mondial.

2,03-Le Havre.

2.10- Rouen.

2,35-Aterizăm  la Paris pe aeroportul Charles de Gaulle. Trecând prin vamă mă podidește sângele pe nas. Stau liniștit până se oprește, trec apoi la viza pașaportului, la bagaje. Unul întârzie, am emoții, până la urmă vine și el. Transbordare , autobus, ajung la gara de N. Urc cu greu în metrou, cobor la gara de E. Însfârșit. Iau bilete pentru Saint Louis, pun bagajele la conservatș. Urc în tren, în câ5teva ore sunt la Saint Louis, la Voichița și Rudi. Îi sun, vin la gară și mă iau. Sunt aproape epuizat. 

                        12-16 septembrie

Musafir la Voichița și Rudi, finii mei. Jurnalul se încheie aici. Intru în viața obișnuită, deți cele 5 zile la Saint Louis sunt excepționale.

                        17 septembrie   

Iau trenul spre Paris. Scot bagajele, urmează un adevărat chin până la aeroportul Orly, care nu se compară cu aeroporturile americane sau cu cele din Londra. Fac ultimele cumpărături. În magazin sunt și stevardezele românce. Găsesc cu greu ghișeul Tarom. În sfârșit scap de bagaje.

Decolăm- se vede imensul Paris.

.

.

-Aterizăm la Otopeni. Mă așteaptă Călin. Am probleme la vamă, unde îmi vămuiește videocasetofonul.

ACASĂ. Aventura s-a terminat cu bine.

Mulțumesc din suflet Vali.